Capitolul XVII ~ Tărâmul De Dedesubt

Capitolul XVII

Tărâmul De Dedesubt

Avuseseră parte de atâtea surprize de-a lungul călătoriei, încât se cam temeau să întoarcă privirile să vadă cine le vorbise. Dar nu aveau încotro şi se întoarseră. În faţa lor stătea... nici ei nu-şi dădeau seama ce era, părea asemănător cu un ursuleţ panda, dar avea urechile alungite ca ale unui măgăruş. La înălţime era puţin mai înalt decât Muşcăciosu. Vocea o avea puţin răguşită.

-      Şi cum ne puteţi ajuta? îşi luă Singurel inima în dinţi să întrebe. Ne căutăm prietenii.

-      Hihihi, pooot să vă ajuuut, cuuum să nu vă ajuuut.

-      Pot să întreb cum te numeşti? interveni curajoasă Buhu-Hu.

-      Hihihi, poooţi, cum să nu poooţi, hihihi, mă numeeesc Lemiran.

-      Dumneavoastră sunteţi paznicul sau..., întrebă şi Piticuţa.

-      Suuunt de toaaateeee aiiiiici, hihihi.

-      Ăsta n-o să ne fie deloc de folos, îi şopti Aiurilă lui Buhu-Hu, ei fiind mai în spate.

-      Taci, că am impresia că fără el n-o să-i găsim pe Puerilă şi pe Akewi, i-o tăie Buhu-Hu.

Singurel îi explică lui Lemiran toată tărăşenia cu poieniţele şi cum Spiritul Ceţii le luase prietenii şi le spuseseră că îi pot găsi aici.

-      Sunt foaaarte bătrââân, îi spuse Lemiran lui Singurel, vă voi ajutaaa, hihihi, însă am o maaare rugăminteee la voooi, hihihi.

-      Aoleu, ce oare ne mai cere? se bosumflă Aiurilă, vorbind tot cu Buhu-Hu.

-      Ascult, răspunse Singurel, ce putem face?

-      Hihihi, sunt foaaarte bătrââân, începu Lemiran...

-      Asta ai mai spus-o, îl întrerupse Aiurilă, care se apropiase între timp cu Buhu-Hu să asculte dorinţa lui Lemiran.

-      Nu e frumooos să mă întreruuupi, hihihi, îi reproşă Lemiran lui Aiurilă.

-      Potoleşte-te, îl certă şi Piticuţa pe acesta. Scuzaţi-l, continuaţi, vă rog!

-      Nu mă mai poooot căţăraaaa ca pe vreeeemuri, hihihi, am rugăminteaaaa să-mi culegeeeţi şi mie din copaaac nişte cooonuri, să-mi faaac proviziiii, hihihi.

-      Doar atât? Cu mare plăcere, răspunse Singurel uşurat. Aiurilă, hai să te urci în copac.

-      Dar de ce eu? se plânse acesta.

-      Păi în primul rând că ai fost nepoliticos şi în al doilea rând pentru că tu te caţeri cel mai bine dintre noi trei, îi spuse Piticuţa

-      Dar de ce nu poate Buhu-Hu să zboare, şi să aducă?

-      Pentru că eu nu am mâini ca să rup conurile.

-      Ufff, bine, spuse spăşit Aiurilă. Unde mă urc?

-      Hihihi, uiteee, aiiiici, îi arătă Lemiran un copac.

Aiurilă începu să se cocoaţe cu o abilitate care îi uimi pe Buhu-Hu şi pe Lemiran. Ajunse aproape sus în vârf şi le strigă:

-      Atenţie, cadeeeee!

Aceştia se dădură la o parte, iar de sus Aiurilă începu să arunce con după con. Se făcură vreo cincizeci-şaizeci. La un moment dat, Lemiran îl opri:

-      Hihihi, gataaa, ajungeeee!

Aiurilă respiră uşurat şi tot aşa de repede şi de abil coborî până jos. Se scutură pe haine şi rosti:

-      Sper că vă ajung! Acum haideţi să-i salvăm pe prietenii noştri!

-      Da, aşa este, noi ne-am ţinut de partea noastră de obligaţie, spuse şi Singurel.

-      Hihihi, urmaţi-măăă, le spuse Lemiran şi începu să meargă în direcţia opusă, prin pădure.

Cei patru îl urmară tăcuţi şi totodată încrezători că îşi vor putea găsi prietenii cât mai repede. Abia acum începură să se uite primprejur. Tărâmul de Dedesubt nu arăta deloc a fi vesel, calm, ba din contră, totul era sumbru, urât, plin de culori de maron şi gri şi verde închis. Aşa-zisa pădure era de fapt o rămăşiţă de pădure, plină de cioturi, ca după un bombardament. Nici măcar în zare nu se vedea nimic promiţător, de parcă totul fusese colorat în culori de maron, gri şi negru. Merseră ei ce merseră, ieşiră din pădure, trecură şi de o câmpie ce arăta de parcă fusese pârjolită şi ajunseră în faţa unui deal. Undeva în dreapta era intrarea într-o peşteră.

-      Hihihi, am ajuuuns, rosti Lemiran.

-      Am ajuns unde? întrebă Singurel.

-      Hihihi, acooolooo, în peşterăăă, arătă Lemiran cu mâna.

-      Acolo? Ce e acolo? întrebă şi Buhu-Hu.

-      Hihihi, prietenii voştriii, hihihi, spuse Lemiran.

-      Păi şi... ce facem, pur şi simplu intrăm? fu de părere Piticuţa.

-      La câte am pătimit..., se încurajă Singurel.

-      Hihihi, eu mă întooorc, mult succeeees, rosti Lemiran.

-      Mulţumim pentru ajutor, îi spuse Aiurilă.

Lemiran se îndepărtă luând-o înapoi de unde veniseră. Acum, rămaşi singuri, se uitau nedumeriţi unii la alţii.

-      Ce facem? Intrăm toţi? rupse tăcerea Singurel.

-      Păi n-ai zis să nu ne separăm? îi aminti Buhu-Hu. Intrăm toţi. Haideţi!

Îşi făcură curaj şi porniră la drum. Se apropiară încet de peşteră. Intrară uşor înăuntru. Peştera era slab luminată. Nu puteau să-şi dea seama de unde anume venea lumina. După ce trecură prin-trun tunel scurt, peştera se lărgea. În interior era o singură cameră, dar mare. Şi înaltă. Se auzeau diverse zgomote. Bănuiau că sunt animale pe acolo, însă ei nu văzură nimic. În mijlocul camerei era o insulă mică. De jur împrejurul insulei era un şanţ plin cu apă. În partea dreapta peştera se continua cu un alt tunel.

-      Haideţi într-acolo, le indică Piticuţa cu degetul spre tunel.

-      Brrr, dar frig mai e, spuse Aiurilă.

Deodată, din direcţie opusă tunelului pe care-l zăriseră, nu se ştie de unde, apăru o ceaţă densă. Cei patru se opriră.

-      Ce căutaţi aici? se auzi o voce din interiorul ceţii.

-      Spirite al Ceţii, tu eşti? îndrăzni Singurel.

-      Eu sunt, ce căutaţi? rosti vocea.

-      Am venit să ne eliberăm prietenii, continuă Singurel.

-      Ce vă face să credeţi că prietenii voştri sunt aici? continuă şi vocea.

-      Păi tu ne-ai spus în poiană când i-ai răpit, se răţoi Aiurilă.

-      Şi ce vă face să credeţi că vi voi da?

-      Sunt prietenii noştri şi nu plecăm de aici fără ei, interveni şi Buhu-Hu.

-      Am trei întrebări pentru voi. Dacă veţi răspunde la toate trei vă voi elibera prietenii.

-      Offf, iar întrebări, iar teste, se plânse Aiurilă.

-      Da, acceptăm, spuse curajoasă Piticuţa.

-      Întrebări-capcană, bineînţeles, rosti Singurel.

-      Cum se numeşte floarea care l-a ajutat pe prietenul vostru Muşcăciosu să vorbească?

-      Vai de mine, am uitat, stai, era ceva cu A, Aiurilă, ajută-mă, spuse Singurel.

-      Asirius, amfitrius, ceva de genul ăsta, a nu, stai, alinius. Da, alinius, conchise Aiurilă.

-      Cât durează o săptămână aici, în timpul vostru?

-      A, aha, spuse sigur pe sine Singurel, asta am reţinut, două zile. O săptămână aici durează cât două zile la noi.

-      Ce părere aţi avea dacă ar trebui să locuiţi aici, pe Tărâmul de Dedesubt?

-      N-aş putea, n-am putea, sări Aiurilă, am găsi orice mijloc să mergem sus, să plecăm, să scăpăm.

-      Aiurilă, îl apostrofă Buhu-Hu de ieşirea acestuia.

-      Multă lume, continuă vocea, de frică, minte cum că le place acest tărâm, minte cum că s-ar obişnui cu aceste locuri. Voi aţi fost sinceri şi de aceea spiritele prietenilor voştri Akewi şi Puerilă vor fi eliberate. Puteţi pleca! Aveţi grijă!

-      Păi, plecăm, putem pleca, dar unde sunt prietenii noştri? sări Aiurilă.

-      Taci şi ieşi din peşteră, i-o reteză Singurel.

-      Să avem grijă la cine? La ce? mai spuse şi Buhu-Hu.

Degeaba, căci ceaţa se risipise. Ieşiră din peşteră împingându-se unul pe altul. Ajunşi afară, fiecare dintre ei trase un oftat de uşurare că scăpaseră cu bine. Niciunul dintre ei nu observase că la câţiva paşi de ei stăteau... Puerilă şi Akewi.

-      Tuturor vă mulţumim / Şi tare vă îndrăgim! auziră cei patru.

-      Akewi? Puerilă? Ce bine să vă văăăăd, sări Aiurilă de gâtul lui Akewi, gest care mai mult l-a speriat pe acesta.

-      Îmi era dor de rimele tale, spuse la rândul lui şi Singurel, îmbrăţişându-l pe Puerilă.

-      S-a reîntregit trupa, rosti şi Buhu-Hu. Tare ne-a fost dor de voi!

-      Tare ne bucurăm că nu aţi uitat de noi şi aţi venit să ne salvaţi, rosti şi Puerilă.

Le făcură celor doi cunoştinţă cu Piticuţa, apoi o luară pe drumul înapoi spre Norul Zurbagiu. Merseră ei ce merseră, trecură de câmpie şi intrară în pădure. Şi cum vorbeau ei aşa şi pălăvrăgeau şi Piticuţa asculta cu interes cum povestea Puerilă de drum, de poieniţe, de Norek şi de Zaharra, la un moment dat se auzi un răget groaznic. Se opriră brusc cu toţii.

-      Ce... ce s-a auzit, rosti Puerilă cu voce tremurată.

-      Spiritul Ceţii a spus să avem grijă, avertiză Buhu-Hu, însă nu ne-a spus la ce.

Se auzi dintr-odată un bufnit şi simţiră cum cineva alerga spre ei. Cineva mare. Întoarseră ochii cu toţii şi desluşiră un soi de mistreţ cu patru colţi care venea furtunos spre ei.

-      Fugiţi, reuşi să îngaime Singurel, nu mai avem mult până la barieră şi la Norul Zurbagiu.

O rupseră cu toţii la fugă. Fugeau ei ce fugeau, dar parcă mistreţul fugea mai abitir. Distanţa dintre acesta şi ei se micşora îngrozitor de repede.

-      Cine îmi fură sufletele de aici, nu va supravieţui, se auzi din direcţia mistreţului.

Cu siguranţă că făcea referire la salvarea sufletelor lui Akewi şi Puerilă.

-      Alergaţi, cât de repede puteţi, îi ruga, îi motiva Buhu-Hu, care era lipsită de orice primejdie, deoarece ea era în aer. Mai e puţin!

Şi într-adevăr mai era puţin. Ajunseră cât ai clipi la locul unde era Norul Zurbagiu şi trecură în goană, pe lângă Lemiran, lucru care-l miră foarte tare pe acesta care liniştit aduna conurile de pe jos, şi se năpustiră toţi şase în Norul Zurbagiu, aproape speriindu-l pe liftier.

-      Ne-am întors, să urcăm repede te rog! îl imploră Singurel gâfâind de la atâta alergat.

-      Nu se poate, sunteţi prea mulţi. Doi dintre voi trebuie să coboare, rosti impasibil liftierul.

Capitolul XVI ~ Norul Zurbagiu

Capitolul XVI

Norul Zurbagiu

Iniţial li se păru că au intrat într-o cadă cu spumă. Nu prea se vedea nimic, era înceţoşat, pufoşenia norişorului îi cam gâdila pe la urechi, pe la nas, ba chiar Aiurilă strănută o dată. Însă după ce mai înaintară un pic, spuma se rări şi chiar era un spaţiu gol. Şi... surpriză, în interiorul Norului Zurbagiu era un crocodil pe post de liftier. Un crocodil de culoare verde-gălbuie. Era înalt precum un copil de zece-unsprezece anişori. Avea o figură blândă şi stătea sprijinit în coadă. Era îmbrăcat într-un costum de liftier de culoare albastră şi cu o şapcă cu cozoroc, tot albastră, aşezată şmechereşte pe cap. Îi întâmpină cu un zâmbet larg:

-      Bine aţi venit, le ură acesta.

-      Ce tare, avem liftier, coborâm cu liftul, se entuziasmă Aiurilă, ştergându-se la nas după încă o porţie zdravănă de strănutat.

-      O să vă rog să aveţi mare grijă, rosti liftierul, astăzi am întâmpinat mici probleme cu transportatul. Datorită vremii, Norul Zurbagiu se cam zdruncină.

-      Se putea să nimerim noi un norişor liniştit? se miră Singurel.

-      Lasă, că drumul nu e lung, îl linişti Buhu-Hu.

-      Ba astăzi cam este, îl contrazise liftierul. Aşa că o să vă rog, uitaţi aici, le arătă celor patru, aveţi nişte mânere, o să vă rog să vă ţineţi foarte bine de ele, ca nu cumva să alunecaţi în afara Norului Zurbagiu.

-      Păi şi eu ce fac? se miră Buhu-Hu.

-      Pentru dumneavoastră, continuă liftierul, ca şi cum nu l-ar fi auzit şi ca un elev care turuie lecţia învăţată, avem aici o centură, poftiţi, uitaţi, aşa, spuse acesta şi-l ajută pe Buhu-Hu căruia îi puse o centură peste el care să-l susţină.

Piticuţa, Singurel şi Aiurilă se prinseră fiecare cu mâinile de acele mânere indicate de către liftier.

-      Acum să-i dăm drumul, rosti liftierul.

Acesta introduse mâna undeva în nor şi dădu impresia că a apăsat ceva. Deodată se auzi un huruit, precum motorul unei maşini care porneşte şi Norul Zurbagiu începu să se mişte. Dar să se mişte nu glumă! Parcă sughiţa, începu să se ducă ba într-o parte, ba într-alta, se şi învârti de câteva ori, încât îi dădu Piticuţei senzaţia de ameţeală! Apoi se simţi cum începe să coboare. Însă dacă credeţi că acest coborât era lin, vă înşelaţi! Era în hop-uri, mai cobora un pic, se mai oprea, ba se mai ducea la stânga, ba un pic la dreapta. Probabil de aici i se şi trăgea numele de Norul Zurbagiu. La un moment dat pur şi simplu se opri.

-      Gata, am ajuns? întrebă Aiurilă, dând să ia mâna de pe mânere.

-      Nu vă mişcaţi, aproape că urlă liftierul, de-i sperie pe toţi, mai ales pe Piticuţa.

-      Dar ce s-a întâmplat? se miră Singurel.

-      Nu am ajuns, s-a oprit, suntem la jumătatea drumului. Şi nu ştiu de ce.

După care liftierul băgă mâna în norişor şi păru să meşterească ceva, parcă apăsa butoane, trăgea manete, încerca orice doar de va porni Norul Zurbagiu. Panica incepea sa se vadaCălătorii o cam băgaseră pe mânecă, se vedea pe feţele lor că încep să devină din ce în ce mai panicaţi.

-      Hmmm, rosti într-un final liftierul.

-      Hmmm... ce? se interesă Piticuţa, nesperând deloc la un răspuns pozitiv.

-      Da, ştiu ce are, se pare că azi Norul Zurbagiu a obosit. Adevărul este că am coborât şi urcat de multe ori. Trebuie să aşteptăm puţin, nu mult şi o să pornească singur.

-      A, nu-i problemă, rosti liniştită Buhu-Hu. Mă gândeam la ceva mai rău. Chiar mă aşteptam să...

Nu mai avu timp să termine propoziţia întrucât Norul Zurbagiu începu deodată să huruie şi la câteva secunde începu să se zgâlţâie, să se smucească, de parcă încerca să scape de ceva anume. Cei patru călători strânseră bine mânerele, mă rog, cei trei, întrucât Buhu-Hu era chiar lipsit de apărare, în cazul că centura s-ar fi desfăcut, acesta cu siguranţă că ar fi fost proiectat în afara Norului Zurbagiu. Norul zurbagiu începu să se mişte repede, în sus, în jos, precum un cal nărăvaş care vrea să arunce călăreţul din şa. La un moment dat, nemaiputându-se ţine, Piticuţei i se desfăcură mâinile de pe ambele mânere.

-      Nu, Piticuţo, ce faci, ţine-te, zbieră efectiv la ea Singurel, întinzând o mână să o prindă.

-      Nu pot, nu am cum, spuse aceasta şi la următoarea smucitură a Norului Zurbagiu Piticuţa dispăru prin nor.

-      Nuuuu, strigă Aiurilă, Piticuţoooo, nu din nou.

Nu apucă să termine el de strigat că deodată Norul Zurbagiu se lovi de ceva şi se opri, aruncându-i pe Singurel şi Aiurilă pe jos. Buhu-Hu fiind prinsă bine cu centura scăpase nevătămată.

-      Aoleu, iar trânteală, iar vânătăi, se ridică Aiurilă frecându-şi cu o mână un picior şi cu cealaltă spatele.

-      Am ajuns jos? îl întrebă Singurel pe liftier.

-      Da, răspunse acesta ridicându-se şi el de jos şi scuturându-se.

-      Piticuţooo, izbucni Singurel trecând prin nor şi ieşind afară.

Aiurilă o ajută pe Buhu-Hu dându-i centura jos şi ieşiră şi ei, auzind în urma lor liftierul:

-      Vă aştept aici, dar să nu întârziaţi.

Când aceştia doi, Aiurilă şi Buhu-Hu ieşiră din Norul Zurbagiu, îl văzură la câţiva paşi distanţă pe Singurel cum o ajuta pe Piticuţa să se ridice de jos.

-      Mare noroc am avut că eram aproape de destinaţie, rosti Buhu-Hu.

-      Da, altfel cine ştie de la ce înălţime ar fi căzut, rosti şi Aiurilă arătând spre Piticuţa.

-      Am scăpat uşor, rosti aceasta, nu m-am rostogolit mult şi nu m-am lovit de nimic.

-      Norul ăsta nu e în toate minţile, rosti Buhu-Hu. Nu ştiam că sunt chiar aşa de zurbagii.

-      Dar... altă variantă pentru a urca înapoi nu avem? întrebă plin de speranţă Aiurilă.

-      Nu, din păcate nu, îi răspunse Buhu-Hu, aceasta este singura variantă de a ajunge din nou sus.

-      Acum haideţi să vedem ce facem, unde mergem, încotro ne îndreptăm, pentru a-i găsi pe Norek şi pe Puerilă.

-      Da, şi trebuie să ne grăbim, liftierul a spus că ne aşteaptă, dar să nu întârziem, îi anunţă Aiurilă.

-      Buhu-Hu, ştii cumva ceva, ai vreo idee, ne poţi ajuta? întrebă Singurel.

-      Nu am mai fost niciodată aici, îi răspunse cu regret Buhu-Hu, tot ce ştiu este din povestirile altora cum că nu e un loc unde e bine să ajungi.

-      Nici nu ştiu..., continuă Singurel, de împărţit nu ne împărţim în două ca să meargă unii într-o parte, ceilalţi în altă parte, dar dacă o luăm în direcţia greşită? Nu vom mai avea timp să ne întoarcem, nici nu-i salvăm pe Akewi şi Puerilă şi te pomeneşti că mai şi rămânem pe aici.

-      Într-adevăr, mare dilemă, spuse şi Piticuţa.

-      Hihihi, vă poooot ajutaaaaa cu maaaaare plăcereeeee, hihihi, se auzi deodată în spatele lor.