Capitolul XI ~ Intrarea În Castel

Capitolul XI

Intrarea În Castel

După vreo două ore de mers în care nu prea au vorbit, cei patru călători zăriră în faţă castelul.

-      În sfârşiiiit, izbucni Aiurilă. Se vede castelul!

-      Uf ce bine, sper s-o găsim pe Piticuţa cât mai repede, spuse şi Singurel.

-      Stai aşa, că nu putem intra pe uşa din faţă, trebuie să ne strecurăm, interveni Buhu-Hu.

-      Păi cum aşa? se botoşi Muşcăciosu.

-      Păi..., se burzului Buhu-Hu, crezi că gata ajungem, intrăm şi: „Bună ziua, am venit s-o luăm pe fata aceea captivă. Unde este? Da, mulţumim frumos că aţi avut grijă de ea, acum noi plecăm!” Crezi că aşa merge treaba?

-      Nu, nu chiar aşa, fu de acord Singurel, dar... nu cunoaştem locul, pe unde intrăm, cum o căutăm?

-      Orice castel trebuie să aibă o intrare secretă, asta este o regulă, spuse Aiurilă.

-      Bravo, replică Buhu-Hu, acum trebuie să ajungem la acea intrare secretă.

-      Ştii unde este? se minună Muşcăciosu.

-      Da, am auzit eu ceva de la lume, îi răspunse Buhu-Hu.

-      Păi atunci să nu mai pierdem vremea şi să mergem, sări Aiurilă.

-      Da, dar nu pe aici, nu pe drumul principal, le spuse Buhu-Hu. Vedeţi acolo în stânga? Printre buruieni? E o altă potecuţă mai mică, pe acolo trebuie să mergem!

-      Haideţi pe acolo, spuse şi Muşcăciosu.

Cei patru intrară pe poteca pe jumătate acoperită cu ierburi şi începură să meargă spre castel. La tot pasul trebuiau ba să plece capul pentru că era o cracă mai aproape de pământ, ba să se ferească de te miri ce ierburi înalte cât casa. La un moment dat chiar avură impresia că un fluture portocaliu îl urmăreşte pe Muşcăciosu, căci acesta sărea ba spre stânga, ba spre dreapta şi fluturele făcea aceleaşi mişcări, zbura ba în stânga, ba în dreapta, era mereu în spatele său. La un moment dat cărarea deveni şi mai îngustă şi nu mai putură merge răsfiraţi, acum chiar mergeau unul după celălalt. Din când în când, Buhu-Hu zbura puţin în faţă să vadă ce urmează, apoi imediat se întorcea. Pe măsură ce înaintau, castelul devenea din ce în ce mai vizibil, iar Singurel şi Aiurilă rămâneau din ce în ce mai miraţi.

Castelul era mare... dar mare de tot, avea opt turnuleţe de veghe, geamuri de diferite culori şi lucru ciudat, toate geamurile erau ovale. Pe partea din stânga castelului, pe unde urmau ei să intre, toate geamurile erau roşii, iar cele din faţă, unde era intrarea în castel, erau galbene. Probabil că pe partea dreaptă şi cea din spate erau alte două culori. Pe ziduri aşa cam până la înălţimea unui om, se întinsese un fel de iederă care avea toată de la un cap la altul un soi de flori roz.

La un moment dat poteca ajunse într-o înfundătură, se termină brusc. În faţă la doi-trei metri era zidul castelului şi... atât.

-      Şi acum ce facem? puse întrebarea Singurel.

-      Trebuie să găsim un ceva care să ne deschidă uşa, le spuse Buhu-Hu. Căutaţi peste tot!

-      Căutăm, dar ce anume? spuse şi Aiurilă.

Muşcăciosu, la rândul lui, începu să adulmece peste tot prin iarbă. La un moment dat se opri şi trase un mârâit scurt.

-      Ce-i Muşcăciosule? veni Singurel într-un suflet la el.

-      Uite aici, pare ceva sub rămăşiţa asta de iarbă, spuse Muşcăciosu.

-      Ia dă-te mai încolo, să vedem, spuse şi Aiurilă care ajunsese lângă cei doi.

Singurel şi Aiurilă începură să dea pământul la o parte cu mâinile, în timp ce Buhu-Hu se tot uita primprejur să nu cumva să fie surprinşi de cineva. La un moment dat curăţară iarba pe o suprafaţă cam de jumătate de metru pătrat, iar Aiurilă se opri şi exclamă:

-      Nu se poate! Să fie oare adevărat?

-      Ce e? deveni interesată Buhu-Hu.

-      Păi..., trebuie să fie o enigmă ceva, uite un pătrat cu semne, spuse Aiurilă.

-      E şi acum ce facem, ce apăsăm? E oare vreo ordine? întrebă Muşcăciosu.

-      Ia staţi şi să-l lăsăm un pic pe Aiurilă să se uite, fu de părere Singurel, că el e priceput la astea.

-      Mda, oi fi eu priceput dar... nu înţeleg o iotă. Deci avem aşa: pătratul ăsta e împărţit în şase părţi şi aici, după cum vedeţi avem în cinci din cele şase părţi un punct, o linie, un triunghi, un pătrat şi un d’ăsta cu cinci laturi, cum îi spune că-mi scapă...

-      Pentagon, interveni Singurel.

-      Aşa, pentagon, spuse ruşinat Aiurilă.

-      Păi şi de ce a şasea căsuţă e goală? îşi dădu şi Muşcăciosu cu părerea.

-      Pentru că nu ştiu, spuse aşa, fără nicio noimă Buhu-Hu. Haideţi, puneţi-vă capul la contribuţie!

-      Doar dacă..., vorbi Aiurilă absent la discuţia celorlalţi...

-      Aşa..., îl încurajă Singurel.

-      Da, asta este, spuse Aiurilă şi începu să ţopăie, după care se opri brusc. Dar dacă...

-      Aoleu, spuse Singurel.

-      Deci fiţi atenţi, reveni Aiurilă, primul reprezintă un punct, linia are două capete, deci două puncte, triunghiul are trei, pătratul are partru, pentagonul are cinci, deci...

-      Ne trebuie un hexagon! exclamară toţi patru în acelaşi timp.

-      Şi atunci ce-i cu acel „Dar dacă...” pe care l-ai spus? reveni Buhu-Hu.

-      Păi, nu şciu ce căutăm, căutăm un semn în formă de hehagon sau căutăm şase puncte pe care trebuie să le apăsăm ca să se deschidă vreo uşă ascunsă ce zace pe-aici?

-      Da, continuă Singurel care prinsese ideea, şi dacă sunt şase puncte, în ce ordine le apăsăm?

În tot acest timp, după ce aflaseră de hexagon, Muşcăciosu se îndepărtase puţin şi tot adulmeca, tot mârâia, tot căuta pe lângă ei. Ajunse la un moment dat lângă zidul castelului şi i se păru lui că într-un anume colţ iarba era un pic culcată la pământ.

-      Mă scuzaţi..., spuse Muşcăciosu.

Niciun răspuns, ceilalţi trei erau parcă hipnotizaţi şi fiecare din ei se gândea la o soluţie.

-      Alooooo, mă aude cineva? reveni Muţcăciosu cu apelul către cei trei.

-      Da, da, te auzim, se dezmetici Singurel. Ce e?

-      Am găsit!

-      Ce, vreun os? glumi Buhu-Hu.

-      Vezi să nu mor de râs, spuse ironic Muşcăciosu. Am găsit intrarea!

-      Ceee? Cum? Unde? sări Aiurilă.

-      Uite-aici, e iarba culcată la pământ.

Ceilalţi trei se apropiară şi văzură că Muşcăciosu avea dreptate. Şi nu numai că avea dreptate, dar la câţiva paşi de locul găsit de Muşcăciosu, găsite în perete sculptat un... aţi ghicit, un hexagon.

-      Şi acum ce facem, îl împingem, îl apăsăm? Aiurilă părea foarte nedumerit.

-      Hai să-l apăsăm, fu de părere Buhu-Hu.

-      Şi dacă nu e bine, dacă dă vreo alarmă ceva? spuse Singurel.

-      Da, are dreptate, spuse şi Muşcăciosu.

-      Dacă stau bine să mă gândesc..., continuă Aiurilă, cele cinci semne de acolo erau sculptate în piatră, ori acolo ele nu pot fi rotite, deci clar trebuie apăsate, trase concluzia Aiurilă mândru de raţionamentul său.

-      Atunci, să apăsăm! decise Buhu-Hu.

-      Apasă tu, îi spuse Aiurilă lui Singurel.

-      Nu, că tu ţi-ai dat seama de ceea ce trebuie să facem, apasă tu, spuse Singurel.

-      Apăs eu, se enervă Muşcăciosu şi ridică lăbuţa şi apăsă.

Nu se întâmplă nimic. Cei patru se uitau unii la alţii nedumeriţi. Deodată se auzi un zgomot, un huruit şi peretele din faţa lor începu să se mişte, lăsând loc unui culoar întunecat.

-      Cine are curaj să intre primul? spuse Buhu-Hu.

-      Păi, intru eu, hai, nu mai stăm la tocmeală, spuse Aiurilă şi păşi înăuntru.

După el păşi Singurel, urmaţi de Buhu-Hu şi Muşcăciosu. Nici nu făcură bine trei-patru paşi şi uşa se închise în spatele lor, lăsându-i în beznă.