Capitolul XIII ~ Salvarea Piticuţei

Capitolul XIII

Salvarea Piticuţei

Panica parcă nu i-a cuprins niciodată mai mult ca în acel moment. Se uitară speriaţi unul la altul neştiind ce să facă. Apoi toţi patru se buluciră să urce sus cât de repede puteau. Paşii se auzeau în urma lor parcă din ce în ce mai aproape. Ajunşi sus ochiră prima statuie şi fugiră să se ascundă după ea. Inima le bătea tare, respirau repede de tot şi aveau impresia că zgomotul respiraţiei lor se transmite în tot coridorul.

Ibecsul care urcase în urma lor, căci evident că numai un Ibecs putea fi, ieşi nepăsător şi dispăru aproape imediat pe uşa din dreapta lui, nebănuind absolut nimic.

-      Vai de mine ce spaimă am tras, era cât pe ce să ne prindă, spuse Singurel după ce reuşi să-şi mai astâmpere bătăile inimii şi să-şi regleze respiraţia.

-      Aşa e, era să mă împiedic, spuse şi Aiurilă. Şi cu întunericul de acolo...

-      Uite ce propun eu, intră în vorbă Buhu-Hu. Eu tot văd în întuneric, o să cobor eu tiptil să mă uit, văd ce şi cum, apoi revin şi vă spun. E bine aşa?

-      Cred că e cel mai bine, fu de părere Singurel.

-      Mă întorc imediat, mai spuse Buhu-Hu şi dispăru.

Cei trei avură nevoie de vreo două-trei minute să se liniştească complet. Apoi prinseră curaj şi începură să se amuze.

-      Dacă ne vedea Ibecsul era vai de noi. Acum cu siguranţă eram închişi lângă Piticuţa, spuse Muşcăciosu.

-      Poate noi. Cine ştie ce făceau cu tine. Un căţeluş aşa ca tine le putea fi de folos. Sau... poate te mâncau, încercă să-l sperie Aiurilă.

-      Da, sigur, ţi-ai găsit, spuse îmbufnat Muşcăciosu. Crezi că o să mă sperii?

-      Ha ha, râse Singurel, cu siguranţă te-ai speriat.

-      Bună idee a avut Buhu-Hu să se ducă singură. Ea zboară repede în caz de ceva, spuse Aiurilă.

-      Ai dreptate, intră, se uită şi vede ce este acolo. Apoi ştim şi pe unde să mergem.

-      Ce vreau să vă spun este că m-am săturat de atâta întuneric. Ăştia nu au şi ei coridoare luminate? îşi dădu Muşcăciosu cu părerea.

-      Poate fac economie de curent, îl luă Singurel iar peste picior. Se aşteptau să venim noi s-o salvăm pe Piticuţa şi de aceea le-au stins. Să nu vedem noi pe unde mergem. Când mă întâlnesc cu ei am să îi cert că nu au luminat drumul ca să nu ne mai încurcăm.

-      Da, intră Aiurilă în joc, să îi întrebi de ce nu au pus şi săgeţi ca să nu ne rătăcim!

-      Să vă amintesc că ştiu să şi muşc? se supără Muşcăciosu.

-      Durează cam mult, sări Aiurilă de la o discuţie la alta.

-      Asta cam aşa e. De ce întârzie? se întrebă şi Singurel. Nu cred că era greu: zbura, intra, se uita şi venea înapoi!

-      Eu zic să nu mai aşteptăm, spuse Muşcăciosu şi să mergem.

-      Aceeaşi părere o am şi eu, îl susţinu Aiurilă.

-      Nu am ce face, nu mă pot opune, sunteţi doi la unu, căzu de acord Singurel. Haideţi să mergem!

Cei trei ieşiră de după statuie şi reluară drumul pe care-l făcuseră cu câteva minute înainte. Coborâră încet treptele, ajunseră la jumătatea scării, de unde se întorseseră în fugă, făcură la stânga, coborâră şi restul de trepte şi gata, erau în temniţă.

Temniţa era ca o cameră pătrată, pe toate cele patru laturi erau uşi ca la închisoare, ferecate toate cu nişte lacăte mari de tot. Din loc în loc pe pereţi erau nişte făclii aprinse. În mijloc era o masă mare. O singură uşă nu avea lacăt şi de acolo se auzeau zgomote. Păşiră tiptil înspre uşă.

-      Mi se pare că aud vocea lui Buhu-Hu, spuse Singurel în şoaptă.

-      ... şi după cum vă spuneam, m-am rătăcit, am intrat, un coleg de-al dumneavoastră mi-a explicat cum să ies, dar castelul ăsta e mare de tot şi nu mai ştiu, se auzea vocea lui Buhu-Hu.

-      Da, sigur, te credem, cum să nu, se auzi o voce puternică, care probabil era a unui Ibecs ce stătea de pază în temniţă. Mai bine spune c-ai auzit de Nuori pe care am capturat-o şi ai fost curioasă să vii s-o vezi.

-      Da, bine, nu neg asta, am auzit, curioasă sunt, nu m-ar deranja să văd cum arată, tot încerca Buhu-Hu să se eschiveze.

Cei trei se apropiară de uşă şi Aiurilă trase cu ochiul având mare grijă să nu fie văzut de Ibecşi. Buhu-Hu se afla pe o masă, în jurul căreia erau trei Ibecşi care se uitau la ea şi o ascultau. Păreau amuzaţi că Buhu-Hu le căzuse în plasă, să se mai distreze şi ei, căci erau probabil plictisiţi de monotonia temniţei. Buhu-Hu îl zări pe Aiurilă şi îi făcu cu ochiul, semn că îi ţine ea ocupaţi pe cei trei Ibecşi. Aiurilă se retrase tot aşa de încet cum ridicase capul să vadă ce e în acea cameră.

-      Haideţi s-o căutăm pe Piticuţa, le spuse Aiurilă celorlalţi doi. Se pare că Buhu-Hu îi ţine de vorbă.

O luară de la celula cea mai apropiată camerei temnicerilor. Era întunecată, deşi avea lacătul pus nu se vedea nimic înăuntru. Trecură la următoarea. Parcă era o mogâldeaţă pitită undeva în fundul celulei.

-      Piticuţo, tu eşti? rosti Singurel în şoaptă.

Mogâldeaţa se apropie cu un ţopăit rapid de gratiile celulei izbindu-se cu putere de acestea. Nu mai era chiar aşa de mogâldeaţă acum că era la doi paşi de cei trei. Era ca un fel de cangur, dar avea nişte aripi de vultur în spate, de rămaseră toţi cu gura căscată. Şi scoase pe gură un croahhhssss... nici nu ştiu cum să-l descriu, era un răget, dar totodată era şi un sâsâit.

-      Linişte acolo, se auzi deodată vocea unuia din temniceri care se ridicase de pe scaun şi era gata-gata să iasă din camera lor.

-      Lasă-i să urle, interveni Buhu-Hu, ce pot face altceva? Doar nu au cum să scape, nu?

-      Normal că nu au cum să scape, se auzi vocea, uite aici cheile la brâul meu.

-      Mda, degeaba o găsim, cheile sunt la Ibecsul ăla, spuse în şoaptă Muşcăciosu.

-      Măcar hai s-o căutăm, să vedem dacă e aici, se încurajă Singurel.

-      Pssst!

-      Ce-i? spuse Aiurilă.

-      Păi.. ce e? se miră Singurel.

-      Păi m-ai pâsâit, răspunse Aiurilă.

-      Nu te-am pâsâit eu, spuse Singurel.

-      Pssst!

-      Muşcăciosule, ai chef de glume? se încruntă Aiurilă.

-      Psssssst!

-      Stai mă, se aude dincolo, interveni Singurel.

Zgomotul se auzea din spatele lor de la trei celule distanţă. Când ajunseră în dreptul celulei, ce să vezi? Era Piticuţa, care fusese trezită de zgomotul „mogâldeţei”.

-      Piticuţo, ce bine că te-am găsit, izbucni Singurel.

-      Dacă ai şti prin câte am trecut, sări şi Aiurilă.

-      Ce căutaţi aici, aţi venit să mă salvaţi? vai ce bine, ce bine, credeam că nu mai am nicio şansă.

-      Nu putem să ne bucurăm după? interveni Muşcăciosu.

Piticuţa se dădu doi paşi înapoi speriată, mirată, şocată.

-      Vo-vo-vorbeşte? Muşcăciosu vorbeşte? Păi cum?

-      Lasă că-ţi explicăm după aia, spuse Singurel. Cum desfacem lacătul?

-      Păi cheia e la brâul Ibecsului de acolo, spuse Aiurilă arătând spre celula unde Buhu-Hu căuta să-i ţină de vorbă pe cei trei paznici.

-      Au o cheie de rezervă, spuse Piticuţa.

-      Cum? Unde? De unde ştii? se miră Singurel.

-      E sub masa asta din mijlocul camerei, dar pe partea cealaltă a mesei.

-      Muşcăciosule, hai să mergem noi doi, spuse Aiurilă.

-      Nu-mi vine să cred că sunteţi aici. Şi... nu mă pot obişnui ca Muşcăciosu să vorbească, spuse Piticuţa în timp ce ceilalţi doi se îndepărtau pentru a aduce cheia.

-      O să te obişnuieşti, crede-mă. Oricum, vorbeşte mult, râse Singurel.

Aiurilă şi Muşcăciosu ajunseră de partea cealaltă a mesei, se uitară sub masă şi văzură o cheie prinsă de dedesubtul mesei. Aiurilă se aplecă, se aşeză în patru labe şi începu să tragă de cheie. Aceasta era prinsă bine, parcă era băgată într-un fel de ceară care o ţinea acolo şi n-o lăsa să se dezlipească.

-      Ce bine-ţi stă în patru labe, acum suntem egali, îl ironiză Muşcăciosu.

-      Muşcăciosule, rosti îmbufnat Aiurilă, decât să râzi de mine, mai bine m-ai ajuta, că nu se desprinde.

-      Da, cum să nu, însă te admiram, poate într-o altă viaţă ai fost câine, te descurci de minune, spuse râzând Muşcăciosu.

-      La naiba, se enervă Aiurilă şi dădu drumul cheii care oricum nu se dezlipise mai deloc şi uitând că se află sub masă se ridică brusc şi dădu un cap sănătos de marginea mesei. Aaaaau!

Pusul mâinii la gură era deja tardiv. Văitatul lui Aiurilă se auzi în toată camera şi-n toate celulele. Din vreo trei-patru celule prizonierii de diverse rase începură să ragă, să latre, să miaune să... toate zgomotele pământului. Cei trei Ibecşi săriră de pe scaune din celula lor şi se năpustiră în camera cea mare. Buhu-Hu ieşi şi ea după ei.

-      Aha, rosti un Ibecs, intruşi în palat şi în temniţă. Ce faceţi aici? Nu fugiţi că nu aveţi scăpare.

-      Iar tu, se întoarse un alt Ibecs către Buhu-Hu, ne-ai ţinut de vorbă.

Şi încercă să o apuce, însă Buhu-Hu fu mai iute. Ba şi mai şi, cu o mişcare agilă, reuşi să desprindă cu ciocul lanţul de chei de la brâul celui de-al treilea Ibecs care părea şeful şi zbură spre Singurel. Dădu drumul lanţului de chei, apoi se întoarse să-i atace pe cei trei Ibecşi. Aceştia scoaseră săbiile din tecile de la brâu şi se năpustiră care cum putu: unul din ei spre Buhu-Hu, al doilea spre Aiurilă şi Muşcăciosu, iar al treilea, căpetenia, spre Singurel care alesese o cheie şi încerca s-o bage în broasca celulei.

-      Nu scăpaţi vii de aici, răcni căpetenia Ibecşilor.

-      Muşcăciosule, strigă Singurel care nereuşind să deschidă celula luase rândul de chei cu el şi începu să alerge în jurul mesei, urmat de căpetenia Ibecşilor, te-am certat de atâtea ori că n-ai voie să muşti, acum îţi dau voieeeeeee!

-      Păi zi aşa, stăpâne, spuse Muşcăciosu şi se scutură odată. Pe loc se transformă, căci ochii îi deveniră mici şi foarte răutăcioşi şi sări la piciorul Ibecsului care era gata să pună mâna pe Aiurilă.

-      Na şi ţie una, spuse în acelaşi timp Buhu-Hu care îi dăduse cu aripa peste faţă Ibecsului care-l urmărea pe el.

Era o hărmălaie de nedescris. Nu se mai înţelegea nimic. Animalele care erau prizoniere scoteau zgomote, fiecare în legea lui. Singurel alerga încontinuu. Făcea o tură de masă şi mai încerca câte o cheie. Apoi pentru că se apropia de el Ibecsul, o lua din nou la fugă. Aiurilă sărise în cârca Ibecsului care îl atacase. Acesta fiind muşcat de Muşcăciosu ţopăia într-un picior. Aiurilă profită de situaţia dată şi reuşi să-l doboare la pământ. Buhu-Hu tot zbura în jurul celui de-al treilea Ibecs. Într-un final acesta ameţi şi căzu jos. Apoi Buhu-Hu, Aiurilă şi Muşcăciosu, săriră pe Ibecsul căpetenie. În acest fel i-au dat răgaz lui Singurel să nimerească cheia. În momentul în care cheia se potrivi, se auzi broasca cum se deschide. Singurel deschise uşa şi deodată se făcu linişte. Doar pentru o secundă! Ibecsul rămas în picioare se năpusti asupra lui Singurel furios peste măsură. Acesta neavând ce face se lăsă jos şi se ghemui. Ibecsul veni cu aşa viteză încât observă târziu mişcarea lui Singurel. Nu mai avu cum să-l evite, se împiedică de el şi se izbi de peretele din faţa lui. După care se prelinse jos şi rămase acolo.

Ce chiot de bucurie trase Aiurilă! Piticuţa ieşi din celulă şi se îmbrăţişară cu toţii. Îi făcură cunoştinţă Piticuţei cu Buhu-Hu, iar Piticuţa îi mulţumi acestora pentru ajutor.

-      Acum să facem cale întoarsă şi să ieşim din castel pe unde am intrat, spuse Buhu-Hu.

-      Tot pe acolo? spuse Aiurilă mângâindu-şi creştetul şi fruntea. Altă cale nu există?

-      Ei, lasă, acum suntem obişnuiţi, ştim de ce să ne ferim, îi răspunse Singurel. Şi la urma urmei dacă te mai loveşti, poate-ţi vine mintea la cap şi nu mai eşti aşa aiurit.

Se îndreptară tot tiptil sus pe scări, ajunseră în coridor, merseră încet pe lângă statui până în dreptul uşii pe care intraseră în castel şi... Şi uitaseră că pentru a nu fi descoperiţi, o închiseseră. De tot!

Capitolul XII ~ Hai Să Ne Ferim!

Capitolul XII

Hai Să Ne Ferim!

Li se părea cunoscută această ipostază în care se aflau, în aceeaşi beznă se aflaseră şi în casa Zaharrei. Numai că de data asta le era frică. Simţeau răcoarea tunelului, de pe pereţi se auzea un susur lin, semn că se prelingeau picături de apă. Li se vedeau doar ochii şi opt ochi se uitau nedumeriţi unul la celălalt. Aiurilă începu să pipăie pereţii:

-      Brr, ce umezi sunt! Şi cred că sunt şi murdari!

-      Dar ce cauţi? întrebă Singurel.

-      O făclie, ceva acolo, cu care să luminăm drumul. Tu nu vezi că nu se vede absolut nimic?

-      Voi nu vedeţi, dar eu văd, interveni Buhu-Hu.

-      Da, stai aşa, bufniţele văd în întuneric, sări Muşcăciosu.

-      Poate îţi sar în blană şi te smotocesc, se supără Buhu-Hu.

-      Aşa e, mă scuzi, nu bufniţă, ci Asio, se ruşină Muşcăciosu.

-      Aşa e mai bine, se calmă Buhu-Hu. Haideţi să mergem, vă ghidez eu! Mergem cam doi-trei metri înainte, apoi culoarul, tunelul face la stânga.

-      Condu-ne, îi spuse Aiurilă.

Convoiul începu să se deplaseze încet, fără grabă, păşind cu delicateţe şi atenţie ca nu cumva să se împiedice de vreo piatră sau orice altceva. Fără să îşi dea prea bine seama ce înseamnă doi-trei metri, în întunericul de acolo era mult prea greu să aproximezi distanţele. La un moment dat poc! se auzi o lovitură. Buhu-Hu se întoarse speriată:

-      Ce s-a întâmplat?

-      Nimic, se auzi un scâncet din partea lui Aiurilă, am dat cu capul de o piatră.

-      Păi fii mai atent, îi spuse Muşcăciosu.

-      Ţie îţi e uşor să vorbeşti, tu nu eşti înalt, se plânse Aiurilă.

-      Aveţi grijă, continuă Buhu-Hu.

-      Mai departe? interveni şi Singurel.

-      Mai departe, culoarul se lărgeşte un pic, dar aveţi mare grijă, sunt nişte colţuri, nişte bucăţi de stâncă ieşite din pereţii laterali. Aşa că cel mai bine este să mergeţi pe mijloc.

-      Păi şi de unde să ştiu eu care e mijlocul dacă nu văd nimic? se bosumflă Muşcăciosu.

-      Încercaţi, i-o tăie scurt Buhu-Hu. Cred că sunt vreo zece-doisprezece metri de mers aşa, după care va trebui să facem dreapta. Eu am să mă opresc la colţ şi vă veţi ghida după vocea mea.

-      Este cel mai bine, spuse Singurel. Căci aşa vom ştii până unde să mergem şi nu ne vom... aaauuu!

-      Tu ce-ai mai păţit? întrebă Muşcăciosu.

-      M-am lovit la picior, răspunse botos Singurel, era o piatră şi-am dat peste ea.

-      Deja mă întreb dacă mai are vreun rost să încercaţi să vă feriţi! spuse Buhu-Hu.

-      Bine că ai tu aripi şi zbori şi vezi şi te poţi feri, sări Muşcăciosu în apărarea stăpânului său.

-      Te doare? întrebă Aiurilă.

-      E, mă doare, se enervă Singurel, nu mai pot de fericire, ba chiar îmi doresc să mai dau de două ori cu piciorul în pietre.

-      Întrebam şi eu, nu trebuie să te superi, se apără Aiurilă.

-      Haideţi mai repede, interveni Buhu-Hu, că deja lucrurile încep să se simplifice.

-      De ce? fu curios Muşcăciosu.

-      Mai avem o bucată aici în partea dreaptă şi deja se zăreşte o lumină.

-      Foarte bine, mă bucur că n-am mers prea mult în întunericul... la naibaaaaaa!

-      Iar te-ai lovit? întrebă fără pic de interes Muşcăciosu.

-      Daaaa, tot la cap, în partea cealaltă.

-      Ei lasă, o să ai două cucuie egale pe fiecare parte, râse Singurel.

-      Bine că râzi tu şchiopule, se supără Aiurilă.

-      Eu cred că vouă vă place să staţi în întuneric şi să vă auziţi vocile, deveni ironic Buhu-Hu.

-      Păi cum aşa? întrebă Singurel.

-      Păi, dacă nu înaintaţi...

-      Gata, hai c-am ajuns, spuse Muşcăciosu.

-      Vedeţi? le spuse Buhu-Hu.

-      Da, uite, se vede o luminiţă slabă. Cât să fie până acolo? se întrebă Singurel.

-      Eu zic că vreo treizeci de metri, aproximă Aiurilă.

-      Să nu mai pierdem vremea, îi împinde de la spate Muşcăciosu.

-      Aşa e, eu o iau înainte, voi mă urmaţi, le spuse Buhu-Hu.

Cei patru înaintară tot aşa de încet ca si până acum. Pe măsură ce se apropiau de acea luminiţă, fiecare din ceilalţi trei începură să desluşească din ce în ce mai mult din ceea ce îi înconjura. Era într-adevăr un tunel, pe unde probabil se scăpa în caz de mare primejdie. Pereţii tunelului nu erau drepţi, de parcă pietrele fuseseră aruncate de sus, fără să îi pese cuiva cum pică unele peste altele. Ajunşi în dreptul luminiţei observară că dedesubtul ei era o uşă mică, de parcă ar fi fost o uşă pentru pitici.

-      Acum trebuie să fim foarte atenţi cum intrăm, să nu cumva să ne vadă vreun Ibecs de cealaltă parte a uşii, fu de părere Buhu-Hu.

-      Îi dau una, făcu pe viteazul Aiurilă.

-      Nu, că nu merge chiar aşa, ne pot arunca în temniţă şi atunci totul s-a terminat, toată călătoria noastră a fost degeaba, îl potoli Buhu-Hu.

-      Să deschidem uşa încet, spuse Singurel, şi să sperăm că nu scârţâie.

Aiurilă şi Singurel îşi uniră puterile şi apăsară pe clanţă împreună. Era o clanţă ruginită, vai de mama ei! Surprinzător, clanţa se apăsă foarte uşor şi fără să scârţâie, semn că acest tunel era destul de folosit. Întredeschiseră uşa cu mare atenţie. Primul încercă să intre Aiurilă. Spun încercă pentru că bineînţeles că nu se aplecă îndeajuns, astfel încât capul lui mai făcu cunoştinţă şi pentru a treia oară cu pereţii tunelului, lucru semnalat printr-un zgomot sec. Singurel se repezi şi îi puse mâna la gura, evitând astfel o serie de bodogăneli şi de blesteme care ar fi putut atrage atenţia cuiva din castel.

-      Nu mai pot, m-am săturat, spuse Aiurilă în şoaptă după ce trecu şocul şi Singurel îşi luă mâna de la gura lui.

-      Dacă nu eşti atent, îi replică Buhu-Hu.

-      Tu n-ai reţinut că uşa e joasă? îl apostrofă şi Muşcăciosu.

-      Nu, n-am reţinut, că aşa sunt eu aiurit, le răspunse ţâfnos Aiurilă.

-      Haideţi, lăsaţi şuşotelile şi să mergem, îi potoli Singurel.

Singurel scoase capul pe uşă. Se uită în stânga, se uită în dreapta. Nu se vedea nimeni. Îndrăzni să iasă cu totul prin crăpătura uşii făcută atât cât să încapă. Nu apucă să facă un pas că se împiedică de ceva şi se trezi trântit la podea, pe burtă. Aiurilă, în spatele său începu să râdă şi în acelaşi timp se ţinea cu ambele mâini de gură ca să nu facă prea mult zgomot.

-      De ce nu eşti atent? plăti cu aceeaşi monedă Aiurilă.

-      Dar de unde să ştiu eu că e asta aici? spuse Singurel care se ridicase şi se scutura.

La un pas în faţa uşii era o ridicătură, o margine, aşa cum sunt bordurile de trotuar ce mergea de la un capăt la celălalt al holului, căci cei patru intraseră într-unul din holurile castelului. Buhu-Hu şi Muşcăciosu intrară şi ei, apoi Singurel care se tot freca la cotul drept şi Aiurilă avură grijă să închidă uşa cu mare atenţie, pentru a nu observa cineva că pe acolo se strecuraseră nişte intruşi.

Acum, că erau înăuntru, aruncară şi ei o privire. Era un hol imens, ei intraseră undeva pe la jumate, care avea de ambele părţi statui. Statui de toate felurile, înalte, reprezentau în mare măsură vânători şi luptători. Holul era înalt, cred că avea vreo cinci metri, iar statuile peste trei metri. De o parte a holului erau ferestre, partea dinspre exterior, pe cealaltă parte erau uşi, cred că vreo zece.

-      Ei, şi acum ce facem, încotro? puse întrebarea Strugurel.

-      Păi, haideţi în stânga, ne încercăm acolo norocul, fu de părere Buhu-Hu.

Începură să meargă tiptil, parcă le era frică să facă zgomot. Traversară pe partea cu uşile şi mergeau prin spatele statuilor. La un moment dat din direcţia înspre care se îndreptau se auziră voci. Se ascunseră şi ei cum putură mai bine în spatele unei statui. Apărură doi Ibecşi înarmaţi, probabil îşi făceau rondul să verifice dacă e cineva străin în castel. Pentru că Buhu-Hu era ascunsă lângă Muşcăciosu, penele acesteia îi gâdilau nările încât acestuia îi venea să strănute. Singurel puse mâna la botul lui Muşcăciosu, însă chiar dacă încercă să nu facă zgomot, un mic fâşâit tot se auzi. Cei doi Ibecşi se opriră din mers ca la comandă.

-      Ce s-a auzit? întrebă primul dinre ei.

-      Nu ştiu, răspunse al doilea.

-      E cineva aici? continuă primul. Nu vă ascundeţi că va fi mai rău.

-      Se pare că nu, cred că ni s-a părut, rosti al doilea Ibecs după câteva momente de tăcere.

-      Hai să continuăm rondul. Oricum după ce-l terminăm trebuie să ne îndreptăm spre temniţă să o luăm pe Nuori şi s-o ducem la căpitan.

-      Da, am văzut, nu mai are răbdare, vrea să-i taie unghia şi să trimită după Jhinerre s-o aducă din Turnul Îndepărtat.

Vocile celor doi Ibecşi încet se stinseră şi liniştea se aşternu din nou.

-      Aţi auzit, spuse entuziasmat Aiurilă ieşind de după statuie, e pe undeva pe aici, e în temniţă. Trebuie neapărat s-o găsim!

-      Da, o găsim, dar nu te mai agita atât, faci zgomot, îi spuse Singurel. După care întorcându-se spre Muşcăciosu: era s-o păţim!

-      Nu-i vina mea că penele lui Buhu-Hu m-au gâdilat la nas, încercă acesta să se scuze.

-      Bine că nu ne-au văzut, spuse şi Buhu-Hu, oarecum stânjenit de situaţie.

-      Haideţi să mergem înainte, de unde au venit cei doi Ibecşi, continuă Aiurilă.

Până să ajungă la capătul culoarului, observară nişte trepte în dreapta, trepte care duceau în jos. Se uitară unul la altul şi încuviinţară din cap că pe acolo ar trebui s-o ia. Începură să coboare acele trepte şi se făcu iar întuneric de teamă să nu se mai lovească sau să nu alunece coborau foarte încet şi pipăiau cu picioarele fiecare treaptă care urma. Scara făcea la un moment dat spre stânga. Exact în momentul în care ajunseră la capătul scării şi voiau să facă toţi stânga, de jos, se auzi un glas:

-      Mă duc să văd dacă e gata căpitanul ca să ducem prizoniera sus!

Şi nişte paşi grăbiţi începură să urce.