joi, 18 ianuarie 2018

Capitolul III ~ Noul Tărâm



Capitolul III
Noul Tărâm

Câte ore trecuseră? Dar trecuseră ore? Sau doar minute? Primul care se trezi fu Singurel. Avea pământ peste tot, în şosete, în tricou, ba chiar şi în păr. Se uită în jur. Îl durea umărul stâng, probabil după cum căzuse. Se uită în jur. La început nu înţelese, dar încet-încet ochii lui se măreau din ce în ce mai mult, iar faţa i se alungi.
Era... nu se poate aşa ceva, era pe pământ, deasupra era... cer. Cum se putea una ca asta? A alunecat în interiorul pământului şi totuşi era în aer liber? Se ridică, se scutură de pământ şi se uită în jur.
Îi căută din ochi pe Piticuţa şi pe Aiurilă. Primul lucru pe care-l observă fu un ghemotoc de blană la câţiva metri de el.
-      Muşcăciosule, eşti bine?
Căţelul scânci, dar nu se ridică. Singurel alergă la el.
-      Ce s-a întâmplat?
Muşcăciosu ridică lăbuţa dreaptă şi scânci.
-      Te-ai lovit? O fi ruptă? Poţi să te ridici?
Căţelul se ridică. Putea să meargă, doar că şchiopăta un pic.
-      Slavă Domnului, că eşti bine, eşti prea greu să te fi putut căra.
-      Mai bine mă cari pe mine, că mă doare spatele, se auzi un glas în faţa lui.
Singurel se uită, dar nu văzu pe nimeni. Ce-i drept, exact în faţa lui era un ditamai copacul. Singurel ocoli copacul şi-l descoperi pe Aiurilă. Acesta stătea cu capul în iarbă, picioarele fiindu-i cocoţate pe scoarţa copacului. Singurel nu se putu abţine şi izbucni în râs:
-      Numai ţie ţi se putea întâmpla asta, să ajungi cu susul în jos.
-      Râzi tu râzi, dar mă doare spatele, cred că m-am lovit de vreun ciot când am căzut. Sau am alunecat. Sau nu ştiu. Tu îţi aminteşti ceva?
-      Ţi-ai găsit, m-am trezit plin de pământ şi atât. Hai, ridică-te, să o căutăm pe Piticuţa.
Singurel îl ajută pe Aiurilă să se ridice. Apoi se uitară în jur, merseră şi în stânga, merseră şi în dreapta. Piticuţa... ia-o de unde nu-i.
-      Unde o fi oare, că doar nu a căzut mult mai departe decât noi?!
-      Hai să mai mergem, dar... în ce direcţie? conchise Singurel.
-      N-o s-o găsiţi! se auzi deodată o voce.
Cei doi prieteni rămaseră încremeniţi.
-      De...de...de unde a venit? întrebă Singurel speriat.
-      Nu ştiu, dar e aproape, răspunse Aiurilă.
-      Nu vă chinuiţi, că nu o să vă găsiţi prietena. A fost luată de către Ibecşi.
-      De către cine? Unde eşti? Cine eşti? se enervă Aiurilă.
-      Uitaţi-vă în sus, replică vocea.
Cei doi se uitară în sus şi rămaseră cu gura căscată. Cea care le vorbise era o... bufniţă.
-      Ăăă, cum se poate, ăăă, e o bufniţă, bufniţele nu vorbesc, spuse Singurel, trăgându-l pe Aiurilă de braţ.
-      Ba uite că noi vorbim, spuse bosumflată bufniţa. Şi aş prefera să nu mă numiţi bufniţă, aici noi suntem numite Asio. Pe mine mă cheamă Buhu-Hu, pe voi cum vă cheamă?
-      Pe el... pe mine, adică, eu... el... se bâlbâi Singurel.
-      Bună ziua Buhu-Hu, eu mă numesc Aiurilă, prietenul meu se numeşte Singurel, iar prietenul nostru necuvântător este un căţel şi se numeşte Muşcăciosu.
-      Ştiu ce e aia un căţel, nu sunt proastă. Ce nume ciudate aveţi, râse Buhu-Hu.
-      Lasă că nici tu nu îl ai prea grozav, se supără Singurel.
-      La noi aşa se poartă, bunica mea a fost Buha, mama mea a fost Buhu, iar eu mă numesc Buhu-Hu. O să vă rog să ţineţi creatura aia cu păr departe de mine, nu-mi inspiră încredere.
Muşcăciosu ca şi cum parcă ar fi simţit că se vorbeşte despre el, mârâi în sus.
-      Cine, Muşcăciosu? E blând de tot şi foarte cuminte. Mai latră el aşa niznai, dar în rest e foarte cuminte.
-      Noi, Asio, nu prea agreăm rasa lor. Dar apropo, el de ce nu vorbeşte?
-      Cum să vorbească un câine? râse Aiurilă.
-      Dar eu cum vorbesc? se încruntă Buhu-Hu.
-      Mda, ai dreptate. La noi animalele nu vorbesc, spuse Singurel.
-      Dar aici ar putea să vorbească.
-      Da? Cum? deveni Aiurilă curios.
-      Stai puţin, întrerupse Singurel, unde suntem, cum se numeşte locul acesta, unde ne e prietena Piticuţa, cine sunt Ibecşii aştia şi... de ce vorbeşti tu cu noi?
-      Păi... vorbesc pentru că aşa e politicos ca gazdă a acestui tărâm să vorbesc cu voi, noii-veniţi, oaspeţi. Ibecşii sunt specia predominantă aici, aşa cum sunt oamenii sus la voi acolo şi ei locuiesc într-un oraş mare-mare de tot nu departe de aici. Prietena voastră a fost luată de către ei şi dusă la castelul din oraş, nu mă întrebaţi de ce, pentru că nu ştiu. Iar voi sunteţi în Tărâmul Cerului De Dedesubt.
-      Incredibil, câtă precizie în răspunsuri. Tărâmul care? Cum adică cerul de dedesubt? Eu ştiam că cerul e doar deasupra şi punct, spuse Aiurilă.
-      Unde e prietena noastră şi cum ajungem acolo? Şi stai, mai era ceva... cum îl facem pe Muşcăciosu să vorbească? Şi încă ceva: cum arată Ibecşii ăştia, sunt înfiorători?
-      Ibecşii sunt cum sunt la voi furnicile, însă aşa foarte înalţi şi au 2 perechi de mâini, gheare, cum le numiţi voi şi din gură au nişte colţi ieşiţi în afară, câte unul de fiecare parte.
-      Şi Muşcăciosu? reveni înfiorat Singurel.
-      Pe Muşcăciosu îl puteţi face să vorbească dându-i să bea din nectarul florii de alinius. Iar la prietena voastră vă pot duce eu, dacă promiteţi că acest Muşcăcios nu mă mănâncă.
-      Şi unde găsim această floare? întrebă Singurel.
-      Tot eu vă duc la ea, e aici aproape, numai că trebuie să aveţi grijă că una din cele opt petale ale florii înţeapă. Vă învăţ eu care.
-      Dar de ce ne ajuţi tu aşa? deveni Aiurilă curios. Ce motiv ascuns ai?
-      Nu am niciun motiv ascuns, cum poţi să crezi aşa ceva?!
-      Bineee, hai să pornim la drum. Am să fiu cu ochii pe tine.
-      Sunt convinsă, replică ironic Buhu-Hu.
Buhu-Hu porni înspre vale zburând, urmată fiind de Singurel şi Aiurilă, iar lângă ei ţanţoş mergea Muşcăciosu.
-      Şi... cum e aici, aveţi anotimpuri, e cald, e frig, e zi, e noapte, ce mâncaţi, ce beţi? începu Aiurilă să facă conversaţie cu Buhu-Hu, aruncându-i un potop de întrebări.
-      Păi..., spuse Buhu-Bu dând rotocoale deasupra lor, în principiu e cam ca la voi.
-      Dar de unde ştii cum e la noi? întrebă Singurel.
-      Ştiu, pentru că am fost acolo.
Singurel şi Aiurilă se opriră pe loc.
-      Ai fost sus la noi? Pe unde? Cum? Cum putem să ne întoarcem la noi acasă?
-      E foarte greu, dar nu imposibil, replică Buhu-Hu. Însă e drum lung şi e greu de tot.
-      Suntem dispuşi să ajungem acasă, vrem să ne arăţi, se însufleţi Aiurilă.
-      Hei, hei, toate la rândul lor, întâi să-l facem pe căţel să vorbească, apoi să vă salvaţi prietena.
-      Aşa e, recunoscu Singurel.
-      Atunci, uitaţi, de pe poteca asta, o luăm la stânga şi lângă copacul ăla o să vedeţi o floare verde cu tulpina albastră.
Singurel şi Aiurilă se abătură de la potecă şi căutară prin iarbă.
-      Am găsit-o, strigă victorios Singurel.
-      Vai, dar ce mică e, se minună Aiurilă.
-      Mare grijă să nu-i atingeţi petala cu ţepi, le reaminti Buhu-Hu.
-      Şi cum facem?
-      Pune mîna pe tulpină, îi spuse Buhu-Hu lui Singurel, rupe floarea şi uită-te cu mare atenţie la petale, una din petale are o tentă maronie şi are ţepi.
-      Da, am văzut, tropăi de emoţie Aiurilă.
-      Pune mâna la baza petalei maronii cu ţepi, rupe-o şi imediat du-o deasupra gurii lui Muşcăciosu. Din ea se vor scurge câteva picături. Mare grijă să n-o scapi şi să nu îţi atingă picăturile ţie pielea, îl mai avertiză Buhu-Hu pe Singurel. Iar tu, Aiurilă, ţine-i botul deschis lui Muşcăciosu.
-      Muşcăciosule, vino încoace, spuse Aiurilă.
Aiurilă îl apucă de bot pe Muşcăciosu, îi deschise botul, iar Singurel picură din petala cu ţepi a florii de alinius. Muşcăciosu se zbătu un pic, înghiţi şi se dădu cîţiva paşi înapoi.
-      Ptiu, dar ce amară e!
Aiurilă şi Singurel chiuiră de bucurie.
-      Uite, bă, vorbeşte! Mamă ce voce are! râse Aiurilă.
-      Bine că a ta e mai bună, replică Muşcăciosu.
Singurel începu să râdă în hohote, îl luă pe Muşcăciosu de labele din faţa şi începu să ţopăie.
-      Gata, gata, ajunge, oi vorbi eu, dar tot patruped sunt!
-      V-aţi distrat îndeajuns, să mergem spre castel, le spuse Buhu-Hu.
-      Aşa e, trebuie să vedem unde a fost dusă Piticuţa şi de ce, îşi aminti Aiurilă.
-      Avem drum lung prin pădure, aşa că să vă înarmaţi cu răbdare, le spuse Buhu-Hu!
Porniră cei patru prin pădure şi pe măsură ce înaintau, Aiurilă şi Singurel, şi din când în când Muşcăciosu se minunau de ceea ce vedeau. Era totul desprins parcă dintr-un vis. Copaci înalţi cu fructe de toate culorile, tufişuri cu afine galbene şi căpşuni portocalii, mere în trei sau patru culori, nuci mari cât un pepene, banane ce creşteau pe jos şi erau toate gri. Păsările şi animalele erau şi ele de toate felurile: papagali vărgaţi precum zebrele, tigrii micuţi cât o pisică, nişte cerbi roşii şi câte şi mai câte. Ce mai, un peisaj de vis!

joi, 11 ianuarie 2018

Capitolul II ~ Groapa



Capitolul II
Groapa

Cei trei împreună cu Muşcăciosu ieşiră din apă şi fiecare se duse la casa lui. Singurel, ajuns acasă, o găsi pe bunica în grădină, uda florile.
-      Ce e cu tine aşa de îmbujorat? întrebă bunica.
-      A, nimic, ne-am jucat, am alergat şi am obosit.
-      Hai, treci să te speli, apoi la masă
-      Sincer, bunico, nu prea mi-e foame, mai degrabă îmi e somn.
-      Nici să n-aud, mănânci, apoi te culci.
Un pic bosumflat, Singurel se îndreptă spre baie, se spălă, apoi se aşeză la masă.
-      Nici n-ai să ghiceşti ce avem la desert, căută să-l înveselească bunica.
-      Clătite? intră Singurel în jocul bunicii.
-      Nu.
-      Pandişpan?
-      Nu.
-      Atunci nu ştiu, se dădu Singurel bătut.
-      Chec cu glazură de ciocolată, spuse bunica uitându-se cum ochii lui Singurel încep să sclipească.
-      Aoleu, ce bun e, dă-mi mai repede să mănânc ca să ajung la desert.

În acelaşi timp, Piticuţa stătea şi ea la masă. Numai că ea fiind mai vorbăreaţă, începu să-i povestească mamei ei ce mare minune descoperiseră.
-      Să vezi mamă, era o groapă, nu foarte mare, şi am pus urechea şi se auzea ceva.
-      Da? I-auzi, răspunse mama un pic neatentă.
-      Da, şi s-a auzit un cuvânt, Aiurilă a înţeles ce se aude.
-      De unde, din groapă?
-      Da, mamă, din groapă. Aiurilă a auzit că cineva spunea „edem”, dar nu are cum să fie un edem. Tu ştii mamă ce e ăla un edem?
Mama Piticuţei, la auzul cuvântului se opri din mâncat şi deveni foarte atentă.
-      Şi... s-a mai auzit ceva în afară de acest cuvânt „edem”?
-      Nu mamă, doar atât, ţi-am zis, cu greu l-am desluşit. Dar mâine mergem de dimineaţă să vedem ce e acolo.
-      Nu mergi nicăieri, nu vă mai duceţi acolo, ce vă trebuie vouă să vă băgaţi într-o groapă, poate mai şi rămâneţi blocaţi pe acolo?! Nu aveţi destule locuri să vă jucaţi?
-      Dar, mamă, Singurel a zis că...
-      Nimic, să nu mai aud, nu te duci şi gata. Poate vii mâine murdară de noroi că te pedepsesc întreaga vară şi nu mai ieşi deloc din casă.
-      Bine, mamă. Sărut-mâna pentru masă, pot să mă duc să mă culc?
-      Chiar te rog. Noapte bună, fata mea.
-      Noapte bună, mamă.
După ce Piticuţa intră în camera ei, mama se ridică de la masă şi se duse la bibliotecă, luă de pe al doilea raft o cutiuţă de bijuterii, o deschise şi scoase din ea o cheie portocalie de plastic. Se uită la cheie, oftă îndelung, o puse înapoi în cutiuţă şi puse cutiuţa la loc pe raft.
-      Nici nu vreau să-mi închipui, rosti mama în timp ce se îndreptă în bucătărie.

Aiurilă, după ce termină de mâncat ceru voie să meargă la Singurel acasă, pentru că nu îi era somn. Ajuns la casa lui Singurel, îl prinse pe acesta exact când se ridica de la masă, sătul după ce mâncase patru felii mari de chec şi se lingea pe degete.
-      Aiurilă, nu vrei şi tu nişte chec?
-      Nu, mersi, am avut budincă la desert şi nu mai pot să mai bag nimic în gură.
-      Hai afară în leagăne.
-      Hai.
Ajunşi la leagăne, Aiurilă îi spuse lui Singurel:
-      Ştii, înainte să mănânc m-am uitat prin dicţionare şi ce mai aveam eu.
-      Şi?
-      Şi... ori greşesc eu, ori e ceva foarte serios, însă stau şi mă întreb cum se poate una ca asta.
-      Adică?
-      Păi... „edem”, este de fapt „ede m’” şi în limba creolă haitiană, cunoscută de noi sub numele de creolă, înseamnă „ajută-mă”!
-      Poftim? Nu se poate! Super fenomenal! Cum adică ajutor, cine cere ajutor, de unde cere ajutor, unde duce gaura aia?
-      Nu ştiu, nu ştiu nimic, va trebui să aşteptăm până mâine să vedem.
-      Cum să aşteptăm până mâine, e cineva acolo care cere ajutor, trebuie să-l ajutăm. Hai în casă!
-      Bunico, mă duc cu Aiurilă la o plimbare şi-l luăm şi pe Muşcăciosu.
-      Aveţi grijă pe unde mergeţi.
-      Da, bunico.
Cei doi se îndreptară spre casa Piticuţei. Le fereastra camerei ei era lumină.
-      Muşcăciosule, latră scurt, îi spuse Aiurilă.
-      Ham!
-      Sper că n-a auzit mama ei.
Geamul se deschise şi Piticuţa scoase capul:
-      Muşcăciusule, tu eşti? Ce cauţi aici?
-      Noi suntem, spuse Singurel în şoaptă.
-      Ce faceţi aici?
-      Poţi să cobori? interveni Aiurilă. Avem ceva foarte important să-ţi spunem!
-      Hai că cobor acum!
Piticuţa ieşi pe geam, merse încet pe ţiglă, sări în copac şi coborî pe pământ.
-      Ce e aşa de urgent, de nu puteaţi aştepta până dimineaţă?
-      Păi... începură şi Singurel şi Aiurilă să vorbească.
-      Spune tu, spuse Aiurilă
-      Nu, spune tu, că tu ai descoperit.
-      Hai măi odată, spuneţi unul din voi.
-      Păi „edem” ăla înseamnă în creolă „ajută-mă”!
-      Ajutor? Pentru cine?
-      Păi, de asta am venit, continuă Singurel, dacă e cineva care are nevoie de ajutor, nu trebuie să mai aşteptăm şi mergem acum. Vii şi tu?
-      Cum să nu!
Tiptil, cei trei prieteni, împreună cu Muşcăciosu se îndreptară spre gaura găsită pe malul râului.
Singurel luase de acasă şi două lanterne, ca să nu se lovească în vreun ciot de pe drum. Oricum afară era lună plină şi se vedea destul de bine.
Odată ajunşi la groapă, Aiurilă se aplecă să vadă dacă se mai aude strigătul de ajutor. Nu se auzea nimic.
-      Poate ţi s-a părut, spuse Piticuţa.
-      Sau poate înseamnă şi altceva în altă limbă, spuse şi Singurel.
-      Şşşt, linişte, porunci Aiurilă.
-      Se aude ceva? întrebă Piticuţa.
-      Da, răspunse în şoaptă Aiurilă.
-      Ce? Întrebă tot în şoaptă Singurel.
-      Se aude foarte bine, e noapte, e linişte... „ede m’ larenn”!
-      Asta ce o însemna? fu Singurel curios.
-      Dar ce clar se aude, îl ignoră Aiurilă, voi auziţi?
Piticuţa şi Singurel apropiară şi ei urechile de gaură şi auziră cu mult mai clar decât după-amiază.
-      Da, se aude clar, izbucni Piticuţa.
-      Oare ce o însemna, ce e aia „laren”?
-      „Laringe” nu are cum să fie, „larve” nu, la-la-la... nu ştiu decise Piticuţa.
-      Dragilor, limba creolă susţin ei în dicţionar că provine oarecum din franceză, „ede m’” vine de la „aidez-moi” care înseamnă „ajută-mă”, iar cu siguranţă „larenn” provine de la „reine”, care înseamnă regină. Deci s-ar traduce „ajută-mă, regină”, conchise Aiurilă, mândru de raţionamentul său.
-      Regină, care regină să-l ajute? se răţoi Piticuţa. Cred că aiurezi, nu mai există regi şi regine de mult timp.
-      Poţi să intri acolo, să te apropii mai mult de locul de unde vine sunetul? o întrebă Singurel pe Piticuţa.
-      De ce eu? Mi-a zis mama să nu mă murdăresc!
-      Pentru că tu eşti mai mică şi mai subţirică, toanto, replică Aiurilă.
-      Bine că eşti tu deştept, i-o reteză Piticuţa.
-      Hai, lasă mofturile şi caută să intri. Eu te ţin de picioare.
Zis şi făcut, Piticuţa se băgă în gaură şi începu să înainteze târâş pe burtă.
-      Parcă eşti la armată, râse Aiurilă.
-      Să vezi ce-ţi fac eu când ies de aici, se auzi din gaură vocea Piticuţei.
-      Nu te mai pot ţine că ai înaintat mult, îi strigă Singurel care era şi el pe burtă.
-      Uite cum facem, intră şi tu şi te ţin eu de picioare în timp ce o ţii tu de picioare pe Piticuţa, îi spuse Aiurilă.
-      Bună idee, strigă Piticuţa, aşa mai înaintez că se pare că se lărgeşte gaura.
Aiurilă se aşeză şi el pe burtă şi Singurel înaintă încet-încet, cu o mână ţinând un picior al Piticuţei, cu cealaltă ajutându-se să înainteze.
-      Stai, strigă deodată Piticuţa.
Cei doi înlemniră.
-      Ce e? întrebă Aiurilă.
-      Se termină gaura şi e o groapă mare în jos.
-      Cum o groapă mare? Sub pământ? Şi unde duce?
-      Nu ştiu, nu se vede fundul gropii.
-      Gata, nici eu nu mai am de ce să mă ţin, aţi înaintat destul, strigă Aiurilă.
-      Atunci trage-ne înapoi, spuse Piticuţa.
-      Încerc. Muşcăciosule, în loc să sari pe loc şi să latri, mai bine te-ai da înapoi, ca să pot să ies, spuse Aiurilă.
-      Vai de mine, încep să aluneeeeec, strigă Piticuţa.
-      Aiurilă, trage-ne repede, strigă şi Singurel.
-      Muşcăciosule, nu mai împinge, marş de-aici, ţipă Aiurilă.
-      Alunec, mă duc în jos, se surpă, mă duc în groapă.
-      Eu te ţin bine, dar nu te mai pot ţine mult, spuse Singurel.
-      Muşcăciosuleeee, te bat, marş, câine afurisit, nu mai împinge!
-      Aluneeeec, se surpă, cad, Singurel, ţine-mă!
-      Te ţin, Aiurilă, ţine-mă şi tu, nu da drumul orice ar fi!
-      Nu dau, te ţin, dar mă trageţi în groapă, sunteţi grei.
-      Am scăpat lanterna şi mă...
Deodată, pământul se surpă sub Piticuţa şi aceasta alunecă în jos. Singurel, care o ţinea de picioare, alunecă şi el, iar Aiurilă, care îl ţinea de picioare pe Singurel, încheia un convoi ciudat care aluneca tot mai jos în pământ. Nimeni nu văzuse, nu auzise nimic, tot orăşelul dormea şi nimeni nu ştia că trei copii şi un căţel alunecau într-o groapă care ducea sub pământ.