Capitolul XXIX ~ Revederea

Capitolul XXIX

Revederea

-      Muşcăciosule, tu eşti?

Bunicuţa lui Singurel era atât de fericită că vedea căţelul, încât uită complet de ceaţă, de vânt, de oboseală.

-      Ham-ham, răspunse acesta pe un ton vesel dând din coadă.

-      Sărut-mâna, mamă!

La auzul acestei voci, bunicuţa lui Singurel ridică ochii de la Muşcăciosu nevenindu-i să creadă. Să fie el, să fie fiul ei cel dispărut? Da, el era, băiatul ei, tatăl lui Singurel. Şi în spatele lui se ridicară rând pe rând din iarbă, Piticuţa, Singurel, Aiurilă, mama lui Singurel şi tatăl Piticuţei.

Mama Piticuţei era mai-mai să leşine văzându-şi şi fata şi soţul pe care-l credea pierdut pentru totdeauna. Îi îmbrăţişă pe amândoi cu atât de mare drag, de spuneai că vrea să-i strângă să-i ţină la pieptul ei mereu.

Părinţii lui Aiurilă se repeziră la băiatul lor şi îl ridicară în braţe şi-i ciufuliră părul şi-l îmbrăţişară şi nu mai conteneau din chicotit.

-      Doamne, ce dor mi-a fost de tine, spuse mama lui Aiurilă. Unde aţi dispărut!

-      Există tărâmul ăla de care povestea..., începu tatăl lui Aiurilă.

-      Da, există şi noi am fost prizonieri acolo, îl întrerupse tatăl lui Singurel.

-      Noroc cu copiii noştri, continuă mama lui Singurel că au fost atraşi acolo şi ne-au salvat.

-      Şi mamă, sări Piticuţa, să vezi, Muşcăciosu vorbea şi am salvat o regină şi era o bufniţă şi un iepure şi un ponei şi tot felul de alte vietăţi care de care mai ciudate.

-      Uşor, uşor, ai timp să mi le povesteşti pe toate, o temperă mama, e aşa de bine să te văd. Şi o mai strânse odată în braţe.

-      Dacă aţi ştii ce noapte am avut, continuă bunicuţa.

-      Ce noapte? întrebă Singurel.

-      Păi, cât aţi lipsit! spuse tatăl lui Aiurilă.

-      Păi noi n-am lipsit o noapte, noi... a stai, acolo timpul e altfel, spuse Piicuţa. Noi am lipsit mult timp, mai multe nopţi, nici nu mai ştiu câte.

-      Aici a fost o singură noapte, spuse mama lui Aiurilă. Slavă Domnului, altfel nu ştiu ce ne făceam. Înnebuneam!

-      Mă bucur să fiu din nou acasă, rosti tatăl Piticuţei.

-      Cu toţii ne bucurăm, aţi lipsit atât de mult timp, aici au fost şase ani, spuse cu voce tremurată bunicuţa.

-      Bine că s-a terminat, oftă mama lui Singurel. Prin câte am trecut...

-      Încă o dată spun, repetă tatăl Piticuţei, noroc cu copiii noştri, altfel cine ştie dacă ne-am mai fi întors vreodată acasă.

-      Haideţi să ne îndreptăm spre casele noastre, mai spuse Singurel şi porni primul.

Cu toţii îl urmară zâmbind. Toată aventura se terminase cu bine în final!