Capitolul XXVIII ~ A Trecut O Zi

Capitolul XXVIII

A Trecut O Zi

Dimineaţa năvăli peste orăşel. Bunicuţa lui Singurel abia o aştepta. Se perpelise toată noaptea, nu putuse deloc să doarmă. Creierul ei era invadat de întrebări, niciuna fără răspuns. Tot patul era răvăşit, se întorsese pe toate părţile.

Acelaşi lucru se întâmplase şi în casa Piticuţei, mama acesteia se trezise în toiul nopţii, apoi adormise cu lumina aprinsă. Cum începură să cânte cocoşii, imediat sări din pat şi căută să-şi facă de lucru. Discuţia din ziua precedentă o ţinuse ca pe jar până pe la două noaptea. Oricum nu dormise nici ea bine, se foise în pat şi sfârşi prin a se duce în sufragerie pe canapea, unde a şi aţipit.

În cealaltă casă, părinţii lui Aiurilă nici ei nu dormiseră prea bine. Angela, mama lui Aiurilă, stătuse toată noaptea cu ochii pe pereţi şi cu întrebarea ce-i stăruia în minte şi anume aceea dacă îşi va mai vedea vreodată băiatul. Imaginea cheii portocalii şi a cochiliei erau aproape peste tot pe unde îşi îndrepta privirea.

După ce făcu treburile din gospodărie, bunicuţa lui Singurel se îmbrăcă şi porni spre casa Piticuţei. Acelaşi lucru îl făcură şi părinţii lui Aiurilă. Se aşezară cu toţii la masă, masă pe care erau cheia şi cochilia şi stăteau. Şi tăceau. Niciunul din cei patru nu îndrăznea să deschidă discuţia. Într-un târziu, bunicuţa spuse:

-      S-a gândit cineva la ceva? Are cineva vreo idee?

-      Absolut niciuna, rosti ruşinată mama Piticuţei. M-am foit, m-am gândit, nu ştiu de unde să încep.

-      Cheia şi cochilia nici mie nu-mi dau vreo idee, rosti şi mama lui Aiurilă.

-      Credeţi că dacă am merge totuşi la spitalul de nebuni cum am spus şi ieri...

-      Şi dacă începe cu detalii şi ne încurcă şi mai mult? întrebă bunicuţa.

-      Da, asta aşa e, rosti şi mama Piticuţei, nu avem de unde să ştim ce e adevărat şi ce nu din ceea ce ne va spune.

-      Asta dacă va fi în stare să ne spună ceva, depinde ce toane are, spuse tatăl lui Aiurilă.

-      Şi atunci ce ne facem? întrebă mama Piticuţei.

-      Habar nu am, rosti deznădăjduită bunicuţa.

-      Doar dacă..., interveni mama lui Aiurilă.

-      Dacă ce? sări încrezătoare bunicuţa.

-      Ce spuneţi să mergem în pădurice unde l-au găsit pe bietul băiat acum şase ani?

Ideea şi propunerea mamei lui Aiurilă căzu ca o lovitură de topor. Cum de nu s-au gândit la asta? Aşa era, cu şase ani în urmă, băiatul care se afla acum la spitalul de nebuni fusese găsit în pădurice aiurând şi învârtindu-se pe lângă nişte copaci.

-      Dar ştii unde anume l-au găsit? întrebă tatăl lui Aiurilă.

-      Cam da, ştiu cu aproximaţie zona, răspunse mama lui Aiurilă.

-      Atunci, să mergem, spuse bunicuţa lui Singurel ridicându-se de la masă.

Cei patru ieşiră pe uşă şi începură să meargă încetişor spre pădurice. Ei fiind la capătul orăşelului nu erau foarte departe de locul cu pricina, aşa că deciseseră să meargă pe jos, să nu mai ia maşina. Pe drum, din vorbă în vorbă, bunicuţa, îşi aminti cum era înainte ca părinţii lui Singurel să dispară şi cum cei trei copii crescuseră împreună şi poznele pe care le făcuseră.

Ajunşi în pădurice, nu le fu aşa greu să găsească locul unde fusese găsit băiatul în poieniţă. Oamenii din orăşel, fiind superstiţioşi, nu mai trecuse prin zona respectivă, încât iarba crescuse foarte mare.

Poposiră lângă un copac şi se odihniră. Unde să se uite? Ce să caute? Se uitau unii la alţii neştiind ce caută!

-      Am ajuns aici şi ce facem? întrebă nedumerit tatăl lui Aiurilă.

-      Haideţi să intrăm în iarba asta mare, poate găsim ceva, vreun indiciu, sugeră mama Piticuţei.

-      Hai s-o facem şi pe-asta, dacă tot am ajuns aici, spuse mama lui Aiurilă.

Intrară toţi în afară de bunicuţa lui Singurel, care fiind în vârstă obosise mai mult decât ceilalţi. Fiecare o luă în altă direcţie prin iarbă şi se uitau pe jos. Nu era mare lucru de văzut, iarbă, crenguţe, nimic important. Deodată soarele intră în nori şi totul se întunecă.

-      Aoleu, ce s-a întâmplat? se panică bunicuţa lui Singurel.

-      Te pomeneşti că începe să plouă, cobi mama Piticuţei.

-      Şi maşină nu avem, n-am luat nici umbrelă, o să ne facă ciuciulete până acasă, spuse tatăl lui Aiurilă.

-      Asta e, ghinionul nostru, rosti şi mama lui Aiurilă. Lasă, nu e prima, nici ultima ploaie care ne face fleaşcă.

-      Mai are rost să ne grăbim? se resemnă bunicuţa lui Singurel.

-      Nu, chiar nu are rost, rosti tatăl lui Aiurilă, dacă e să plouă, plouă.

-      Şi ce vânt s-a pornit! mai adăugă mama Piticuţei.

-      Da, aşa e, ce s-a întâmplat oare? se minună mama lui Aiurilă, era aşa frumos acum jumătate de oră. Chiar aşa de repede să se fi schimbat vremea?

-      Ia uitaţi-vă în sus pe munte, îi avertiză bunicuţa lui Singurel.

-      Chiar, ce ceaţă s-a făcut, se miră mama lui Aiurilă.

-      Ce se întâmplă cu vremea? se întrebă mama Piticuţei. Ce schimbătoare poate fi!

-      Şi vine înspre noi ceaţa, observă tatăl lui Aiurilă.

-      Haideţi totuşi să ne îndepărtăm, fu de părere bunicuţa lui Singurel, haideţi să pornim încet spre casă.

-      Şi eu sunt de acord cu asta, spuse mama Piticuţei.

Ieşiră toţi trei din iarba înaltă, o ajutară pe bunicuţa să se ridice de la baza unui copac lângă care aceasta se aşezase şi se pregătiră să plece înapoi spre casă. Deodată vântul se înteţi într-o secundă şi parcă se auzea ceva.

-      Ce se aude? întrebă tatăl lui Aiurilă.

-      Cred că e de la vânt, e prea tare şi ne creează impresia de zgomot foarte puternic, rosti mama lui Aiurilă.

-      Nu, nu cred că e doar asta, fu de părere bunicuţa lui Singurel.

-      Şi ceaţa, ceaţa asta ne-a ajuns din urmă, parcă aleargă, spuse mama Piticuţei.

Ceaţa îi ajunse din urmă, îi cuprinse şi vântul aproape că-i luă pe sus. Se ţinură care cum putu de copaci, până când ceaţa trecu de ei. Vântul de asemenea! Totul se linişti într-o clipită! Vremea se potoli, soarele ieşi din nou pe cer!

-      Ce ciudat! rosti tatăl lui Aiurilă.

-      Da, într-adevăr! îl aprobă mama Piticuţei. Şi ce repede a trecut!

În spatele lor, în poieniţa cu iarbă crescută se auziră nişte foşnituri. Parcă şi vorbe. Se speriară. Nici nu îndrăzneau să se întoarcă şi să se uite. Într-un final îşi luară inima în dinţi şi se întoarseră toţi patru în acelaşi timp. De văzut nu se vedea nimic. Doar că firele de iarbă se mişcau. Cu siguranţă că era cineva acolo.

-      Cine e acolo? îndrăzni să întrebe tatăl lui Aiurilă.

Niciun răspuns. Doar iarba care se mişca. Şi se mişca din ce în ce mai aproape de ei. Toţi patru se dădură doi-trei paşi în spate. Oricum oricine ar fi fost, nu aveau unde să fugă. Şi nici când! Firele de iarbă se mişcau din ce în ce mai aproape de ei şi deodată dintre ierburi sări Muşcăciosu lătrând.