Capitolul V ~ Captivi

Capitolul V

Captivi

Cu greu reuşiră să se ascundă după câteva pietre mai mari, astfel încât să nu-i vadă struţul.

-      Ăla e struţ?, întrebă în şoaptă Aiurilă.

-      Taci, poate ne aude, îl avertiză Piticuţa.

-      Muşcăciosule, nu te mai foi atât, şopti şi Singurel, căutând să-l ţină bine pe acesta.

-      Un struţo-soldat?, mai întrebă o dată Aiurilă. Nu-mi vine să cred!

-      Măi, tu n-auzi să taci din gură?, îl apostrofă Piticuţa

-      Păi şi ăsta dacă trebuie să se lupte cum ţine sabia?, mai puse Aiurilă şi-l pufni râsul.

Puse mâna pe o piatră de lângă el să nu se dezechilibreze în timp ce chicotea. Însă, din păcate, tocmai asta făcu. Piatra era umedă şi mâna i-a alunecat. Şi bietul Aiurilă s-a trezit întins pe pământ. Zgomotul pe care l-a făcut tuturor li se păru infernal. Struţul, care fusese tot timpul atent la peşteră îl văzu pe Aiurilă. Înaintă în peşteră, şi strigă ceva într-o limbă necunoscută. Aiurilă ridică mâinile deasupra capului şi înaintă spre struţ.

-      Acum ce facem, ieşim şi noi?, întrebă Singurel. Sau îl lăsăm şi încercăm să îl salvăm după aia?

-      Eu zic să ieşim, spuse Piticuţa, poate vine ăsta înspre noi şi ne vede şi atunci e mai rău.

-      Offf, niciodată nu se potoleşte Aiurilă, oftă Singurel şi ieşi de după piatră cu mâinile ridicate. Piticuţa îl urmă.

Struţul făcu ochii mari şi se dădu doi paşi în spate. Nu se aşteptase probabil să mai fie cineva ascuns. Struţul avea la brâu o teacă şi din ea scoase o sabie. Mai rosti ceva în aceeaşi limbă necunoscută, apoi le făcu semn să vină spre el. Rând pe rând, Aiurilă, urmat de Singurel, Piticuţa şi Muşcăciosu ieşiră din peşteră. Pe blana lui Muşcăciosu stătea Buhu-Hu.

-      Lehtem zdrojbi!, rosti struţul.

-      Aşa ziceam şi eu, băi prichindel, îi răspunse Aiurilă.

-      Lehtem zdrojbi!, strigă din nou struţul. Le făcu semn să îngenuncheze.

-      Tu ai chef de glume?, se răsti Piticuţa la Aiurilă. Nu vezi că e înarmat?

Aiurilă îngenunche primul. În dreapta lui se aşeză Singurel, iar în dreapta acestuia îngenunche şi Piticuţa. În stânga lui Aiurilă se aşeză Muşcăciosu.

-      Şi acum ce facem?, o întrebă Singurel în şoaptă pe Piticuţa.

-      Arrrrrr!, se auzi un răget din gura struţului.

-      Gata, gata, tac!, spuse Singurel.

Acum avură timp să-l studieze mai bine. Struţul era înalt cam de doi metri. În picioare avea nişte ghete roşii, cu catarame aurii. Uniforma de soldat era formată din pantaloni şi veston. Pantalonii erau de culoare verde, iar pe lateral aveau dungi portocalii. Vestonul era tot de culoare verde, dar o nuanţă mai deschisă decât pantalonii. Nasturii vestonului erau argintii şi luceau foarte tare. La brâu, avea o curea lată de culoare maronie. De curea era agăţată o teacă de culoare neagră. Aripile struţului deşi erau mari, aveau o dexteritate aparte, lucru văzut de altfel şi din mânuirea sabiei. Pe cap purta o beretă de culoare neagră.

-      Aulu-ulu-lu!, se auzi deodată din gura struţului.

-      Aulu-uli-lu!, veni un răspuns de după stâncă.

Imediat apărură alţi doi struţi, îmbrăcaţi la fel, doar că nu aveau berete pe cap. Începură toţi trei să vorbească.

-      Buhu-Hu, vorbeşti?, întrebă Piticuţa în şoaptă

-      Desigur, îi răspunse aceasta, tot în şoaptă.

-      Vai ce bine!, răsuflă uşurată Piticuţa. Înţelegi ce spun struţii?

-      Din păcate, nu!, răspunse Buhu-Hu. Este limba speciei lor şi foarte puţine persoane o cunosc.

-      Şi cum ne vom înţelege cu ei?, interveni şi Singurel.

-      Comandanţii lor de rang înalt sunt singurii care vorbesc limba noastră, îi răspunse Buhu-Hu. Probabil că ne vor duce la vreun comandant de-al lor.

În tot acest timp, Aiurilă, care se întorsese spre Muşcăciosu, se uita fix la acesta. Muşcăciosu care stătea cu botul pe labe, se simţi privit. Ridică botul şi se uită şi el la Aiurilă. Parcă erau doi inamici care aşteptau ca celălalt să facă prima mişcare. La un moment dat, plictisit, Muşcăciosu spuse:

-      Ce te tot uiţi la mine?

-      Ahaaaa, deci vorbeşti, sări Aiurilă şi-l îmbrăţişă.

Cei trei struţi se opriră din vorbit şi se întoarseră către ei.

-      Arrrrrr!, se auzi acelaşi răget din gura struţului care îi prinsese.

-      Tu nu poţi să stai locului?, se supără Singurel.

-      Nu ştiam dacă vorbeşte, sau dacă are nevoie iar de floarea aia, alinius, spuse Aiurilă lăsând capul în jos ruşinat.

-      O dată este de ajuns să bei din nectarul florii de alinius, interveni Buhu-Hu. De câte ori va reveni aici, el va putea vorbi fără nicio problemă.

-      Tu de aia stăteai şi te holbai la mine?, întrebă Muşcăciosu punându-şi iar botul pe labe.

-      Daaaa, voiam să văd dacă vorbeşti, îi răspunse Aiurilă.

-      Şi acum ce se întâmplă?, întrebă Piticuţa.

-      Apropo, sări Singurel, de ce ai venit la noi? Ce treabă ai cu noi?

-      M-a trimis Mărita Jhinerre, are nevoie de ajutorul vostru.

-      E grav?, se interesă Aiurilă.

-      E grav acum, spuse Buhu-Hu. Să scăpăm de aici şi mai vedem.

-      Ce ni se va întâmpla?, întrebă Singurel.

-      Habar nu am, îi răspunse Buhu-Hu.

Fură întrerupţi de cei trei struţi, căci aceştia se pare că terminaseră de discutat şi se întoarseră către ei. Cei doi struţi veniţi de după stâncă se îndreptară spre prietenii noştri. Amândoi îşi scoaseră săbiile din teacă în acelaşi timp.

-      Sernev tolanti, rosti unul dintre ei.

-      Bă, să ştii că ai dreptate, îi spuse Aiurilă, care părea că nu se poate abţine.

-      Taci, taci, taci, nu mai rosti niciun cuvânt!, ţipă Piticuţa la el.

-      Sernev tolanti, rosti şi celălalt.

Apoi le făcu semn să se ridice. Singurel se ridică primul şi înaintă spre struţi. Îl urmară Piticuţa şi Aiurilă. Muşcăciosu cu greu se dezlipi de pământ şi se ridică încet de parcă era lovit de o lene teribilă. Buhu-Hu rămase pe spatele acestuia. Acelaşi struţ le făcu semn să înainteze. Se aşezară în şir indian şi porniră la drum. Fiecare din cei doi struţi stătea în stânga şi în dreapta alaiului. Îşi puseseră săbiile înapoi în teacă, dar ţineau mâna pe mânerele săbiilor.

-      Unde mergem oare?, întrebă Aiurilă

-      Eşti fenomenal, îi spuse Singurel. Chiar nu înţelegi că trebuie să taci?

-      Dacă aş fi ştiut unde ne duc, ţi-aş fi spus, rosti Buhu-Hu. Ei au buncăre peste tot în zona asta.

-      Dar unde e zona asta?, interveni Piticuţa. E departe de castel?

-      Destul de departe, răspunse Buhu-Hu. Voi aţi fost în cealaltă parte data trecută.

Apoi toată lumea tăcu. Neavând ce face, începură să admire peisajul. Era o vale destul de adâncă. În stânga şi în dreapta erau dealuri. În zare nu se vedea nicio aşezare, nicio pădure, nicio apă. Din când în când mai apărea câte un copac răzleţ pe marginea drumului. Merseră ei ce merseră, cam vreo două ore încheiate. La un moment dat în faţă zăriră... de la depărtare nu îşi dădeau seama prea bine. Putea fi o cazemată, putea fi un cort mare, cert e că se vedea mişcare. În mai puţin de o jumătate de oră ajunseră. Era o clădire care probabil era cartierul general al soldaţilor struţi. Prietenii noştri au observat că toţi aveau acelaşi tip de uniformă, doar ce purtau pe cap diferea. Probabil în funcţie de grad. Erau cei fără nimic pe cap, erau cei cu beretă, precum struţul care îi prinsese şi mai erau câţiva struţi cu un fes cu moţ pe cap. Aceştia probabil erau ranguri înalte.

Intrară în clădire. Ceilalţi struţi care treceau pe lângă ei, se uitau cu toţii urât la ei. Urcară la primul etaj şi se opriră în faţa primei camere din dreapta. Unul din cei doi struţi care îi aduseseră intră şi închise uşa în urma lui. După un minut, uşa se deschise şi li se făcu semn să intre. Pe rând, Aiurilă, Singurel, Muşcăciosu cu Buhu-Hu şi Piticuţa intrară. În faţa lor era evident un struţ. Comandantul lor! Aiurilă când îl văzu pufni în râs! Şi avea şi motive s-o facă, întrucât comandantul lor avea pe cap o şapcă pusă invers, cu cozorocul la spate. Şi arăta foarte caraghios!

-      Luaţi loc, se auzi din gura comandantului!

Capitolul IV ~ Bum! Trosc! Pleosc!

Capitolul IV

Bum! Trosc! Pleosc!

Mergeau într-un ritm alert! Deja începuseră să gâfâie, însă nu aveau ce face, căci Buhu-Hu tot făcea rotocoale deasupra lor. Dădea semne de nerăbdare. Zbura în faţă şi se întorcea şi repeta procedeul la nesfârşit. Singurul care nu obosise era Muşcăciosu care alerga ţanţoş printre ei. Intraseră destul de adânc în pădure, dar nu se îndreptau înspre zona cu ceaţă pe unde se întorseseră ei. La un moment dat se apropiară de o peşteră! Buhu-Hu se opri la intrarea în peşteră şi se aşeză pe o piatră.

O ajunseră din urmă şi cei patru călători şi fiecare dintre ei se prăbuşi pe pajişte respirând sacadat şi aruncând rucsacurile jos. Se uitară către peşteră. Era o peşteră ca oricare alta, însă intrarea era acoperită de iederă crescută dezordonat.

-      Aoleu, nu mai pot, se văită Aiurilă.

-      Am cam alergat, spuse şi Piticuţa abia trăgându-şi răsuflarea.

-      Lasă, că n-om muri noi doar de la atâta, îi încurajă Singurel. Ia uitaţi-vă la Muşcăciosu ce vesel e!

-      Stai să vezi când o începe să vorbească, îi aminti Aiurilă.

-      Aşa e, spuse râzând Singurel, nu cred că o să se mai oprească.

-      Ce e asta, o peşteră? întrebă Piticuţa. Trebuie să intrăm oare în ea ca să ajungem pe celălalt tărâm?

-      Cu siguranţă, îi răspunse Singurel. Altfel nu s-ar fi oprit Buhu-Hu aici.

-      Lanternă avem? întrebă Piticuţa.

-      Pfii, ce-am uitat! se bătu Aiurilă cu palma peste frunte.

-      Bine că ai burduşit rucsacul ăla cu de toate şi n-ai luat ce trebuie, îl apostrofă Piticuţa.

-      Nu eu, mama l-a făcut, eu am mai scos din lucruri, se scuză Aiurilă.

-      Păi şi ce facem atunci? întrebă Singurel.

-      Intrăm, ce mai stăm? îi răspunse hotărâtă Piticuţa. Doar n-am venit până aici degeaba!

Se ridicară ca din puşcă şi păşiră spre peşteră. Muşcăciosu intră primul, cu Buhu-Hu deasupra lui, căci aceasta se ridicase în aer de pe piatră. Piticuţa intră după Muşcăciosu, urmată de Aiurilă şi la urmă era Singurel. Tare bună ar fi fost o lanternă, căci după vreo zece paşi deja era o beznă totală.

-      Piticuţo, vezi pe unde să calci? o întrebă Singurel din spate.

-      Se vede aşa cât de cât, răspunse aceasta, mi se obişnuiesc ochii încet cu întunericul.

-      Eu nu văd nimic, se băgă în vorbă Aiurilă, mă ţin după zgomotele din faţă.

La un moment dat se auzi o bufnitură. Ca un bum! Se auzise tare şi sec, iar imediat după aceea Muşcăciosu începu să scâncească.

-      Muşcăciosule, ce s-a întâmplat? sări Singurel. Piticuţo, vezi ceva, ce e?

-      Nu văd prea multe, dar... aaaauuuu. Acelaşi bum se auzi încă o dată.

Muşcăciosu se lovise cu capul de o piatră ieşită din perete, iar Piticuţa la rândul ei se dăduse cu genunchiul de aceeaşi piatră.

-      Ce mai e acum? se panică Singurel.

-      O piatră ieşită, spuse Piticuţa. De ea cred că s-a lovit şi Muşcăciosu. Mamă, dar ce doareeee!

-      Trebuie să avem grijă mai mare, căci suntem păţiţi! spuse Aiurilă.

-      Păi dacă tu crezi că ai ochii mai buni, ia-o tu înainte, se răţoi Piticuţa la Aiurilă.

-      Nici nu prea avem pe unde merge, recunoscu Singurel, căci totul se cam îngustează.

Adevărul era că toţi trei se ghidau după zgomotul produs de fâlfâitul aripilor lui Buhu-Hu şi după lipa-lipa pe care-l făcea Muşcăciosu cu lăbuţele. Încercau ei să fie atenţi şi se încordau doar-doar de-or desluşi ceva cu ochii în întunecimea din faţa lor, însă slabe şanse.

-      Oare o mai fi mult? întrebă după câteva minute Aiurilă.

-      Dacă ştiam, cu mare drag îţi spuneam, îi răspunse Piticuţa.

-      Ia linişte şi opriţi-vă, spuse la un moment dat Singurel.

-      Ce-i? întrebă Piticuţa şi se opriră toţi trei.

-      Auziţi? îi făcu Singurel atenţi. Muşcăciosule, stai!

-      Ce să auzim? întrebă Aiurilă concentrându-şi atenţia. Nu au... ba da, stai, parcă e o creangă şi se rupe.

-      Dar se rupe încet de tot, se băgă în vorbă şi Piticuţa. Parcă în reluare!

-      Ia să nu ne mai mişcăm! fu de părere Singurel.

Şi chiar aşa făcură. Stăteau în beznă şi ascultau. Până şi fâlfâitul aripilor lui Buhu-Hu încetase, semn că aceasta se aşezase undeva. Pârâitul deveni din ce în ce mai zgomotos şi la un moment dat... trosc! Şi ceva trecu prin faţa lor, a tuturor.

-      Ce-a fost asta? întrebă Piticuţa.

-      Semăna atât cât s-a putut vedea cu un buştean mare, îi răspunse Singurel.

-      Păi şi a trecut prin faţa noastră? întrebă din nou Piticuţa.

-      Eu cred că a fost o capcană de care am scăpat, spuse Aiurilă. Dacă am fi înaintat, cu siguranţă la viteza aia ne-ar fi lovit rău de tot.

-      Păi şi de unde să ştim noi de capcana asta? se enervă Piticuţa care era prima în rând. Dacă mai sunt şi altele?

-      Nu ştiu, mergem la noroc, îi răspunse Singurel. Dacă vrei o iau eu în faţă.

-      E, nu-i nevoie, mergem în ordinea asta, îi spuse Piticuţa. Văd că se îngustează. Şi... se înfundă? Sau doar mie mi se pare?

Mai înaintară câţiva metri, apoi nu, nu se îngusta, ci drumul prin peşteră o lua la dreapta.

-      Slavă Domnului, spuse Piticuţa ajungând la colţ şi văzând că drumul o ia la dreapta.

-      Parcă se vede ceva, o atenţionă Aiurilă care ajunsese şi el la colţ. O luminiţă?

-      Haha, să nu zici luminiţa de la capătul tunelului, râse Piticuţa de el.

-      Bine că eşti tu deşteaptă! se supără Aiurilă. Lasă că o iau eu înainte!

-      Cum doreşti, aprobă Piticuţa neavând de gând să se certe cu el.

Nu cred că făcu mai mult de douăzeci de paşi şi deodată... pleosc! Aiurilă călcă într-o băltoacă cu apă!

-      La naiba! De unde e apa asta? Nu mai bine nu o luam eu primul?

-      Aha, deci îmi doreşti răul, spuse Piticuţa şi izbucni în râs! Cine te-a pus? Tu ai vrut!

-      Te-ai lovit? întrebă Singurel.

-      Nu, nu m-am lovit dar am călcat cu toată gheata în apă şi am piciorul drept ud.

-      Ne oprim să te schimbi? întrebă ironică Piticuţa. Te ajut?

-      Ei, mă schimb, unde să mă schimb, că abia dacă văd ceva, îi răspunse răspicat Aiurilă. Mergem mai departe, uite lumina aia parcă se vede mai aproape.

-      Ce-i drept, am mers un pic, deci departele a devenit mai aproape, continuă Piticuţa să glumească cu el.

Muşcăciosu parcă simţind că se apropie ieşirea începu să se foiască şi să mărească ritmul.

-      Muşcăciosule, nu te mai grăbi! îl certă Singurel.

-      Hai mai repede totuşi, fu de părere Aiurilă. Dacă tot e ieşirea, măcar să scăpăm de peştera asta întunecată!

Continuară să meargă, însă măriră pasul. Se ţineau după Muşcăciosu. Când ajunse aproape de ieşirea din peşteră, acesta se opri şi începu să mârâie. Buhu-Hu zbură mai în faţă, apoi se întoarse la el. Apoi iar zbură în faţa lui şi iar reveni lângă Muşcăciosu. Cei trei copii se apropiară şi ei şi se opriră.

-      Mă duc în recunoaştere! spuse în şoaptă Aiurilă. Nu cred că s-a oprit degeaba Muşcăciosu.

-      Du-te, dom’ general, la fugă pe câmpul de luptă, glumi Piticuţa cu el.

Aiurilă se strecură încetişor până la ieşirea din peşteră. Se uită cât putu el să vadă de bine în exterior şi nu văzu nimic. Se întoarse la ceilalţi:

-      Nu e nimic, ne-am speriat degeaba! Cine ştie ce-o fi mirosit Muşcăciosu!

-      Atunci, hai să mergem!

Ajunseră la ieşirea din peşteră şi când colo ce să vezi? În faţa ieşirii era postat un soldat. Mă rog, era îmbrăcat ca un soldat. Acesta, auzind zgomot din peşteră se întoarse brusc. Cei trei copii rămaseră cu gura căscată. În faţa lor stătea în toată splendoarea lui, un struţ îmbrăcat în straie milităreşti.