Capitolul XVII ~ Să Scobim!

Capitolul XVII

Să Scobim!

Kirpi se aşeză lângă fântână să privească. Dacă nu ai fi asistat la imensa muncă depusă de acesta ca să doboare copacul, ai fi spus că e un mare leneş care stă şi se uită în timp ce prietenii lui muncesc. Însă ştiau cu toţii că nu este aşa!

Avazak şi Singurel se duseră lângă cele două jumătăţi de copac. Se uitară şi o aleseră pe cea care fusese deasupra. Părea pentru ei în momentul acela mai uşor de scobit. Piticuţa, Alcul şi Muşcăciosu se apropiară şi ei. Piticuţa avea în mână cele patru unelte: fierăstrăul, toporul, cleştele şi foarfeca. Avazak luă fierăstrăul din mâna Piticuţei şi se uită la coaja copacului. Într-adevăr, dacă te uitai cu mare atenţie, observai că spre exterior coaja era de o culoare maroniu închis, iar în interiorul copacului era o nuanţă de maroniu puţin mai deschisă. Partea de maroniu închis era cam de vreo zece centimetri. Exact acolo înfipse Avazak fierăstrăul, acolo unde începea partea de maroniu mai deschis, care era mai moale decât coaja, după cum spusese. Introduse fierăstrăul cu putere şi acesta intră până la jumătate. Apoi cu o mişcare abilă îl trase înapoi. Ce să vezi? Fierăstrăul chiar tăia miezul copacului.

-      Ura, ce bine!, se bucură Piticuţa.

-      Da, e bine, îi răspunse Avazak, însă va merge destul de încet, deoarece copacul este lung. Vom face cu rândul! Trebuie să avem mare grijă să nu băgăm fierăstrăul prea adânc!

În acest timp, Aiurilă se aşezase lângă Kirpi şi îi punea o grămadă de întrebări:

-      De cât timp faci asta? Câţi copaci ai doborât? Pe măsură ce îmbătrâneşti nu e mai greu? Care a fost cel mai mare copac doborât vreodată?

Iar dacă Kirpi nu ar fi ridicat lăbuţa ca să-l oprească, probabil ar mai fi urmat câteva întrebări.

-      Nu ţin socoteala, îi răspunse Kirpi sec. Tot ce pot să îţi spun este că am doborât şi copaci mai mari decât acesta.

-      Ştii cu ce seamănă ce vom face noi? Nu poate fi numită barcă, seamănă cu o pirogă, aşa se numeşte, mai spuse Aiurilă voind să se laude cu cunoştinţele lui.

-      Păi chiar asta şi este, îi răspunse Kirpi.

-      Hei, ce faci acolo?, îi strigă Muşcăciosu lui Aiurilă. Lumea munceşte aici!

-      Păi şi ce, nu am muncit şi eu?, îi strigă Aiurilă.

-      Te-ai chinuit şi n-ai realizat nimic. Te-ai dat viteaz!, îi spuse şi Piticuţa. Hai, treci la muncă!

-      Vin, dar să muncească toată lumea, spuse Aiurilă bosumflat. Să facă şi Muşcăciosu ceva!

-      Eu nu am cum, îi răspunse acesta. Sunt patruped, nu am mâini ca să ţin fierăstrăul în mână. Dar dacă vrei tu neapărat să fac ceva, uite, pot să te alerg pe aici până te muşc de pantaloni.

-      Ia hai, încetaţi, luă Singurel atitudine. Vino încoace şi ajută-ne!

-      Bine, vin, spuse Aiurilă şi se ridică de lângă Kirpi.

Avazak tot se chinuia să taie miezul copacului, însă cu mare atenţie. Dacă s-ar fi apropiat de marginea copacului, de scoarţă, risca să rupă dinţii fierăstrăului, căci la exterior coaja era mai tare. Aşa că încerca să taie puţin mai spre interior. După ce se chinui cam jumătate de oră, luă o pauză binemeritată. Tăiase vreo doi metri pe lungimea coajei.

-      Aoleu, ce greu este!

-      Gata, mai odihneşte-te, îi spuse Singurel, lasă-mă să încerc şi eu.

-      Ai mare grijă, nu te grăbi, îl sfătui Avazak.

-      Noi putem să ajutăm cumva?, întrebă Piticuţa.

-      Momentan nu, răspunse Avazak. Mai încolo, când vom reuşi să tăiem mai mult!

Singurel puse şi el mâna pe fierăstrău şi începu să taie de unde rămăsese Avazak. Nu era el prea obişnuit cu munca fizică, însă avea o îndârjire demnă de lăudat. Reuşi, cu mare atenţie, să taie mai mult decât tăiase Avazak. Când acesta obosi, locul lui fu luat de către Piticuţa, dornică şi ea să încerce. Spre surprinderea lui Avazak, Piticuţa reuşi să taie şi ea destul din miezul copacului.

-      Bravo ţie, o lăudă Avazak, care acum era odihnit.

-      Vreau şi eu să încerc, sări şi Aiurilă.

-      Poftim, spuse Piticuţa gâfâind. Însă ai mare grijă!

Aiurilă luă fierăstrăul de la Piticuţa, îl înfipse în copac şi... acolo rămase. Nu mai putu să-l scoată! Oricât se chinui el să tragă fierăstrăul înapoi, nu avea forţa necesară. Se smuci, se opinti, însă nu realiză mare lucru.

-      Dar de ce la mine nu merge?, se enervă el într-un final.

-      Pentru că eşti un a-iu-rit, silabisi Piticuţa. N-ai ascultat nimic din ce a spus Avazak! L-ai înfipt prea mult. Dă-te de-acolo!

-      Păi n-am auzit, se apără Aiurilă, că eram acolo lângă Kirpi.

-      Da, la umbră şi relaxare, se răsti Piticuţa la el.

-      Încetaţi!, spuse Avazak pe un ton poruncitor. Nu e cazul să ne certăm, pentru că nu duce la nimic bun această ceartă. Încet-încet vom reuşi să tăiem miezul!

-      Are dreptate!, strigă Kirpi de la locul lui.

-      Uite cum facem, reveni Avazak asupra ideii. Aiurilă, dacă tot vrei să ajuţi, ia toporul, urcă-te pe copac şi începe să scobeşti de acolo de unde am început eu să tai prima oară.

-      Păi, e vreo... începu Aiurilă să vorbească.

-      Mai apoi, spuse apăsat Avazak, întrerupându-l, Singurel şi Piticuţa cu ajutorul cleştelui şi a foarfecii vor tăia la margine, acolo de unde scobeşti tu, astfel încât să nu rămână cioturi şi să ne zgâriem de ele.

-      Păi şi noi?, întrebă Alcul.

-      Tu şi Muşcăciosu, cu mare grijă, veţi lua bucăţile de lemn care sar după ce scobeşte Aiurilă şi le veţi duce mai încolo ca să nu ne lovim de ele. Ne-am înţeles? La treabă!

Acum treaba fiind organizată, mergea totul strună. Avazak se lupta cu fierăstrăul şi tăia, iar Aiurilă începuse de zor să lovească cu toporul şi o făcea foarte bine încât bucăţile de miez şi aşchiile săreau în toate părţile. Se părea că îi place ceea ce face, pentru că începuse să cânte, lucru care îi înveseli pe toţi. Inventase pe loc câteva rime şi începu să le lălăie pe o melodie pe care numai el o avea în capul lui:

Cu toporul eu atac

Sare miezul din copac

O pirogă construim

Hai cu toţi să ne grăbim!

La început Singurel şi Piticuţa nu dădură mare atenţie la tot ce bolborosea Aiurilă, însă pentru că acesta cânta şi repeta fără oprire, la un moment dat versurile îi prinseră şi pe ei şi se pomeniră că începură să cânte odată cu Aiurilă. Şi ca să fie şi mai frumos, intrară în joc şi Avazak şi Alcul şi Muşcăciosu. În scurt timp, bunădispoziţia domnea peste tot şi lucrau cu un spor nemaivăzut. Ba chiar îl făcură curios şi pe Kirpi care se ridică din locul unde stătea el întins şi veni la ei.

-      Nu-mi vine să cred!, rosti acesta când ajunse lângă ei şi văzu că Avazak era aproape gata cu tăiatul. Ce bine mergeţi!

-      Aiurilă ne-a corupt cu poezioara lui!, îi răspunse Piticuţa râzând.

Muşcăciosu se opri din cărat bucăţile de lemn ce săreau după ce Piticuţa şi Singurel tăiau cu cleştele şi foarfeca. Singurel îl văzu şi îl întrebă:

-      Ce e? Ce s-a întâmplat?

-      Ştii de cine îmi aminteşte poezioara asta?

Aiurilă şi Piticuţa se opriră şi ei din lucru şi se uitau unul la altul.

-      Da, rosti Singurel. De Akewi! El vorbea în versuri!

Alcul care până atunci nu înţelegea ce se întâmplă, dădu drumul din gură lemnelor pe care le adunase.

-      L-aţi cunoscut pe Akewi?

-      Da, spuse Aiurilă trist.

-      A murit salvându-mi viaţa, spuse Singurel.

-      A luptat cot la cot cu noi, rosti şi Piticuţa căreia i se pusese un nod în gât.

-      Tatăl meu şi tatăl lui au fost fraţi. Era verişorul meu, spuse şoptit Alcul plecând capul.

-      În memoria lui şi trebuie să-i mai învingem odată pe Ibecşi şi pe Hoof şi pe oricine stă între noi şi obţinerea Comorii Negăsite, rosti Aiurilă şi se apucă să lovească cu ură cu toporul în miezul copacului.

Lemnul de ukpa sărea în toate direcţiile. Fiecare revenise la treaba lui, dar de data aceasta în linişte. Avazak reuşi să termine treaba lui cu fierăstrăul şi se apucase să-i ajute pe Muşcăciosu şi pe Alcul să îndepărteze bucăţile de lemn. Până şi Kirpi începuse să culeagă de pe jos bucăţile mai mici de lemn şi să le îndepărteze. Nu trecu mult timp şi soarele începu să se ascundă după un deal aflat în depărtare, semn că se apropia seara. Aiurilă terminase de scobit, Piticuţa şi Singurel erau şi ei aproape gata cu tăiatul bucăţilor rămase în urma lui Aiurilă, iar Kirpi, Avazak, Muşcăciosu şi Alcul cărau de zor bucăţile de lemn şi deja se făcuse un morman mare de tot acolo unde le aşezaseră.

-      Eu zic să ne oprim, fu de părere Kirpi. Am muncit cu toţii din greu. Vă invit la mine peste noapte, iar mâine dimineaţă o să vă ajut să transportaţi barca.

-      Unde stai?, întrebă Piticuţa.

-      Nu foarte departe, dar trebuie să ne grăbim că se înnoptează.

Terminară treaba, puseră uneltele în sac, Avazak luă sacul şi porniră în şir indian după Kirpi. Acesta o luă pe lângă marginea pădurii încet. Înţeleseră cu toţii că aveau de ocolit pădurea sau măcar o parte din ea. În jumătate de oră ajunseră la casa lui Kirpi, care locuia singur. Era o casă obişnuită, nici prea luxoasă, nici prea sărăcăcioasă. Kirpi făcu repede ceva de mâncare, mâncară, apoi prietenii noştri îşi găsiră fiecare câte un loc şi picară din picioare de obosiţi ce erau.