FAZAN

Ieri m-am dus ca de obicei la antrenament cu 304. Am avut neplăcerea să realizez că unii bunici sunt chiar tâmpiţi şi îşi educă nepoţii greşit de tot.

M-am urcat eu şi m-am aşezat aşa pe ultimul scaun din spate, pe partea cu un rând de scaune. La vreo 3-4 staţii de mine s-au urcat un domn cu nepoţica care s-au aşezat lângă mine, pe ultimul rând de scaune pe partea cu două scaune.

Ca să treacă timpul, nepoţica s-a apucat să joace cu bunicul... FAZAN.

Simplul şi totodată celebrul joc care pentru copii este foarte bun că dezvoltă vocabularul, jocul ăla la care cel mai des cuvânt de închidere folosit este, evident, „restaurant”!

Şi se apucă să joace, nepoţica, o fată isteaţă de vreo 7-8 anişori... spune J.

Bunicul spune JI. Fata întreabă ce-i aia JI, bunicul răspunde că o apă. Bun, să zicem că acolo pe olteneşte râul Jiu poate i se spune Ji. E de iertat asta!

Fata spune JIU, urmează un schimb de cuvinte, nu l-am reţinut că stăteam să aţipesc şi-l aud pe bătrân ca Jiu ăsta e fluviu, după care se corectează că e râu. Ce bine de craiovenii ăştia, şi-au tras fluviu pe la ei!

Mă rog, continuă fata cu L, ca să iasă JIUL, deşi la jocul ăsta nu ai voie cu substantive articulate, dar... e mică, o înţelegem, o iertăm.

Apoi bătrânul trânteşte un M. Aşa, ce facem cu M ăsta? Şi omite L ăla şi fata nu că e L, el că e M.

Până m-am prins eu că bunicul în concepţia lui de FAZAN credea că fiecare pune câte o literă şi dacă nu mai ştii să pui o literă din care să poată ieşi un cuvânt eşti blocat. Că se spuseseră J I U M şi normal că de aici eu unul nu cunosc cuvinte care să înceapă cu JIUM. Şi bunicul îi atrage atenţia fetei că să nu se contrazică cu el, că el e în vârstă şi ştie mai bine şi să-l asculte dacă nu cumva vrea fetiţa să râdă copiii de ea când vor juca acest joc.

După care trânteşte frate tâmpenia, o întreabă dacă ştie ce-s alea JIUMĂRI! În momentul ăla mi-a sărit somnul şi-am ridicat capul de pe spetează. De când JUMĂRI a devenit JIUMĂRI? Sunt câteva cuvinte şi asocieri la care recunosc că nu m-am priceput niciodată şi n-o să le învăţ niciodată, dar... JIUMĂRI???

Cum ar fi... ca să nu trec peste asta, niciodată n-am ştiut când se scrie „o dată” şi când se scrie „odată”, bine c-am înţeles că acum se scrie legat indiferent de situaţie. Sau mai e aia cu „fi” şi „fii”. Nu le ştiu, nu-mi bat capul, lasă că mă corectează lumea. Şi-or mai exista şi altele, însă nu-mi vin acum în cap.

În schimb recunosc, sunt unele care le-am reţinut bine deşi lumea le foloseşte greşit în exprimare. Şi primul cuvânt care-mi vine în minte este „genuflexiune”, pe care toţi îl folosesc greşit ca „genoflexiune”. Păi, îndoim genUnchii, nu genOnchii, deci... e genUflexiune!

Dar să revenim... că tot era tare sfătos şi „deştept” bătrânul aşa ajuns la vârsta lui de vreo 60 de ani îşi mai învaţă nepoţica o dobitocenie... ai auzit de JIUNINCĂ? În primul rând parcă pornisem de la JIUM, nu de la JIUN. Ce e aia? întreabă fetiţa. Păi e aşa... e o fată mică şi face el o asociere între Jiunincă = fată tânără şi... JUNIOR!

Când am auzit să mor io că-mi venea să mă scol de pe scaun să-i fut o bucată de sus în jos. Dobitoc ramolit ce eşti care a fătat nevastă-ta o jiunincă sau jiunior care la rându ei/lui a făcut pe jiuninca de nepoată-ta care stă aici lângă tine pe scaun!

Să mor frate ce cretin împuţit, te mai întrebi pe urmă de ce au copiii noţiuni greşite despre diverşi termeni şi folosesc cuvintele greşit. Uite de aia, că e un boşorog împuţit care se dă mare că a auzit şi el 10 cuvinte în viaţa lui şi se laudă la nepoţi şi îi educă greşit.

Nu spun acum că toţi bunicii sunt aşa, aşa cum ... nu toţi bunicii sunt în deplinătatea facultăţilor lor mentale. Sau s-o zice mintale? Să mă duc să-l întreb pe moş, că sigur ştie!

Bine dracului c-au coborât înaintea mea din 304 că cine ştie ce prostii mai auzeam!