Capitolul XXVI ~ Lupta

Capitolul XXVI

Lupta

-      Oare nu se mai sfârşeşte niciodată? începu să se plângă Aiurilă.

-      Nu te aşteptai la asta? îl apostrofă Buhu-Hu. Credeai că Ibecşii vor rămâne prizonieri pe vecie în sala tronului?

-      Mda, ai dreptate, se bosumflă Aiurilă.

-      Ce facem acum? întrebă tatăl Piticuţei.

-      Pornim la luptă, sări Suttonian.

-      Cum să porneşti la luptă? îl temperă Mărita Jhinerre. N-ai nicio armă.

-      Iar vom fi prinşi? se plânse Piticuţa. Iar temniţă?

Deodată cel mai imposibil şi totodată minunat sunet se auzi. De undeva din pădure se auzi sunând un corn vânătoresc. Ca la comandă, toţi Ibecşii se întoarseră într-acolo. Din pădure, unul câte unul, începură să iasă personaje din toate speciile. Cu toţii erau locuitori ai tărâmului şi supuşi ai Măritei Jhinerre, ce nu suportau regimul instituit de Ibecşi. Şi ieşeau din pădure şi tot ieşeau din pădure, cred că se făcuseră undeva la trei sute de suflete. În comparaţie cu vreo sută şi ceva câţi Ibecşi erau la castel şi stăteau afară... era ceva. Acum parcă la mai venise inima la loc. În faţa tuturor celor ieşiţi din pădure păşi cineva care se asemănă foarte bine cu Suttonian. Numele lui era Rokli şi fusese mâna dreaptă şi cel mai bun prieten al lui Suttonian pe vremea când acesta era Marele Comandant de Oşti.

-      Ai nevoie de ajutor? întrebă Rokli râzând.

-      Cum să nu, răspunse Suttonian uşurat, orice ajutor e binevenit. Ai picat la ţanc.

-      Lumea a auzit de cei trei Nuori, lumea a auzit de salvarea Măritei Jhinerre, lumea vrea să îi îndepărteze pe Ibecşi de la conducere odată pentru totdeauna.

Replica fusese spusă de Rokli pe un ton atât de serios, încât lumea izbucni în urale.

-      Atunci ce mai aşteptăm? îl încurajă Suttonian de lângă castel. La luptă!

Nici nu poate fi descris ce se iscă. Ibecşii prinşi la mijloc nu ştiau ce să facă, să se năpustească asupra celor ieşiţi din castel şi să-i captureze sau să se ferească de cei care ieşiseră din pădure şi porniseră atacul. Suttonian şi toţi cei de lângă castel încurajaţi de faptul că erau acum în superioritate se aruncară cu vitejie în luptă.

Buhu-Hu trecea pe deasupra capetelor Ibecşilor şi îi zgâria. Tatăl lui Singurel şi tatăl Piticuţei loveau în stânga şi-n dreapta cum puteau şi ei cu pumnii, doborând Ibecs după Ibecs. Muşcăciosu, de partea opusă a lui Buhu-Hu care îi ataca de sus, acesta îi ataca de jos şi îi muşca făcându-i să şchiopăteze sau chiar doborându-i la pământ. Piticuţa şi mama lui Singurel făcuseră un cuplu imbatabil, căci împreună loveau Ibecs după Ibecs. Singurel şi Aiurilă se aliaseră, găsiseră nişte bucăţi mari de lemn pe jos şi fiecare loveau din câte o parte Ibecţii până îi doborau, apoi le mai dădeau câteva de control. Suttonian smulsese două suliţe de la doi Ibecşi şi deja era în elementul lui, căci, îi lovea şi îi dobora din orice direcţie veneau. Singura care nu se implicase era Mărita Jhinerre care se lipise de zidul castelului, lângă uşa pe unde ieşiseră.

De cealaltă parte, Rokli şi toată armata ieşită din pădure atacară furibund şi Ibecs după Ibecs cădea pe câmpul de luptă. Toiul luptei îi aduse pe Rokli şi Suttonian unul lângă altul. După ce fiecare dintre ei doborî câte doi Ibecşi se îmbrăţisară. Trecuse multă vreme de când nu se văzuseră. Suttonian ruşinat că Mărita Jhinerre fusese întemniţată se retrăsese în munţi şi oricât îl căutase Rokli, nu putuse să-l găsească. Acum stăteau unul lângă altul, în luptă, ca pe vremuri. Suttonian, după ce terminară de îmbrăţişat, împunse cu suliţa un Ibecs ce venea din spatele lui Rokli:

-      Ce faci mă, îmi ataci mişeleşte prietenul? rosti Suttonian. Nu mă laşi să-l îmbrăţişez cum se cuvine?

-      Ce să ştie ei despre camaraderie, îi dădu replica Rokli doborând la pământ alt Ibecs care se afla în dreapta lui şi îi atacase.

-      Dacă te încurc să-mi spui, spuse zâmbind Suttonian către Rokli. Eu sunt cam ruginit, poate tu ai mai luptat între timp.

-      Lasă că am auzit eu cum ai eliberat-o pe Mărita Jhinerre, veştile circulă repede, îi răspunse Rokli.

-      Atunci, ce să zic, ne mai vedem pe aici, mai spuse Suttonian şi plecă într-o direcţie lovind în stânga şi-n dreapta.

-      Vezi să nu oboseşti, îi mai strigă Rokli şi porni şi el în direcţia opusă.

Lupta mai continuă ceva vreme şi erau victime atât din partea ajutoarelor venite din pădure, a supuşilor loiali ai Măritei Jhinerre, dar mai ales din rândul Ibecşilor. Într-un final numărul Ibecşilor se restrânse la şapte. Printre ei era şi Hoof, care era recunoscut a fi un luptător desăvârşit.

-      Predaţi-vă, nu mai aveţi nicio şansă, rosti Suttonian.

-      Nici în ruptul capului, se împotrivi Hoof. Hai să ne luptăm doar noi doi!

-      Păi şi pe mine mă lăsaţi deoparte? sări Rokli.

-      Nu e drept doi la unu, rosti Buhu-Hu.

-      Asta aşa e, spuse şi Singurel care între timp se înarmase până în dinţi. Să se lupte cel mai bun.

-      Atunci... Suttonian, Hoof e în întregime al tău, se retrase Rokli, recunoscând superioritatea fostului său comandant.

Hoof, atacă furibund, căci ştia că de această luptă depinde viaţa lui. Însă nici Suttonian nu era degeaba un luptător renumit. Loveau amândoi, se apărau amândoi, era o încleştare teribilă. La un moment dat, Suttonian călcă fără să vrea pe o piatră şi se dezechilibră, lucru de care profită Hoof care îi străpunse braţul cu suliţa. Suttonian căzu la pământ. Hoof se apropie de el ameninţător şi era gata-gata să înfigă suliţa în el, când Rokli sări şi pară lovitura.

-      Ajunge, strigă deodată ameninţător Mărita Jhinerre. Totul s-a sfârşit!

Ceilalţi şase Ibecşi care erau înconjuraţi de supuşii Măritei Jhinerre, aruncară deznădăjduiţi armele pe jos.

-      Dovedeşte clemenţă, şi te voi ierta şi eu, continuă Mărita Jhinerre. Lasă-l pe Suttonian în viaţă şi nu vei fi pedepsit!

Hoof aruncă suliţa la pământ şi îngenunche. Singurel şi Piticuţa imediat alergară la Suttonian să-l ajute să se ridice.

-      Ce faci măi băiatule, ai îmbătrânit? îl luă Rokli peste picior. Nu mai e ca altădată!

-      Asta cam aşa e, recunoscu Suttonian fiind deja în picioare. Bătrâneţea asta, ce să-i faci! Lasă că acum, cu Mărita Jhinerre revenită pe tron, tu vei fi Marele Comandant de Oşti!

-      Nici nu mă gândesc! replică Mărita Jhinerre cu tot respectul pentru vitejia lui Rokli, dar la tine nu renunţ. Mai ai încă multe de spus şi multe bătălii de dus. Înţelepciunea ta îi va ajuta pe tinerii luptători să fie de neînfrânt!

-      Mulţumesc pentru cuvintele frumoase, Mărită Jhinerre!

-      Vă mulţumesc tuturor pentru ajutor şi pentru că aţi rămas fideli, mai rosti Mărita Jhinerre. Mă voi ţine de cuvânt, iar voi şapte, continuă aceasta arătând spre Ibecşii rămaşi în viaţă, voi şapte veţi fi exilaţi. Viaţa voastră nu va fi în pericol, căci mi-am dat cuvântul. Dar nu veţi mai avea voie să intraţi în acest regat. Locul vostru de acum încolo va fi la Gheaţa Fierbinte.

Peste tot murmure de apreciere. Doar Hoof era nemulţumit:

-      Mai bine ne omorai sau ne întemniţai!

-      Mi-am dat cuvântul şi nu vi se va întâmpla nimic!. Ce se întâmplă cu acolo, nu mai este problema mea!

-      Ce e acolo la Gheaţa Fierbinte? întrebă Singurel pe Buhu-Hu.

-      Nu vrei să ştii! îi răspunse aceasta.

-      Iar începi? interveni şi Aiurilă. Aşa ai zis şi cu Tărâmul de Dedesubt.

-      Acolo e şi mai şi, mai apucă să spună Buhu-Hu, apoi vocea ei fu acoperită de uralele celor prezenţi.

-      Trăiască Mărita Jhinerre!

Cei şapte Ibecşi fură eliberaţi, ei fiind înconjuraţi în tot acest timp de supuşii Măritei Jhinerre şi fără nicio armă asupra lor dispărură pe o potecă în pădure.

-      Vreau să vă mulţumesc din suflet şi vouă, se întoarse Mărita Jhinerre către Singurel, Aiurilă, Piticuţa şi Muşcăciosu.

-      Acum e timpul să ne întoarcem acasă, rosti Muşcăciosu a cărei blană era toată ciufulită de la atâta praf din toiul luptei.

Capitolul XXV ~ O Mamă Şi Doi Taţi

Capitolul XXV

O Mamă Şi Doi Taţi

La auzul acestor vorbe Singurel şi Piticuţa se speriară.

-      Aici sunt, sigur sunt aici, să mergem, rosti Singurel agitându-se.

-      Stai, îl potoli Suttonian, să nu ne pripim. Să judecăm cu cap!

-      Eu împreună cu Buhu-Hu şi Muşcăciosu rămânem aici să ne asigurăm că nu vine nimeni, iar voi coborâţi, rosti Mărita Jhinerre.

-      E bine aşa, fu de acord Suttonian.

Zis şi făcut! Buhu-Hu se întoarse la colţul holului să tragă cu ochiul să vadă dacă nu vine cineva, iar Mărita Jhinerre şi Muşcăciosu stăteau de pază la capătul scărilor. Singurel, Piticuţa, Aiurilă şi Suttonian coborâră treptele. Celulele erau identic aşezate ca cea din care o salvaseră pe Piticuţa, numai că în partea opusă a castelului. Trona aceeaşi masă pe mijloc, iar camera unde stăteau paznicii era poziţionată în acelaşi loc ca şi în partea cealaltă. Suttonian care era primul se uită pe furiş, apoi se întoarse şi le făcu semn cu degetele că sunt patru Ibecşi ce păzeau şi stăteau în faţa celulei situată lângă camera lor, a Ibecşilor.

-      După ce scăpăm de voi, o să scăpăm şi de ceilalţi patru care au venit de sus zilele trecute, concluzionă Ibecsul.

-      Care cei patru de sus? se auzi o voce de bărbat din celulă.

-      Păi sunt trei de-ai voştri, copii cum le spuneţi voi şi o fiară, un animal, îi răspunse Ibecsul.

-      Am înţeles că ei îl numesc câine, spuse un al doilea Ibecs.

-      Câine? continuă aceeaşi voce din celulă. Ce fel de câine?

-      Unul mare şi flocos, se răsti primul Ibecs. Dar ce te interesează pe tine? Că tu oricum nu vei apuca să-l vezi.

-      Să fie oare...? se întrebă vocea.

-      Tot ce e posibil, răspunse o altă voce de bărbat din aceeaşi celulă.

-      Ce chef de vorbă aveţi şi ce curioşi sunteţi, spuse râzând al doilea Ibecs.

-      Dar cum îi cheamă pe cei trei copii?

De data asta vocea fusese de femeie, lucru care-l făcu pe Singurel ascuns pe trepte să holbeze ochii şi să se îmbujoreze. Ochii i se făcură mari de tot şi un zâmbet îi cuprinse faţa. Era chiar vocea mamei lui. Nu-i venea să creadă, după atâta timp. Era chiar ea, acea voce care îl şi certa, îl şi dojenea, îl şi lăuda, îl şi mângîia cu vorbe bune. Atât cât mai ţinea şi el minte.

-      Sunt la fel ca voi, doi băieţi şi o fată, răspunse al doilea Ibecs. Şi ori au nişte nume ciudate cum numai voi puteţi avea, ori au porecle.

-      Cu siguranţă sunt ei, spuse vocea de femeie. Dar cum oare au ajuns aici?

-      Cum să ajungă? spuse prima voce de bărbat. La fel ca şi noi.

-      Mă îndoiesc, fu de părere cea de-a doua voce de bărbat.

-      Hai să facem ceva, să nu mai pierdem vremea, spuse Singurel de pe trepte.

-      Aşa e, are dreptate, îl acompanie Piticuţa.

-      Of, tot eu sunt baza, că voi..., spuse Aiurilă.

Şi până să realizeze ceilalţi că acesta iar urma să facă vreo gogomănie, Aiurilă ţâşni pe trepte urlând spre Ibecşi.

-      Am să vi-l bat de n-o să ştie cum îl cheamă, izbucni Suttonian spre Singurel şi Piticuţa.

-      Bate-l, ce, e al nostru? spuse zâmbind Singurel.

-      Dacă tot a năvălit peste Ibecşi, acum hai să-l ajutăm, spuse şi Piticuţa.

-      Nici nu avem altă cale, răspunse Suttonian şi se ridică coborând ultimele trepte.

Arme nu avea. Se baza pe experienţa lui şi pe forţa pumnilor. Primul pumn doborî un Ibecs, iar un picior bine plasat îl doborî pe al doilea. Mai rămăseseră doi, chiar cei doi care vorbeau cu prizonierii. Aiurilă ajuns acolo lângă cei doi, profită de sperietura acestora şi sări în cârca celui de-al doilea Ibecs şi începu să-l lovească în spate. Piticuţa sări să-l ajute şi începu să-l lovească cu picioarele peste picioare până acesta îngenunche şi se prăvăli jos de durere şi pentru că Aiurilă era greu. Celălalt Ibecs, fu atacat de Singurel care reuşi, nici el nu ştia cum, să-i dea două palme peste faţă, ceea ce adăugase un şoc şi mai mare la surpriza deja existentă. Suttonian veni să-l ajute şi cu un pumn în stomac şi celălalt în ceafă îl doborî pe Ibecs. Se uită să vadă celălalt Ibecs ce face, deşi avea încredere că Aiurilă şi Piticuţa nu-l vor menaja, apoi se aplecă, luă cheile de la brâul Ibecsului pe care tocmai îl doborâse şi deschise celula.

Din celulă ieşiră trei persoane. Doi bărbaţi cu barbă şi o femeie cu părul smotocit şi neîngrijit. Nimănui nu îi păsase de ei, cât fuseseră întemniţaţi în Turnul Îndepărtat.

-      MMMMamă? TTTTTată?

Cuvintele lui Singurel fuseseră rostite atât de tremurat, încât femeii îi dădură lacrimile instantaneu.

-      Singurel? spuse ea îngenunchind.

Acesta se aruncă în braţele mamei, ochii fiindu-i în lacrimi.

-      Ce mare te-ai făcut! spuse şi prima voce de bărbat, care era a tatălui lui Singurel, venind lângă cei doi şi îmbrăţişându-i.

-      Piticuţa? rosti şi cea de-a doua voce de bărbat. Fata mea?

-      Da tată, eu sunt, rosti aceasta şi ea în lacrimi şi se aruncă de gâtul tatălui ei.

-      Uşurel, că mă doare, spuse acesta. Încă mai am vânătăi. Ibecşii aceştia nu ne-au menajat.

-      Cum aţi ajuns aici? De unde aţi aflat de noi? Ei v-au ajutat?

Întrebările curgeau una după alta din gura mamei lui Singurel. Însă Suttonian făcu un pas înainte şi spuse:

-      Înţeleg că nu v-aţi văzut de atâta amar de vreme, însă trebuie să ne grăbim.

-      Are dreptate, îl susţinu Aiurilă.

-      Tu eşti băieţelul cel mic al vecinului? Aiurilă? Tu eşti? întrebă mama lui Singurel.

-      Eu sunt, am crescut, spuse acesta mândru.

-      La înălţime şi mai puţin la creier, râse Singurel. Numai boacăne face.

-      E, lasă că i-am luat prin surprindere şi uite, ţi-am eliberat părinţii.

-      Asta aşa e, dar acum trebuie să ne grăbim, spuse Piticuţa.

Suttonian începu să urce treptele, urmat de Aiurilă, familia Piticuţei şi familia lui Singurel. Ajunseră sus, unde Mărita Jhinerre stătea ca pe ace.

-      Mai dura mult? începu aceasta pe un ton dojenitor.

-      Ei şi tu acuma, sări Singurel pe un ton glumeţ.

-      Viiiin! se auzi deodată de la colţ Buhu-Hu, care stătuse în tot acest timp şi păzise culoarul.

-      Mai este vreo ieşire încolo? întrebă Muşcăciosu.

-      Vo-vo-vorbeşte? se sperie mama lui Singurel.

-      Lasă că-ţi explic eu, n-avem vreme, îi spuse Singurel.

-      Da, este, uitaţi, pe uşa aceea, indică Mărita Jhinerre. Haideţi într-acolo!

Cu toţii alergară spre uşă, o deschiseră destul de greu, căci era înţepenită, semn că nu mai fusese folosită de mult şi ieşiră pe ea. Şi... căzură iar în plasă, căci o parte din Ibecşii ce fuseseră prinşi în sala tronului, după ce se eliberară, ieşiseră afară şi înconjuraseră tot castelul.