Capitolul XII ~ Hai Să Ne Ferim!

Capitolul XII

Hai Să Ne Ferim!

Li se părea cunoscută această ipostază în care se aflau, în aceeaşi beznă se aflaseră şi în casa Zaharrei. Numai că de data asta le era frică. Simţeau răcoarea tunelului, de pe pereţi se auzea un susur lin, semn că se prelingeau picături de apă. Li se vedeau doar ochii şi opt ochi se uitau nedumeriţi unul la celălalt. Aiurilă începu să pipăie pereţii:

-      Brr, ce umezi sunt! Şi cred că sunt şi murdari!

-      Dar ce cauţi? întrebă Singurel.

-      O făclie, ceva acolo, cu care să luminăm drumul. Tu nu vezi că nu se vede absolut nimic?

-      Voi nu vedeţi, dar eu văd, interveni Buhu-Hu.

-      Da, stai aşa, bufniţele văd în întuneric, sări Muşcăciosu.

-      Poate îţi sar în blană şi te smotocesc, se supără Buhu-Hu.

-      Aşa e, mă scuzi, nu bufniţă, ci Asio, se ruşină Muşcăciosu.

-      Aşa e mai bine, se calmă Buhu-Hu. Haideţi să mergem, vă ghidez eu! Mergem cam doi-trei metri înainte, apoi culoarul, tunelul face la stânga.

-      Condu-ne, îi spuse Aiurilă.

Convoiul începu să se deplaseze încet, fără grabă, păşind cu delicateţe şi atenţie ca nu cumva să se împiedice de vreo piatră sau orice altceva. Fără să îşi dea prea bine seama ce înseamnă doi-trei metri, în întunericul de acolo era mult prea greu să aproximezi distanţele. La un moment dat poc! se auzi o lovitură. Buhu-Hu se întoarse speriată:

-      Ce s-a întâmplat?

-      Nimic, se auzi un scâncet din partea lui Aiurilă, am dat cu capul de o piatră.

-      Păi fii mai atent, îi spuse Muşcăciosu.

-      Ţie îţi e uşor să vorbeşti, tu nu eşti înalt, se plânse Aiurilă.

-      Aveţi grijă, continuă Buhu-Hu.

-      Mai departe? interveni şi Singurel.

-      Mai departe, culoarul se lărgeşte un pic, dar aveţi mare grijă, sunt nişte colţuri, nişte bucăţi de stâncă ieşite din pereţii laterali. Aşa că cel mai bine este să mergeţi pe mijloc.

-      Păi şi de unde să ştiu eu care e mijlocul dacă nu văd nimic? se bosumflă Muşcăciosu.

-      Încercaţi, i-o tăie scurt Buhu-Hu. Cred că sunt vreo zece-doisprezece metri de mers aşa, după care va trebui să facem dreapta. Eu am să mă opresc la colţ şi vă veţi ghida după vocea mea.

-      Este cel mai bine, spuse Singurel. Căci aşa vom ştii până unde să mergem şi nu ne vom... aaauuu!

-      Tu ce-ai mai păţit? întrebă Muşcăciosu.

-      M-am lovit la picior, răspunse botos Singurel, era o piatră şi-am dat peste ea.

-      Deja mă întreb dacă mai are vreun rost să încercaţi să vă feriţi! spuse Buhu-Hu.

-      Bine că ai tu aripi şi zbori şi vezi şi te poţi feri, sări Muşcăciosu în apărarea stăpânului său.

-      Te doare? întrebă Aiurilă.

-      E, mă doare, se enervă Singurel, nu mai pot de fericire, ba chiar îmi doresc să mai dau de două ori cu piciorul în pietre.

-      Întrebam şi eu, nu trebuie să te superi, se apără Aiurilă.

-      Haideţi mai repede, interveni Buhu-Hu, că deja lucrurile încep să se simplifice.

-      De ce? fu curios Muşcăciosu.

-      Mai avem o bucată aici în partea dreaptă şi deja se zăreşte o lumină.

-      Foarte bine, mă bucur că n-am mers prea mult în întunericul... la naibaaaaaa!

-      Iar te-ai lovit? întrebă fără pic de interes Muşcăciosu.

-      Daaaa, tot la cap, în partea cealaltă.

-      Ei lasă, o să ai două cucuie egale pe fiecare parte, râse Singurel.

-      Bine că râzi tu şchiopule, se supără Aiurilă.

-      Eu cred că vouă vă place să staţi în întuneric şi să vă auziţi vocile, deveni ironic Buhu-Hu.

-      Păi cum aşa? întrebă Singurel.

-      Păi, dacă nu înaintaţi...

-      Gata, hai c-am ajuns, spuse Muşcăciosu.

-      Vedeţi? le spuse Buhu-Hu.

-      Da, uite, se vede o luminiţă slabă. Cât să fie până acolo? se întrebă Singurel.

-      Eu zic că vreo treizeci de metri, aproximă Aiurilă.

-      Să nu mai pierdem vremea, îi împinde de la spate Muşcăciosu.

-      Aşa e, eu o iau înainte, voi mă urmaţi, le spuse Buhu-Hu.

Cei patru înaintară tot aşa de încet ca si până acum. Pe măsură ce se apropiau de acea luminiţă, fiecare din ceilalţi trei începură să desluşească din ce în ce mai mult din ceea ce îi înconjura. Era într-adevăr un tunel, pe unde probabil se scăpa în caz de mare primejdie. Pereţii tunelului nu erau drepţi, de parcă pietrele fuseseră aruncate de sus, fără să îi pese cuiva cum pică unele peste altele. Ajunşi în dreptul luminiţei observară că dedesubtul ei era o uşă mică, de parcă ar fi fost o uşă pentru pitici.

-      Acum trebuie să fim foarte atenţi cum intrăm, să nu cumva să ne vadă vreun Ibecs de cealaltă parte a uşii, fu de părere Buhu-Hu.

-      Îi dau una, făcu pe viteazul Aiurilă.

-      Nu, că nu merge chiar aşa, ne pot arunca în temniţă şi atunci totul s-a terminat, toată călătoria noastră a fost degeaba, îl potoli Buhu-Hu.

-      Să deschidem uşa încet, spuse Singurel, şi să sperăm că nu scârţâie.

Aiurilă şi Singurel îşi uniră puterile şi apăsară pe clanţă împreună. Era o clanţă ruginită, vai de mama ei! Surprinzător, clanţa se apăsă foarte uşor şi fără să scârţâie, semn că acest tunel era destul de folosit. Întredeschiseră uşa cu mare atenţie. Primul încercă să intre Aiurilă. Spun încercă pentru că bineînţeles că nu se aplecă îndeajuns, astfel încât capul lui mai făcu cunoştinţă şi pentru a treia oară cu pereţii tunelului, lucru semnalat printr-un zgomot sec. Singurel se repezi şi îi puse mâna la gura, evitând astfel o serie de bodogăneli şi de blesteme care ar fi putut atrage atenţia cuiva din castel.

-      Nu mai pot, m-am săturat, spuse Aiurilă în şoaptă după ce trecu şocul şi Singurel îşi luă mâna de la gura lui.

-      Dacă nu eşti atent, îi replică Buhu-Hu.

-      Tu n-ai reţinut că uşa e joasă? îl apostrofă şi Muşcăciosu.

-      Nu, n-am reţinut, că aşa sunt eu aiurit, le răspunse ţâfnos Aiurilă.

-      Haideţi, lăsaţi şuşotelile şi să mergem, îi potoli Singurel.

Singurel scoase capul pe uşă. Se uită în stânga, se uită în dreapta. Nu se vedea nimeni. Îndrăzni să iasă cu totul prin crăpătura uşii făcută atât cât să încapă. Nu apucă să facă un pas că se împiedică de ceva şi se trezi trântit la podea, pe burtă. Aiurilă, în spatele său începu să râdă şi în acelaşi timp se ţinea cu ambele mâini de gură ca să nu facă prea mult zgomot.

-      De ce nu eşti atent? plăti cu aceeaşi monedă Aiurilă.

-      Dar de unde să ştiu eu că e asta aici? spuse Singurel care se ridicase şi se scutura.

La un pas în faţa uşii era o ridicătură, o margine, aşa cum sunt bordurile de trotuar ce mergea de la un capăt la celălalt al holului, căci cei patru intraseră într-unul din holurile castelului. Buhu-Hu şi Muşcăciosu intrară şi ei, apoi Singurel care se tot freca la cotul drept şi Aiurilă avură grijă să închidă uşa cu mare atenţie, pentru a nu observa cineva că pe acolo se strecuraseră nişte intruşi.

Acum, că erau înăuntru, aruncară şi ei o privire. Era un hol imens, ei intraseră undeva pe la jumate, care avea de ambele părţi statui. Statui de toate felurile, înalte, reprezentau în mare măsură vânători şi luptători. Holul era înalt, cred că avea vreo cinci metri, iar statuile peste trei metri. De o parte a holului erau ferestre, partea dinspre exterior, pe cealaltă parte erau uşi, cred că vreo zece.

-      Ei, şi acum ce facem, încotro? puse întrebarea Strugurel.

-      Păi, haideţi în stânga, ne încercăm acolo norocul, fu de părere Buhu-Hu.

Începură să meargă tiptil, parcă le era frică să facă zgomot. Traversară pe partea cu uşile şi mergeau prin spatele statuilor. La un moment dat din direcţia înspre care se îndreptau se auziră voci. Se ascunseră şi ei cum putură mai bine în spatele unei statui. Apărură doi Ibecşi înarmaţi, probabil îşi făceau rondul să verifice dacă e cineva străin în castel. Pentru că Buhu-Hu era ascunsă lângă Muşcăciosu, penele acesteia îi gâdilau nările încât acestuia îi venea să strănute. Singurel puse mâna la botul lui Muşcăciosu, însă chiar dacă încercă să nu facă zgomot, un mic fâşâit tot se auzi. Cei doi Ibecşi se opriră din mers ca la comandă.

-      Ce s-a auzit? întrebă primul dinre ei.

-      Nu ştiu, răspunse al doilea.

-      E cineva aici? continuă primul. Nu vă ascundeţi că va fi mai rău.

-      Se pare că nu, cred că ni s-a părut, rosti al doilea Ibecs după câteva momente de tăcere.

-      Hai să continuăm rondul. Oricum după ce-l terminăm trebuie să ne îndreptăm spre temniţă să o luăm pe Nuori şi s-o ducem la căpitan.

-      Da, am văzut, nu mai are răbdare, vrea să-i taie unghia şi să trimită după Jhinerre s-o aducă din Turnul Îndepărtat.

Vocile celor doi Ibecşi încet se stinseră şi liniştea se aşternu din nou.

-      Aţi auzit, spuse entuziasmat Aiurilă ieşind de după statuie, e pe undeva pe aici, e în temniţă. Trebuie neapărat s-o găsim!

-      Da, o găsim, dar nu te mai agita atât, faci zgomot, îi spuse Singurel. După care întorcându-se spre Muşcăciosu: era s-o păţim!

-      Nu-i vina mea că penele lui Buhu-Hu m-au gâdilat la nas, încercă acesta să se scuze.

-      Bine că nu ne-au văzut, spuse şi Buhu-Hu, oarecum stânjenit de situaţie.

-      Haideţi să mergem înainte, de unde au venit cei doi Ibecşi, continuă Aiurilă.

Până să ajungă la capătul culoarului, observară nişte trepte în dreapta, trepte care duceau în jos. Se uitară unul la altul şi încuviinţară din cap că pe acolo ar trebui s-o ia. Începură să coboare acele trepte şi se făcu iar întuneric de teamă să nu se mai lovească sau să nu alunece coborau foarte încet şi pipăiau cu picioarele fiecare treaptă care urma. Scara făcea la un moment dat spre stânga. Exact în momentul în care ajunseră la capătul scării şi voiau să facă toţi stânga, de jos, se auzi un glas:

-      Mă duc să văd dacă e gata căpitanul ca să ducem prizoniera sus!

Şi nişte paşi grăbiţi începură să urce.