Capitolul IV ~ Misterul

Capitolul IV

Misterul

-      Dar de ce îi spune Tărâmul Cerului De Dedesubt? deveni curios de-a lungul drumului Aiurilă.

-      Pentru că aici noi suntem în cer, tărâmul din cer.

-      Cum adică în cer? spuse uimit Singurel. Păi noi am ajuns dedesubt şi totuşi suntem în cer? Că doar n-o fi un alt tărâm şi mai jos!

-      Ba da, răspunse Buhu-Hu, aici suntem în cer, iar ca să ajungem jos, trebuie să ne folosim de Norii Zurbagii, dar ei coboară o dată pe săptămână.

-      Aşa de rar?

-      Da, dar la noi săptămâna durează cât două zile la voi.

-      A, e bine, poate facem un drum şi pe acolo, spuse Aiurilă. Tare interesant ar fi!

-      Ba n-ar fi deloc interesant, credeţi-mă, i-o reteză Buhu-Hu. Haideţi să ne vedem de drum acum, încheie Buhu-Hu discuţia.

Cei doi prieteni nu mai avură ce să spună şi tăcură. Dar nu mult, pentru că pe Singurel îl zgândărea o întrebare.

-      Buhu-Hu, mai am o întrebare.

-      Se putea? spuse Buhu-Hu dând ochii peste cap. Ia să aud!

-      Păi... noi eram sus la noi acolo şi-am auzit ceva spunându-se şi de aia ne-am băgat într-o gaură şi am ajuns în groapă şi am ajuns aici.

-      Stai, stai, stai, n-am înţeles nimic.

-      Păi... se auzea un „ede m’ larenn” sau ceva de genul ăsta.

Buhu-Hu se opri din zbor şi coborî aşezându-se pe iarbă. Muşcăciosu veni s-o adulmece.

-      Nici să nu îndrăzneşti să te apropii, îl opri Buhu-Hu.

-      Dar nu voiam să-ţi fac nimic, se bosumflă Muşcăciosu.

-      Ce spuneaţi că aţi auzit?

-      Păi... se fâstâci Singurel, noi am auzit „ede m’ larenn”!

-      Hmmm, e mai grav decât îmi închipuiam.

-      Adică? se panică Aiurilă. Ce s-a întâmplat?

-      Cred că prietena voastră nu a fost dusă la castel de bună voie, cred că a fost răpită.

-      Dar de ce s-o fi răpit Ibecşii voştri?

-      În primul rând nu sunt ai mei sau ai noştri, în al doilea rând au răpit-o pentru că vine de sus de unde veniţi şi voi şi în al treilea rând pentru că au nevoie de unghia degetului mic de la mâna stângă pentru Mărita Jhinerre

-      Da, desigur, pentru Jhinerre, hai măi Aiurilă, cum de nu ştiai asta? spuse ironic Singurel. Aloooo, m-ai înnebunit cu atâtea nume şi denumiri noi, ţipă spre Buhu-Hu. Jhinerre asta cine mai e?

-      Jhinerre nu e „asta”, e Mărita Jhinerre şi este stăpâna acestui tărâm din vremi străvechi. Ibecşii au răpit-o şi au dus-o în Turnul Îndepărtat şi ca s-o facă să vorbească fără voia ei au nevoie de această unghie de la o fată care vine de pe tărâmul vostru. Şi o au acum pe Piticuţa voastră.

-      Ce vor să afle de la Jhinerre? întrebă Muşcăciosu.

-      Vor să afle de la ea unde e ascunsă Comoara Negăsită, pentru a conduce întreg ţinutul.

-      Comoara Negăsită? căscă ochii Aiurilă. Păi dacă o vor găsi nu va mai fi negăsită, nu? Şi cât de mare e comoara?

-      Imediat se gândeşte el la cât e de mare comoara! Dar Ibecşii ăştia ce fac, răpesc pe toată lumea? întrebă Singurel.

-      Ssst, spuse deodată Buhu-Hu, oprindu-se din zbor şi coborând la nivelul pământului.

-      Ce-i? întrebă în şoaptă Muşcăciosu, eu nu miros nimic.

-      Taci, i-o reteză Buhu-Hu.

Tufişul din dreapta începu să foşnească. Aiurilă şi Singurel se dădură înspre stânga drumului făcând ochii mari. Buhu-Hu care nu voia să aibă de-a face cu Muşcăciosu se urcă pe spatele acestuia făcând şi ea ochii şi mai mari decât îi avea. Deodată din tufiş sări pe cărare un... iepure albastru.

-      Ta-da, spuse acesta.

Buhu-hu răsuflă uşurată:

-      Aoleu, Puerilă, fir-ai tu să fii, că ne-ai speriat!

-      Nu-mi vine să cred, s-a speriat Buhu-Hu. Ce faci aici? Eşti cam departe de vizuina ta. Cine sunt prietenii tăi?

-      Sunt veniţi de sus.

-      De sus? Vai de mine, or fi prietenii fetei pe care au luat-o Ibecşii, i-am văzut dimineaţă cărând pe cineva care părea a fi din lumea de sus.

-      Unde, în ce direcţie? sări Aiurilă.

-      Înspre castel, unde altundeva? Dar tu cum te numeşti? Eu mă numesc Puerilă.

-      Eu mă numesc Aiurilă, prietenii mei sunt Singurel şi Muşcăciosu.

-      Acum pot să mă recomand şi singur, spuse îmbufnat Muşcăciosu. Şi ţie parcă îţi era frică de mine, spuse el către Buhu-Hu.

-      A da, scuză-mă, spuse Buhu-Hu luându-şi zborul de pe spatele Muşcăciosului. Ce faci tu aici? îl întrebă pe Puerilă.

-      Păi... mă plimbam, răspunse acesta candid.

-      Cum adică te plimbai? Tu niciodată nu te plimbi, mereu faci ceva, îi replică sec Buhu-Hu.

-      S-a făcut mare zarvă prin pădure încă de aseară când s-a auzit zgomotul de pe munte şi toată lumea e agitată, Ibecşii cotrobăiau dimineaţă peste tot, paza s-a dublat pe drumul către Turnul Îndepărtat.

-      Ce munte, ce zgomot? se răţoi Singurel.

-      Păi muntele de unde aţi alunecat voi şi aţi făcut zgomot, răspunse Puerilă. S-a auzit că a căzut o fată de sus şi toţi Ibecşii au început să se agite, căci e şansa lor să o facă să vorbească pe Mărita Jhinerre.

-      Păi noi ne îndreptăm spre castel să o salvăm pe fată, Piticuţa o cheamă, spuse Buhu-hu lăsându-se pe umărul lui Puerilă.

-      Vă ajut şi eu, dar haideţi să mărim pasul.

-      Sau lăbuţele, spuse Muşcăciosu.

-      Apropo, se aplecă Puerilă spre Buhu-hu, animalul ăsta vorbea sau tu l-ai făcut să vorbească?

-      Eu i-am dat floarea de alinius. De ce întrebi?

-      Păi... de ce i-ai dat? Că vorbeşte mult de tot.

-      Hei, hei, sunt aici şi vă aud, se supără Muşcăciosu.

-      Atunci rămâi la auzit şi lasă vorbitul pe seama altora, i-o reteză Puerilă.

-      Haideţi, nu vă mai certaţi, interveni Aiurilă.

-      Singurel, schimbă Buhu-Hu vorba, dar voi cum aţi ajuns aici jos?

-      Asta chiar e un mister pentru mine, pentru noi, de la o minge înfiptă în pământ, am ajuns să alunecăm şi să ajungem aici. De ce anume s-a întâmplat asta, nu ştim!

-      Păi, îţi spun eu, sări Puerilă să explice, legenda spune că „În anul Urteko, trei Nuori de sus vor veni şi vor dezlega misterul Comorii Negăsite”.

-      Ţi-am zis că e vorba de noi? râse Aiurilă la Singurel. Acum pe bune, dacă mai continuaţi cu denumirile astea ciudate, plec de nebun în pădure de unul singur. Ce e aia Urteko şi de ce ne spui Nuori?

-      Dar nu suntem trei, suntem patru, sări şi Muşcăciosu.

-      Ştiţi zodiacul chinezesc cum e la voi sus? Fiecare an e numit într-un fel, spuse Buhu-Hu. La noi anii se repetă din cinci în cinci şi sunt numiţi: Mwaka, Vuosi, Jaro, Taon şi Gads. La fiecare trei cicluri repetate, adică o dată la şaisprezece ani, urmează un an Urteko. Acesta este anul Urteko. Iar Nuori... aşa îi numim noi pe locuitorii de sus, adică voi.

-      Evident, cum de nu m-am gândit la asta? Tontălăul de mine! îşi dădu o palmă peste frunte Singurel ironic.

-      Şi scopul pentru care voi aţi fost aleşi este pentru a rezolva acest mister, continuă Buhu-Hu fără să-l ia în seamă pe Singurel.

-      Însă acest lucru va fi foarte greu de realizat, trebuie să aveţi mare curaj pentru a duce la capăt această sarcină, le explică Puerilă.

-      Acest lucru a mai fost încercat acum şaisprezece ani de către trei Dewasa, la precedentul an Urteko, îşi aduse Buhu-Hu aminte. Bine, acum şaisprezece ani în timpul nostru, la voi ar însemna... cam acum şase ani.

Singurel tresări la auzul cifrei şase şi deveni palid. În mintea lui încolţi un gând, o speranţă.

-      Şi? deveni Aiurilă interesat. Ce s-a întâmplat?

-      Nimeni nu ştie ce s-a întâmplat cu ei, au plecat spre Turnul Îndepărtat cu o călăuză Guia şi au dispărut toţi patru.

-      Da, se pare că venirea voastră, continuă Puerilă e ceva ieşit din comun, toată lumea se aştepta, ştia că se va întâmpla, însă cu toate astea toţi se arată miraţi de sosirea voastră. Ba chiar am auzit că Marele Suttonian IV a ieşit din ascunzătoarea lui şi se vânzoleşte.

Buhu-Hu se opri din datul din aripi.

-      Suttonian IV se mişcă? Înseamnă că ei sunt, misterul va fi în sfârşit dezlegat, se arată toate semnele.

-      Ăsta cine mai e? întrebă descurajat Aiurilă.

-      Suttonian IV este fostul Mare Comandant al oştilor Măritei Jhinerre. După ce aceasta a fost răpită, s-a retras în casa lui fără a mai auzi nimeni de el.

-      Dacă Suttonian IV a ieşit din casă, aceasta este cea mai bună dovadă că a simţit ceva, ştie ceva şi misterul e pe cale să fie dezlegat, întări Puerilă spusele lui Buhu-Hu.

Capitolul III ~ Noul Tărâm

Capitolul III

Noul Tărâm

Câte ore trecuseră? Dar trecuseră ore? Sau doar minute? Primul care se trezi fu Singurel. Avea pământ peste tot, în şosete, în tricou, ba chiar şi în păr. Se uită în jur. Îl durea umărul stâng, probabil după cum căzuse. Se uită în jur. La început nu înţelese, dar încet-încet ochii lui se măreau din ce în ce mai mult, iar faţa i se alungi.

Era... nu se poate aşa ceva, era pe pământ, deasupra era... cer. Cum se putea una ca asta? A alunecat în interiorul pământului şi totuşi era în aer liber? Se ridică, se scutură de pământ şi se uită în jur.

Îi căută din ochi pe Piticuţa şi pe Aiurilă. Primul lucru pe care-l observă fu un ghemotoc de blană la câţiva metri de el.

-      Muşcăciosule, eşti bine?

Căţelul scânci, dar nu se ridică. Singurel alergă la el.

-      Ce s-a întâmplat?

Muşcăciosu ridică lăbuţa dreaptă şi scânci.

-      Te-ai lovit? O fi ruptă? Poţi să te ridici?

Căţelul se ridică. Putea să meargă, doar că şchiopăta un pic.

-      Slavă Domnului, că eşti bine, eşti prea greu să te fi putut căra.

-      Mai bine mă cari pe mine, că mă doare spatele, se auzi un glas în faţa lui.

Singurel se uită, dar nu văzu pe nimeni. Ce-i drept, exact în faţa lui era un ditamai copacul. Singurel ocoli copacul şi-l descoperi pe Aiurilă. Acesta stătea cu capul în iarbă, picioarele fiindu-i cocoţate pe scoarţa copacului. Singurel nu se putu abţine şi izbucni în râs:

-      Numai ţie ţi se putea întâmpla asta, să ajungi cu susul în jos.

-      Râzi tu râzi, dar mă doare spatele, cred că m-am lovit de vreun ciot când am căzut. Sau am alunecat. Sau nu ştiu. Tu îţi aminteşti ceva?

-      Ţi-ai găsit, m-am trezit plin de pământ şi atât. Hai, ridică-te, să o căutăm pe Piticuţa.

Singurel îl ajută pe Aiurilă să se ridice. Apoi se uitară în jur, merseră şi în stânga, merseră şi în dreapta. Piticuţa... ia-o de unde nu-i.

-      Unde o fi oare, că doar nu a căzut mult mai departe decât noi?!

-      Hai să mai mergem, dar... în ce direcţie? conchise Singurel.

-      N-o s-o găsiţi! se auzi deodată o voce.

Cei doi prieteni rămaseră încremeniţi.

-      De...de...de unde a venit? întrebă Singurel speriat.

-      Nu ştiu, dar e aproape, răspunse Aiurilă.

-      Nu vă chinuiţi, că nu o să vă găsiţi prietena. A fost luată de către Ibecşi.

-      De către cine? Unde eşti? Cine eşti? se enervă Aiurilă.

-      Uitaţi-vă în sus, replică vocea.

Cei doi se uitară în sus şi rămaseră cu gura căscată. Cea care le vorbise era o... bufniţă.

-      Ăăă, cum se poate, ăăă, e o bufniţă, bufniţele nu vorbesc, spuse Singurel, trăgându-l pe Aiurilă de braţ.

-      Ba uite că noi vorbim, spuse bosumflată bufniţa. Şi aş prefera să nu mă numiţi bufniţă, aici noi suntem numite Asio. Pe mine mă cheamă Buhu-Hu, pe voi cum vă cheamă?

-      Pe el... pe mine, adică, eu... el... se bâlbâi Singurel.

-      Bună ziua Buhu-Hu, eu mă numesc Aiurilă, prietenul meu se numeşte Singurel, iar prietenul nostru necuvântător este un căţel şi se numeşte Muşcăciosu.

-      Ştiu ce e aia un căţel, nu sunt proastă. Ce nume ciudate aveţi, râse Buhu-Hu.

-      Lasă că nici tu nu îl ai prea grozav, se supără Singurel.

-      La noi aşa se poartă, bunica mea a fost Buha, mama mea a fost Buhu, iar eu mă numesc Buhu-Hu. O să vă rog să ţineţi creatura aia cu păr departe de mine, nu-mi inspiră încredere.

Muşcăciosu ca şi cum parcă ar fi simţit că se vorbeşte despre el, mârâi în sus.

-      Cine, Muşcăciosu? E blând de tot şi foarte cuminte. Mai latră el aşa niznai, dar în rest e foarte cuminte.

-      Noi, Asio, nu prea agreăm rasa lor. Dar apropo, el de ce nu vorbeşte?

-      Cum să vorbească un câine? râse Aiurilă.

-      Dar eu cum vorbesc? se încruntă Buhu-Hu.

-      Mda, ai dreptate. La noi animalele nu vorbesc, spuse Singurel.

-      Dar aici ar putea să vorbească.

-      Da? Cum? deveni Aiurilă curios.

-      Stai puţin, întrerupse Singurel, unde suntem, cum se numeşte locul acesta, unde ne e prietena Piticuţa, cine sunt Ibecşii aştia şi... de ce vorbeşti tu cu noi?

-      Păi... vorbesc pentru că aşa e politicos ca gazdă a acestui tărâm să vorbesc cu voi, noii-veniţi, oaspeţi. Ibecşii sunt specia predominantă aici, aşa cum sunt oamenii sus la voi acolo şi ei locuiesc într-un oraş mare-mare de tot nu departe de aici. Prietena voastră a fost luată de către ei şi dusă la castelul din oraş, nu mă întrebaţi de ce, pentru că nu ştiu. Iar voi sunteţi în Tărâmul Cerului De Dedesubt.

-      Incredibil, câtă precizie în răspunsuri. Tărâmul care? Cum adică cerul de dedesubt? Eu ştiam că cerul e doar deasupra şi punct, spuse Aiurilă.

-      Unde e prietena noastră şi cum ajungem acolo? Şi stai, mai era ceva... cum îl facem pe Muşcăciosu să vorbească? Şi încă ceva: cum arată Ibecşii ăştia, sunt înfiorători?

-      Ibecşii sunt cum sunt la voi furnicile, însă aşa foarte înalţi şi au 2 perechi de mâini, gheare, cum le numiţi voi şi din gură au nişte colţi ieşiţi în afară, câte unul de fiecare parte.

-      Şi Muşcăciosu? reveni înfiorat Singurel.

-      Pe Muşcăciosu îl puteţi face să vorbească dându-i să bea din nectarul florii de alinius. Iar la prietena voastră vă pot duce eu, dacă promiteţi că acest Muşcăcios nu mă mănâncă.

-      Şi unde găsim această floare? întrebă Singurel.

-      Tot eu vă duc la ea, e aici aproape, numai că trebuie să aveţi grijă că una din cele opt petale ale florii înţeapă. Vă învăţ eu care.

-      Dar de ce ne ajuţi tu aşa? deveni Aiurilă curios. Ce motiv ascuns ai?

-      Nu am niciun motiv ascuns, cum poţi să crezi aşa ceva?!

-      Bineee, hai să pornim la drum. Am să fiu cu ochii pe tine.

-      Sunt convinsă, replică ironic Buhu-Hu.

Buhu-Hu porni înspre vale zburând, urmată fiind de Singurel şi Aiurilă, iar lângă ei ţanţoş mergea Muşcăciosu.

-      Şi... cum e aici, aveţi anotimpuri, e cald, e frig, e zi, e noapte, ce mâncaţi, ce beţi? începu Aiurilă să facă conversaţie cu Buhu-Hu, aruncându-i un potop de întrebări.

-      Păi..., spuse Buhu-Bu dând rotocoale deasupra lor, în principiu e cam ca la voi.

-      Dar de unde ştii cum e la noi? întrebă Singurel.

-      Ştiu, pentru că am fost acolo.

Singurel şi Aiurilă se opriră pe loc.

-      Ai fost sus la noi? Pe unde? Cum? Cum putem să ne întoarcem la noi acasă?

-      E foarte greu, dar nu imposibil, replică Buhu-Hu. Însă e drum lung şi e greu de tot.

-      Suntem dispuşi să ajungem acasă, vrem să ne arăţi, se însufleţi Aiurilă.

-      Hei, hei, toate la rândul lor, întâi să-l facem pe căţel să vorbească, apoi să vă salvaţi prietena.

-      Aşa e, recunoscu Singurel.

-      Atunci, uitaţi, de pe poteca asta, o luăm la stânga şi lângă copacul ăla o să vedeţi o floare verde cu tulpina albastră.

Singurel şi Aiurilă se abătură de la potecă şi căutară prin iarbă.

-      Am găsit-o, strigă victorios Singurel.

-      Vai, dar ce mică e, se minună Aiurilă.

-      Mare grijă să nu-i atingeţi petala cu ţepi, le reaminti Buhu-Hu.

-      Şi cum facem?

-      Pune mîna pe tulpină, îi spuse Buhu-Hu lui Singurel, rupe floarea şi uită-te cu mare atenţie la petale, una din petale are o tentă maronie şi are ţepi.

-      Da, am văzut, tropăi de emoţie Aiurilă.

-      Pune mâna la baza petalei maronii cu ţepi, rupe-o şi imediat du-o deasupra gurii lui Muşcăciosu. Din ea se vor scurge câteva picături. Mare grijă să n-o scapi şi să nu îţi atingă picăturile ţie pielea, îl mai avertiză Buhu-Hu pe Singurel. Iar tu, Aiurilă, ţine-i botul deschis lui Muşcăciosu.

-      Muşcăciosule, vino încoace, spuse Aiurilă.

Aiurilă îl apucă de bot pe Muşcăciosu, îi deschise botul, iar Singurel picură din petala cu ţepi a florii de alinius. Muşcăciosu se zbătu un pic, înghiţi şi se dădu cîţiva paşi înapoi.

-      Ptiu, dar ce amară e!

Aiurilă şi Singurel chiuiră de bucurie.

-      Uite, bă, vorbeşte! Mamă ce voce are! râse Aiurilă.

-      Bine că a ta e mai bună, replică Muşcăciosu.

Singurel începu să râdă în hohote, îl luă pe Muşcăciosu de labele din faţa şi începu să ţopăie.

-      Gata, gata, ajunge, oi vorbi eu, dar tot patruped sunt!

-      V-aţi distrat îndeajuns, să mergem spre castel, le spuse Buhu-Hu.

-      Aşa e, trebuie să vedem unde a fost dusă Piticuţa şi de ce, îşi aminti Aiurilă.

-      Avem drum lung prin pădure, aşa că să vă înarmaţi cu răbdare, le spuse Buhu-Hu!

Porniră cei patru prin pădure şi pe măsură ce înaintau, Aiurilă şi Singurel, şi din când în când Muşcăciosu se minunau de ceea ce vedeau. Era totul desprins parcă dintr-un vis. Copaci înalţi cu fructe de toate culorile, tufişuri cu afine galbene şi căpşuni portocalii, mere în trei sau patru culori, nuci mari cât un pepene, banane ce creşteau pe jos şi erau toate gri. Păsările şi animalele erau şi ele de toate felurile: papagali vărgaţi precum zebrele, tigrii micuţi cât o pisică, nişte cerbi roşii şi câte şi mai câte. Ce mai, un peisaj de vis!