Capitolul XIII ~ Salvarea Piticuţei

Capitolul XIII

Salvarea Piticuţei

Panica parcă nu i-a cuprins niciodată mai mult ca în acel moment. Se uitară speriaţi unul la altul neştiind ce să facă. Apoi toţi patru se buluciră să urce sus cât de repede puteau. Paşii se auzeau în urma lor parcă din ce în ce mai aproape. Ajunşi sus ochiră prima statuie şi fugiră să se ascundă după ea. Inima le bătea tare, respirau repede de tot şi aveau impresia că zgomotul respiraţiei lor se transmite în tot coridorul.

Ibecsul care urcase în urma lor, căci evident că numai un Ibecs putea fi, ieşi nepăsător şi dispăru aproape imediat pe uşa din dreapta lui, nebănuind absolut nimic.

-      Vai de mine ce spaimă am tras, era cât pe ce să ne prindă, spuse Singurel după ce reuşi să-şi mai astâmpere bătăile inimii şi să-şi regleze respiraţia.

-      Aşa e, era să mă împiedic, spuse şi Aiurilă. Şi cu întunericul de acolo...

-      Uite ce propun eu, intră în vorbă Buhu-Hu. Eu tot văd în întuneric, o să cobor eu tiptil să mă uit, văd ce şi cum, apoi revin şi vă spun. E bine aşa?

-      Cred că e cel mai bine, fu de părere Singurel.

-      Mă întorc imediat, mai spuse Buhu-Hu şi dispăru.

Cei trei avură nevoie de vreo două-trei minute să se liniştească complet. Apoi prinseră curaj şi începură să se amuze.

-      Dacă ne vedea Ibecsul era vai de noi. Acum cu siguranţă eram închişi lângă Piticuţa, spuse Muşcăciosu.

-      Poate noi. Cine ştie ce făceau cu tine. Un căţeluş aşa ca tine le putea fi de folos. Sau... poate te mâncau, încercă să-l sperie Aiurilă.

-      Da, sigur, ţi-ai găsit, spuse îmbufnat Muşcăciosu. Crezi că o să mă sperii?

-      Ha ha, râse Singurel, cu siguranţă te-ai speriat.

-      Bună idee a avut Buhu-Hu să se ducă singură. Ea zboară repede în caz de ceva, spuse Aiurilă.

-      Ai dreptate, intră, se uită şi vede ce este acolo. Apoi ştim şi pe unde să mergem.

-      Ce vreau să vă spun este că m-am săturat de atâta întuneric. Ăştia nu au şi ei coridoare luminate? îşi dădu Muşcăciosu cu părerea.

-      Poate fac economie de curent, îl luă Singurel iar peste picior. Se aşteptau să venim noi s-o salvăm pe Piticuţa şi de aceea le-au stins. Să nu vedem noi pe unde mergem. Când mă întâlnesc cu ei am să îi cert că nu au luminat drumul ca să nu ne mai încurcăm.

-      Da, intră Aiurilă în joc, să îi întrebi de ce nu au pus şi săgeţi ca să nu ne rătăcim!

-      Să vă amintesc că ştiu să şi muşc? se supără Muşcăciosu.

-      Durează cam mult, sări Aiurilă de la o discuţie la alta.

-      Asta cam aşa e. De ce întârzie? se întrebă şi Singurel. Nu cred că era greu: zbura, intra, se uita şi venea înapoi!

-      Eu zic să nu mai aşteptăm, spuse Muşcăciosu şi să mergem.

-      Aceeaşi părere o am şi eu, îl susţinu Aiurilă.

-      Nu am ce face, nu mă pot opune, sunteţi doi la unu, căzu de acord Singurel. Haideţi să mergem!

Cei trei ieşiră de după statuie şi reluară drumul pe care-l făcuseră cu câteva minute înainte. Coborâră încet treptele, ajunseră la jumătatea scării, de unde se întorseseră în fugă, făcură la stânga, coborâră şi restul de trepte şi gata, erau în temniţă.

Temniţa era ca o cameră pătrată, pe toate cele patru laturi erau uşi ca la închisoare, ferecate toate cu nişte lacăte mari de tot. Din loc în loc pe pereţi erau nişte făclii aprinse. În mijloc era o masă mare. O singură uşă nu avea lacăt şi de acolo se auzeau zgomote. Păşiră tiptil înspre uşă.

-      Mi se pare că aud vocea lui Buhu-Hu, spuse Singurel în şoaptă.

-      ... şi după cum vă spuneam, m-am rătăcit, am intrat, un coleg de-al dumneavoastră mi-a explicat cum să ies, dar castelul ăsta e mare de tot şi nu mai ştiu, se auzea vocea lui Buhu-Hu.

-      Da, sigur, te credem, cum să nu, se auzi o voce puternică, care probabil era a unui Ibecs ce stătea de pază în temniţă. Mai bine spune c-ai auzit de Nuori pe care am capturat-o şi ai fost curioasă să vii s-o vezi.

-      Da, bine, nu neg asta, am auzit, curioasă sunt, nu m-ar deranja să văd cum arată, tot încerca Buhu-Hu să se eschiveze.

Cei trei se apropiară de uşă şi Aiurilă trase cu ochiul având mare grijă să nu fie văzut de Ibecşi. Buhu-Hu se afla pe o masă, în jurul căreia erau trei Ibecşi care se uitau la ea şi o ascultau. Păreau amuzaţi că Buhu-Hu le căzuse în plasă, să se mai distreze şi ei, căci erau probabil plictisiţi de monotonia temniţei. Buhu-Hu îl zări pe Aiurilă şi îi făcu cu ochiul, semn că îi ţine ea ocupaţi pe cei trei Ibecşi. Aiurilă se retrase tot aşa de încet cum ridicase capul să vadă ce e în acea cameră.

-      Haideţi s-o căutăm pe Piticuţa, le spuse Aiurilă celorlalţi doi. Se pare că Buhu-Hu îi ţine de vorbă.

O luară de la celula cea mai apropiată camerei temnicerilor. Era întunecată, deşi avea lacătul pus nu se vedea nimic înăuntru. Trecură la următoarea. Parcă era o mogâldeaţă pitită undeva în fundul celulei.

-      Piticuţo, tu eşti? rosti Singurel în şoaptă.

Mogâldeaţa se apropie cu un ţopăit rapid de gratiile celulei izbindu-se cu putere de acestea. Nu mai era chiar aşa de mogâldeaţă acum că era la doi paşi de cei trei. Era ca un fel de cangur, dar avea nişte aripi de vultur în spate, de rămaseră toţi cu gura căscată. Şi scoase pe gură un croahhhssss... nici nu ştiu cum să-l descriu, era un răget, dar totodată era şi un sâsâit.

-      Linişte acolo, se auzi deodată vocea unuia din temniceri care se ridicase de pe scaun şi era gata-gata să iasă din camera lor.

-      Lasă-i să urle, interveni Buhu-Hu, ce pot face altceva? Doar nu au cum să scape, nu?

-      Normal că nu au cum să scape, se auzi vocea, uite aici cheile la brâul meu.

-      Mda, degeaba o găsim, cheile sunt la Ibecsul ăla, spuse în şoaptă Muşcăciosu.

-      Măcar hai s-o căutăm, să vedem dacă e aici, se încurajă Singurel.

-      Pssst!

-      Ce-i? spuse Aiurilă.

-      Păi.. ce e? se miră Singurel.

-      Păi m-ai pâsâit, răspunse Aiurilă.

-      Nu te-am pâsâit eu, spuse Singurel.

-      Pssst!

-      Muşcăciosule, ai chef de glume? se încruntă Aiurilă.

-      Psssssst!

-      Stai mă, se aude dincolo, interveni Singurel.

Zgomotul se auzea din spatele lor de la trei celule distanţă. Când ajunseră în dreptul celulei, ce să vezi? Era Piticuţa, care fusese trezită de zgomotul „mogâldeţei”.

-      Piticuţo, ce bine că te-am găsit, izbucni Singurel.

-      Dacă ai şti prin câte am trecut, sări şi Aiurilă.

-      Ce căutaţi aici, aţi venit să mă salvaţi? vai ce bine, ce bine, credeam că nu mai am nicio şansă.

-      Nu putem să ne bucurăm după? interveni Muşcăciosu.

Piticuţa se dădu doi paşi înapoi speriată, mirată, şocată.

-      Vo-vo-vorbeşte? Muşcăciosu vorbeşte? Păi cum?

-      Lasă că-ţi explicăm după aia, spuse Singurel. Cum desfacem lacătul?

-      Păi cheia e la brâul Ibecsului de acolo, spuse Aiurilă arătând spre celula unde Buhu-Hu căuta să-i ţină de vorbă pe cei trei paznici.

-      Au o cheie de rezervă, spuse Piticuţa.

-      Cum? Unde? De unde ştii? se miră Singurel.

-      E sub masa asta din mijlocul camerei, dar pe partea cealaltă a mesei.

-      Muşcăciosule, hai să mergem noi doi, spuse Aiurilă.

-      Nu-mi vine să cred că sunteţi aici. Şi... nu mă pot obişnui ca Muşcăciosu să vorbească, spuse Piticuţa în timp ce ceilalţi doi se îndepărtau pentru a aduce cheia.

-      O să te obişnuieşti, crede-mă. Oricum, vorbeşte mult, râse Singurel.

Aiurilă şi Muşcăciosu ajunseră de partea cealaltă a mesei, se uitară sub masă şi văzură o cheie prinsă de dedesubtul mesei. Aiurilă se aplecă, se aşeză în patru labe şi începu să tragă de cheie. Aceasta era prinsă bine, parcă era băgată într-un fel de ceară care o ţinea acolo şi n-o lăsa să se dezlipească.

-      Ce bine-ţi stă în patru labe, acum suntem egali, îl ironiză Muşcăciosu.

-      Muşcăciosule, rosti îmbufnat Aiurilă, decât să râzi de mine, mai bine m-ai ajuta, că nu se desprinde.

-      Da, cum să nu, însă te admiram, poate într-o altă viaţă ai fost câine, te descurci de minune, spuse râzând Muşcăciosu.

-      La naiba, se enervă Aiurilă şi dădu drumul cheii care oricum nu se dezlipise mai deloc şi uitând că se află sub masă se ridică brusc şi dădu un cap sănătos de marginea mesei. Aaaaau!

Pusul mâinii la gură era deja tardiv. Văitatul lui Aiurilă se auzi în toată camera şi-n toate celulele. Din vreo trei-patru celule prizonierii de diverse rase începură să ragă, să latre, să miaune să... toate zgomotele pământului. Cei trei Ibecşi săriră de pe scaune din celula lor şi se năpustiră în camera cea mare. Buhu-Hu ieşi şi ea după ei.

-      Aha, rosti un Ibecs, intruşi în palat şi în temniţă. Ce faceţi aici? Nu fugiţi că nu aveţi scăpare.

-      Iar tu, se întoarse un alt Ibecs către Buhu-Hu, ne-ai ţinut de vorbă.

Şi încercă să o apuce, însă Buhu-Hu fu mai iute. Ba şi mai şi, cu o mişcare agilă, reuşi să desprindă cu ciocul lanţul de chei de la brâul celui de-al treilea Ibecs care părea şeful şi zbură spre Singurel. Dădu drumul lanţului de chei, apoi se întoarse să-i atace pe cei trei Ibecşi. Aceştia scoaseră săbiile din tecile de la brâu şi se năpustiră care cum putu: unul din ei spre Buhu-Hu, al doilea spre Aiurilă şi Muşcăciosu, iar al treilea, căpetenia, spre Singurel care alesese o cheie şi încerca s-o bage în broasca celulei.

-      Nu scăpaţi vii de aici, răcni căpetenia Ibecşilor.

-      Muşcăciosule, strigă Singurel care nereuşind să deschidă celula luase rândul de chei cu el şi începu să alerge în jurul mesei, urmat de căpetenia Ibecşilor, te-am certat de atâtea ori că n-ai voie să muşti, acum îţi dau voieeeeeee!

-      Păi zi aşa, stăpâne, spuse Muşcăciosu şi se scutură odată. Pe loc se transformă, căci ochii îi deveniră mici şi foarte răutăcioşi şi sări la piciorul Ibecsului care era gata să pună mâna pe Aiurilă.

-      Na şi ţie una, spuse în acelaşi timp Buhu-Hu care îi dăduse cu aripa peste faţă Ibecsului care-l urmărea pe el.

Era o hărmălaie de nedescris. Nu se mai înţelegea nimic. Animalele care erau prizoniere scoteau zgomote, fiecare în legea lui. Singurel alerga încontinuu. Făcea o tură de masă şi mai încerca câte o cheie. Apoi pentru că se apropia de el Ibecsul, o lua din nou la fugă. Aiurilă sărise în cârca Ibecsului care îl atacase. Acesta fiind muşcat de Muşcăciosu ţopăia într-un picior. Aiurilă profită de situaţia dată şi reuşi să-l doboare la pământ. Buhu-Hu tot zbura în jurul celui de-al treilea Ibecs. Într-un final acesta ameţi şi căzu jos. Apoi Buhu-Hu, Aiurilă şi Muşcăciosu, săriră pe Ibecsul căpetenie. În acest fel i-au dat răgaz lui Singurel să nimerească cheia. În momentul în care cheia se potrivi, se auzi broasca cum se deschide. Singurel deschise uşa şi deodată se făcu linişte. Doar pentru o secundă! Ibecsul rămas în picioare se năpusti asupra lui Singurel furios peste măsură. Acesta neavând ce face se lăsă jos şi se ghemui. Ibecsul veni cu aşa viteză încât observă târziu mişcarea lui Singurel. Nu mai avu cum să-l evite, se împiedică de el şi se izbi de peretele din faţa lui. După care se prelinse jos şi rămase acolo.

Ce chiot de bucurie trase Aiurilă! Piticuţa ieşi din celulă şi se îmbrăţişară cu toţii. Îi făcură cunoştinţă Piticuţei cu Buhu-Hu, iar Piticuţa îi mulţumi acestora pentru ajutor.

-      Acum să facem cale întoarsă şi să ieşim din castel pe unde am intrat, spuse Buhu-Hu.

-      Tot pe acolo? spuse Aiurilă mângâindu-şi creştetul şi fruntea. Altă cale nu există?

-      Ei, lasă, acum suntem obişnuiţi, ştim de ce să ne ferim, îi răspunse Singurel. Şi la urma urmei dacă te mai loveşti, poate-ţi vine mintea la cap şi nu mai eşti aşa aiurit.

Se îndreptară tot tiptil sus pe scări, ajunseră în coridor, merseră încet pe lângă statui până în dreptul uşii pe care intraseră în castel şi... Şi uitaseră că pentru a nu fi descoperiţi, o închiseseră. De tot!