Capitolul XXVII ~ Cum Ajungem Acasă?

Capitolul XXVII

Cum Ajungem Acasă?

-      Păi şi cum ajungem acasă? se interesă Singurel.

-      Aici vă pot ajuta eu, spuse Buhu-Hu.

-      Cred că şi eu, continuă tatăl lui Singurel.

-      Aţi descoperit drumul? se interesă Mărita Jhinerre.

-      E o cărare, sus pe muntele acela care se vede în zare, continuă mama lui Singurel, Cărarea Montană parcă îi spuneţi voi şi ajunşi sus, am înţeles de la localnici că în vârful muntelui e o ceaţă şi când intri în ceaţă te trezeşti înapoi pe tărâmul nostru.

-      Da, aşa este, aprobă Suttonian, ştiţi destule despre tărâmul de dedesubt şi secretele noastre.

-      Am fost reţinuţi aici o vreme, glumi tatăl Piticuţei.

-      Haideţi să pornim acum! spuse Singurel.

-      Nu mai ai răbdare? spuse Aiurilă. Nu mâncăm şi noi ceva?

-      Nu mai am răbdare, mi-e dor de bunica, continuă Singurel. Lasă că mâncăm pe drum.

-      Adevărul este că după atâta timp cât am lipsit, ne este şi nouă dor de casă, spuse şi mama lui Singurel.

-      Drept mulţumire, rosti Mărita Jhinerre, lăsaţi-mă să vă ajut. Vă dau nişte cai, pentru a ajunge mai repede la poalele muntelui, iar Buhu-Hu şi Suttonian vă vor însoţi ca să se asigure că nu veţi mai avea parte de surprize neplăcute.

-      Păi, Suttonian e rănit, spuse Piticuţa.

-      Asta nu e rană, nu e nimic grav, n-am să mor eu dintr-atâta. Vă conduc cu mare plăcere.

-      Iar de la noi uitaţi aici o traistă cu merinde pentru drum, înaintă Rokli întinzându-i Piticuţei traista. Vă suntem profund recunoscători pentru eliberarea reginei noastre.

-      Nu o să vă uităm niciodată, rosti şi Mărita Jhinerre.

Între timp fură aduşi opt cai din grajd. Cei trei părinţi, cei trei copii, Muşcăciosu care fu ajutat să încalece, iar ultimul încălecă Suttonian care o şi luă înainte. Buhu-Hu se aşeză pe calul Muşcăciosului. Deja erau foarte buni prieteni, după ce trecuseră prin atâtea peripeţii. Lui Buhu-Hu nu îi mai era frică de Muşcăciosu aşa cum îi fusese la început. Îşi luară rămas bun de la Mărita Jhinerre şi plecară.

Drumul până la munte fu fără peripeţii. Ajunşi la poalele muntelui făcură un popas.  Descălecară, luară traista cu merinde şi mâncară ce mai rămăsese din ele căci pe drum mâncaseră o parte. Veni şi vremea să îşi ia rămas bun!

-      Nu te voi uita niciodată, Buhu-Hu, spuse Singurel mai-mai să-i dea lacrimile.

-      Ne-ai ajutat enorm de mult. Ne-ai fost ca un frate, adăugă şi Aiurilă.

-      A fost o onoare să vă cunosc şi tare mă bucur că v-am putut ajuta, le răspunse Buhu-Hu. Muşcăciosule, eşti un câine tare straşnic şi viteaz.

-      Mulţumesc frumos, îi răspunse Muşcăciosu şi se îmbrăţişară călduros.

-      Mărite Suttonian..., încercă Piticuţa să spună ceva şi o podidi plânsul.

Suttonian o luă în braţe şi o strânse tare de tot. Apoi dădu mâna cu cei trei părinţi.

Începură să urce pe o potecă. Pe măsură ce urcau se făcea din ce în ce mai frig. Deja Muşcăciosu începu să se plângă:

-      Dârdâi, mai urcăm mult?

-      Păi şi ce vrei să faci, sa cobori şi să rămâi aici? îl întrebă Singurel.

-      Nuuu, dar mi-e frig!

-      Lasă că n-o să mori, sări Piticuţa să-l apostrofeze. Tu ai blană, de mine ce să mai zic?

Adevărul era că, cu cât se apropiau de ceaţa care se vedea acum aproape de tot, frigul devenea din ce în ce mai crunt.

-      Am ajuns la ceaţă! spuse într-un final Aiurilă. O pipăim sau intrăm în ea?

-      Cum să pipăi ceaţa, măi Aiurilă! îl certă mama lui Singurel. Ce vă învaţă pe voi la şcoală?

-      Să stăm cuminţi, nu să umblăm prin frig pe tărâmuri necunoscute, se bosumflă Aiurilă.

-      Hai nu te mai supăra atât, fii bărbat, îl încurajă şi tatăl Piticuţei. Haideţi să intrăm!

-      Da, aşa e, ce poate fi mai rău? rosti şi Singurel.

-      Dar staţi! sări Muşcăciosu. Dacă ne pierdem?

-      Are dreptate, rosti tatăl Piticuţei.

-      În sfârşit a spus şi el ceva inteligent, râse Singurel.

-      Bine că eşti tu deştept, se răţoi Muşcăciosu la el.

-      Lasă, că ajungem noi sus şi n-o să mai vorbeşti.

Nimeni nu se gândise la asta! Ăsta era adevărul, odată întorşi în lumea lor, totul revenea la normal. Se obişnuiseră atât de mult cu Muşcăciosu vorbind, încât nimeni nu realizase că întoarcerea va face ca Muşcăciosu să nu mai vorbească. Aiurilă se întristă la acest gând, însă cel mai trist era Muşcăciosu. Dar nu avea ce face!

-      Să ne ţinem de mână, interveni Piticuţa, ca să facă să treacă acest moment stânjenitor în care cu toţii se gândeau la Muşcăciosu.

-      Iar pe tine te legăm cu o sfoară, uite cu asta, spuse Aiurilă scoţând o sfoară din buzunar. Şi te leg pe tine de o lăbuţă, iar celălalt capăt de mâna mea.

-      Bună idee, aprobă tatăl lui Singurel.

Se luară cu toţii de mână, iar Aiurilă ţinea strâns în palmă sfoara de care era legat Muşcăciosu.

-      Să ne facem curaj să intrăm, rosti Piticuţa şi intră prima în ceaţă.

Intrară unul după altul. Începuse să bată şi vântul. În faţă nu se vedea absolut nimic, fiecare pipăia cu piciorul când păşea, să nu cumva să calce în gol.

-      Oare cât avem de mers aşa? strigă Singurel

-      Ce-ai spus? răcni Piticuţa

-      Cât timp vom merge? reveni Singurel mărind volumul vocii.

-      Nu ştiu, îi răspunse Piticuţa, sper că nu mult.

-      Deja mi-au îngheţat degetele de la mâini şi de la picioare, se văită Aiurilă, care din când în când trăgea de sfoară să vadă dacă Muşcăciosu mai era legat de aceasta.

-      Parcă văd ceva în faţă, răcni şi tatăl Piticuţei.

-      E departe? îl întrebă mama lui Singurel.

-      Nu-mi dau seama, îi răspunse acesta.

-      Mi-e frig, mi-e foame iar şi vreau acasă, se văită din nou Aiurilă.

-      În afară de frig şi foame mai ştii şi altceva? îl întrebă Singurel.

-      Am impresia că ceaţa se termină, rosti tatăl lui Singurel.

-      Sper, pentru că am îngheţat toată şi nu cred că mai pot descleşta mâinile, rosti Piticuţa.

-      Da, gata, văd, ţipă de bucurie tatăl lui Singurel, mai avem puţin.

Tatăl lui Singurel reuşi să iasă din ceaţă. Imediat cum păşi în afara ceţii, încetă şi vânt şi frig şi tot. Rând pe rând fiecare din ei ieşi din ceaţa densă. Încetară a se ţine de mâini, Aiurilă se dezlegă şi pe el şi pe Muşcăciosu.

-      Unde suntem? întrebă Singurel.

Era pe timp de zi, era într-o pădurice, afară era frumos, era soare. Era iarba înaltă de tot. Se aşezară cu toţii pe jos pe pământ în iarbă. Părea că ajunseseră acasă, dar parcă nu părea acasă. Într-adevăr erau mulţi brazi cu care ei erau obişnuiţi.

-      Stai că ştiu, spuse Aiurilă. Muşcăciosule, ce faci?

-      Ham-ham, rosti acesta şi căscă ochii mari.

-      Gata, e clar, am ajuns acasă! rosti Piticuţa.