Capitolul XIV ~ Spre Turnul Îndepărtat

Capitolul XIV

Spre Turnul Îndepărtat

-      Ce ne facem acum? se panică Muşcăciosu.

-      Căutăm hexagonul, spuse Aiurilă.

-      Ce hexagon? întrebă nedumerită Piticuţa.

-      Nu e timp de explicaţii, caută şase puncte sau ceva în formă de hexagon, îi spuse Buhu-Hu.

-      Unde? spuse ridicând din umeri Piticuţa.

-      Oriunde, pe aici prin preajmă, o sfătui Singurel.

Fiecare se uita peste tot, erau aproape disperaţi. Căutau şi nu vedeau nimic.

-      Ia uite, râse Aiurilă, bordura de care te-ai împiedicat, îi arătă lui singurel.

-      Bordura, rostiră amândoi în acelaşi timp.

Se repeziră la ea şi începură să o studieze. Găsiră într-adevăr un hexagon, însă mult mai mic decât cel găsit în afara castelului. Aiurilă apăsă pe hexagon şi uşa se întredeschise. Se strecurară totţi prin crăpătura creată, avură grijă să o închidă la loc, apoi încet, cu mare grijă să nu se lovească iar de nenumărate ori, ajunseră afară. Ba chiar o luară înapoi pe potecă spre drumul principal pe care-l abandonaseră.

-      Dar ia staţi un pic, se opri Singurel. Buhu-Hu, unde e Turnul Îndepărtat?

-      Păi, e în spatele castelului, trebuie să ocolim tot castelul şi după aia mai avem de mers ceva. Nu foarte mult, dar mai este de mers.

-      Dar de ce mergem la acest Turn Îndepărtat? fu curioasă Piticuţa.

-      Ca s-o salvăm pe Mărita Jhinerre, îi răspunse Aiurilă.

-      Şi cine e Mărita Jhinerre întrebă nedumerită Piticuţa.

-      Este stăpâna acestui ţinut, îi explică Singurel. A fost răpită de către Ibecşi şi dusă în Turnul Îndepărtat. Ibecşii aveau nevoie de o unghie de la tine pentru a-i smulge un secret. Vor să afle unde e Comoara Negăsită.

-      Deci, mi-ar fi tăiat mie o unghie ca să afle acest secret de la Mărita Jhinerre? concluzionă Piticuţa. Şi după aia?

-      După aia, probabil ai fi putrezit în temniţă, îi răspunse sincer Buhu-Hu.

-      Plus că, vrem-nu vrem, trebuie să ajungem la Turnul Îndepărtat, spuse Piticuţa. Dacă sunt părinţii lui Singurel acolo?

-      Aşa este, dar să nu ne facem speranţe, fu de părere Singurel, căruia îi sclipiseră ochii la ideea că exista o posibilitate să-şi revadă părinţii după atâta timp.

-      Atunci să nu mai stăm şi să plecăm, interveni Muşcăciosu.

-      Tot nu mă pot obişnui cu tine Muşcăciosule. Şi ce voce ai, spuse râzând Piticuţa.

-      Mda, bodogăni Muşcăciosu şi o luă în faţă.

-      Staţi aşa, interveni Buhu-Hu, ca să nu mai ajungem pe poteca principală, ar trebui undeva pe aici să fie un drum spre dreapta. Un drum tot aşa ca acesta, ascuns, puţin folosit. Mergem pe el şi ocolim castelul ajungând în spatele acestuia.

Zis şi făcut. Porniră la drum. Mergeau foarte atenţi. La un moment dat descoperiră o potecă ascunsă spre dreapta. Porniră pe ea. Peisajul era feeric. Parcă intraseră într-o altă lume. Se simţeau protejaţi. Simţeau că nu exista posibilitatea să apară vreun pericol. Peste tot erau copaci înfloriţi, fluturi, gâze. Din când în când apărea câte o veveriţă, Acestea erau de mărimea unei pisici. Le făcea o deosebită plăcere să meargă pe această potecă. La un moment dat, Muşcăciosu, care era în faţă, se opri. Începu să adulmece. Ceilalţi se opriră şi ei.

-      Muşcăciosule, ce ai simţit? întrebă Piticuţa.

-      E cineva, ce ceva, nu ştiu. Nu suntem singuri. Cineva sau ceva se află în faţa noastră, rosti Muşcăciosu.

-      Haideţi să înaintăm cu atenţie, fu de părere Singurel.

-      Şi eu care credeam că o să avem un drum liniştit măcar o parte, se plânse Aiurilă.

-      Ţi-ai găsit! Aici nu există drum fără pericole, mai ales că vrem să nu fim văzuţi, îi spuse şi Buhu-Hu.

Începură să meargă foarte încet, aproape strecurându-se printre ierburi şi crengi, atenţi la fiecare pas să nu facă zgomot, să nu calce pe ceva. La un moment dat, potecuţa se mai lărgi şi observară undeva pe partea stângă, aşezată pe o piatră, o făptură ciudată. Nu părea foarte mult diferită de cum arată un om, însă avea ochii puţin mai mari, nu avea pleoape, iar urechile erau în formă de romb. De asemenea, spre deosebire de un om, această fiinţă nu avea degetul mare la mâini. Sau lăbuţe. Sau cum s-or numi ce avea el. Picioarele erau foarte lungi, ceea ce dădea de înţeles că dacă se ridică, depăşeşte cu siguranţă doi metri. Făptura era îmbrăcată ca un general cu mantie, avea o sabie la brâu, iar în picioare avea nişte cizme roşiatice. Această făptură stătea şi mânca ceva din palmă. Părea că se odihneşte.

Singurel, Aiurilă şi Muşcăciosu se năpustiră spre el.

-      Cine eşti? Ce cauţi aici? Cum te numeşti? Ne urmăreşti? rosti Singurel.

Personajul ridică ochii liniştit spre ei, nu rosti nimic şi calm continuă să mănânce, lucru care-i înfurie şi mai tare pe cei trei. Buhu-Hu, care era ruptă de oboseală, mersese ultima parte a drumului pe blana Muşcăciosului. Acum că Muşcăciosu se smucise şi-o luase la fugă în faţa străinului, Buhu-Hu se dezechilibrase şi căzuse la pământ. Abia dezmeticindu-se, ridicându-se de jos, Buhu-Hu aruncă o privire spre străin. Deodată se îngălbeni la faţă, începu să dea repede din aripi şi se repezi către cei trei, lăsând-o în spate pe Piticuţa mirată până peste poate.

-      Opriţi-vă, nebunilor, staţi aşa, răcni Buhu-Hu punându-se între străin şi cei trei. Voi ştiţi cine este acesta?

-      Un străin şi ne urmăreşte, rosti dintr-o suflare Aiurilă.

-      Cum să te urmărească dacă el era înaintea noastră? interveni Piticuţa care se apropiase de întregul grup.

-      A da, ai dreptate, păru încurcat Aiurilă.

-      Bună ziua, rosti timidă Buhu-Hu. Iartă-i te rog, ei nu te cunosc, sunt de pe tărâmul de deasupa noastră.

-      Mi-am dat seama, se băgă în vorbă străinul. De aia nici n-am intervenit. Datorită lor vuieşte tot ţinutul.

-      Dar cine e? reuşi să îngaime Singurel.

-      Dânsul, spuse Buhu-Hu, este... Vă amintiţi? Împreună cu Puerilă v-am spus de Marele Comandant al oştilor Măritei Jhinerre?

-      Da, ăla, cum îi zicea Snopian, Stropian, ceva de genul ăsta.

Străinul se opri din mestecat şi îi aruncă o privire înfiorătoare lui Aiurilă. Acesta pur şi simplu îngheţă pe loc.

-      Suttonian IV, acesta e numele lui, interveni Buhu-Hu. Iartă-i, nu-s obişnuiţi cu numele noastre, spuse mai apoi întorcându-se spre acesta.

-      Păi da, încercă să dezamorseze Singurel situaţia, ai spus că s-a retras în casa lui, după ce regina a fost răpită. El este? Îmi pare bine de cunoştinţă, spuse Singurel îndreptându-se spre Suttonian IV cu mâna întinsă.

-      Nu, nu, să nu exagerăm, se băgă Buhu-Hu în faţa lui Singurel, fără să daţi mâna.

-      Păi şi noi cum îi spunem? se băgă în vorbă Muşcăciosu.

-      Domnul Suttonian, îşi dău Piticuţa cu părerea.

-      Ce comic sună, pufni Aiurilă în râs, auzi tu, domnul Suttonian.

-      De ce îi ajuţi? trânti deodată Suttonian întrebarea către Buhu-Hu.

-      Nu, Mare Comandant, nu te lua după ei, au trecut prin multe, sunt buni, acum sunt şi obosiţi, au salvat-o pe prietena lor, cea răpită de Ibecşi...

-      Aaa, deci se pricep şi la fapte, nu numai la vorbe aruncate aiurea, o întrerupse Suttonian pe Buhu-Hu.

-      Da, păi chiar acum venim de la castel de unde m-au salvat, încercă Piticuţa să îndulcească situaţia. E foarte probabil ca până acum să se fi descoperit că eu nu mai sunt captivă.

-      Se pare că mergem în aceeaşi direcţie, reveni Suttonian, presupun că vreţi s-o eliberaţi pe Mărita Jhinerre.

-      Da, acolo mergem, e posibil ca acolo să-mi găsesc părinţii, dezvălui Singurel adevăratul motiv pentru care el voia să meargă la Turnul Îndepărtat.

-      Dar tu, mărite Suttonian IV, interveni Buhu-Hu, cum de te duci singur să o salvezi pe Mărita Jhinerre. Unde sunt apropiaţii din oastea ta de altădată?

-      Nu a mai rămas nimeni, fiecare s-a risipit în cele patru zări. Mă duc singur pentru că am avut coşmaruri, coşmaruri ce-mi prevesteau că Mărita Jhinerre va fi în sfârşit eliberată.

-      Mititelul, n-a putut să doarmă noaptea, rosti Aiurilă, fără să-şi dea seama că de fapt îl jigneşte pe Suttonian.

Acesta se ridică furios în picioare şi puse mâna pe sabie.

-      Nu, nu, scuze, stai potolit, n-am vrut să sune aşa, se plânse Aiurilă.

-      Vorbeşti cam mult şi fără rost, îi replică Suttonian aşezându-se jos pe piatră.

-      Despre ce era vorba în vise? îl întrebă Buhu-Hu.

-      Tatăl meu, Suttonian III, care era comandantul oştilor Măritei Jhinerre era împreună cu aceasta. Iar când au venit Ibecşii la putere căutau să scape de el. Şi l-au încolţit Ibecşii şi l-au capturat. Şi m-am trezit strigând! O imploram pe Mărita Jhinerre să mă ajute.

-      Adică, interveni Singurel, tu trezindu-te din somn ai strigat să te ajute regina? Şi cum ai strigat?

-      Păi, în vechiul dialect al regilor, pe care noi comandanţii de oşti îl învăţăm.

-      Lasă-mă să ghicesc, spuse Piticuţa, ai strigat cumva „ede m’ larenn”?

-      Da, dar de unde ştii? se ridică iar Suttonian de pe piatră încruntându-se.

-      Păi... acest „ede m’ larenn” ne-a adus pe noi jos aici, l-am auzit într-o groapă şi apoi am alunecat şi ne-am trezit aici, îi explică Piticuţa.

-      Şi din cauza ta nu mai am eu blana aşa moale şi pufoasă, se băgă şi Muşcăciosu în vorbă. M-am tăvălit peste tot pe tărâmul ăsta!

-      Ia mai taci, simandicosule, îl repezi Buhu-Hu. Asta chiar că e fenomenal, deci voi aţi auzit ce striga Suttonian IV când se trezea din coşmar. Clar trebuie să fie o legătură, clar că e sortit să o salvăm cu toţii pe Mărita Jhinerre.

-      Atunci, le spuse Suttonian care nu se mai aşezase pe piatră, dacă e aşa, atunci să nu mai poposim.

Se ridicară cu toţii şi porniră mai departe spre Turnul Îndepărtat. Habar nu aveau că nu le era menit să ajungă acolo încă.