Capitolul XIV ~ O Noapte Fără Somn

Capitolul XIV

O Noapte Fără Somn

De cum ajunseră în pădurice, Singurel şi Avazak se apucară să adune lemne pentru foc, iar Piticuţa şi Alcul începură să adune frunzele căzute în mormane pentru a putea dormi cât de cât pe moale. Muşcăciosu se tot învârtea în căutarea unui loc mai comod, loc pe care îl găsi la baza unui copac, în timp ce Aiurilă întinse un tricou pe jos şi scoase pacheţelele cu mâncare.

Avazak nu se chinui prea mult să aprindă focul. Acesta se aprinse mai întâi încet, timid, apoi pe măsură ce se mărea, începu să dogorească şi să îi încălzească pe cei şase temerari. Se aşezară cu toţii în jurul focului şi la căldura oferită de acesta începură să mănânce. Piticuţa şi Alcul făcuseră cinci mormane de frunze, pe care urmau să doarmă.

-      Sendvişurile astea sunt tot ce avem?, întrebă Aiurilă.

-      Nu, îi răspunse Piticuţa zâmbind, mai avem un rând pentru mâine dimineaţă. Sau domnul Aiurilă dorea ceva mai de soi?

-      A nu, nu, întrebam doar aşa...., se scuză acesta.

-      Uite cum o să facem, intră Avazak în vorbă. Primul schimb o să stau eu de pază şi o să am grijă de foc să nu se stingă. După mine va urma Alcul, iar după Alcul consider că cel mai bine ar fi să fie Singurel ajutat de Muşcăciosu.

-      Perfect, răspunse Singurel. Atunci, ce mai aşteptăm?

Fiecare dintre ei îşi alese un morman de frunze din cele strânse de Alcul şi Piticuţa şi se aşeză cum putu mai confortabil în încercarea de a adormi. Piticuţa, Singurel ş Aiurilă se îmbrăcară cu câte o bluză mai groasă ca să nu le fie frig în timpul nopţii. Însă poziţia era incomodă şi nimănui nu-i prea venea să adoarmă. Avazak rămăsese lângă foc şi din când în când mai lua câte o bucată de lemn de lângă el şi o arunca în foc.

-      Îşi imagina cineva că o să dormim în pădure sub cerul liber?, rupse Piticuţa tăcerea tot foindu-se de pe o parte pe alta.

-      Cu siguranţă că nu, îi răspunse Aiurilă care stătea cu ochii larg deschişi.

-      Sunt comode frunzele astea, dar nu sunt precum patul meu de acasă, interveni şi Singurel.

-      Să mă ridic să îţi pun cearşaf?, îl luă Piticuţa peste picior şi începu să râdă.

Şi în acel moment ca la comandă începură să râdă şi Singurel şi Muşcăciosu şi Alcul şi Aiurilă. Ba chiar şi Avazak care stătea atent lângă foc.

-      Mi-a sărit somnul, spuse Alcul întorcându-se de pe o parte pe alta.

-      Linişte, spuse deodată scurt Avazak şi se ridică în picioare.

Piticuţa şi Singurel se ridicară în fund amândoi deodată, iar Aiurilă sări drept în picioare. Muşcăciosu se ridică şi el şi ciuli urechile.

-      Auzi ceva?, îl întrebă Alcul în şoaptă.

-      Un foşnet, spuse Muşcăciosu atent în jur.

Deja nimeni nu mai voia să doarmă, se ridicară cu toţii. Avazak ridică aripa semn că toată lumea trebuie să încremenească şi nimeni să nu se mai mişte. Zgomotul frunzelor îl făcea să-şi piardă concentrarea. Căci ridicându-se, prietenii noştri foşniseră frunzele. Preţ de câteva secunde nimeni nu mai scoase un sunet. Nu foarte în depărtare se auzea un foşnet care părea că se apropie. Însă nimeni nu vedea nimic. Şi pe măsură ce foşnetul se apropia, îi cuprindea groaza unul câte unul. Piticuţa dusese ambele mâini la gură.

La un moment dat foşnetul încetă complet. Cei şase prieteni stăteau cu respiraţia la gură, căci nu ştiau ce să creadă.

-      Bună seara, se auzi de undeva de sus, de deasupra copacilor.

-      Aoleu, de unde vine?, întrebă Muşcăciosu. Vorbesc copacii?

-      Nu, nu vorbesc copacii, îi răspunse aceeaşi voce.

-      Arată-te la faţă, spuse oarecum poruncitor Avazak.

Foşnetul reîncepu şi Singurel începu să vadă cum se mişcă frunzele copacilor aflaţi în faţa lor. Întinse mâna arătând spre locul cu pricina. Nu trecu mult şi dintre doi copaci apărură...

-      Patru beţe care merg?, rosti speriat Aiurilă.

-      Ha, ha, ha, se auzi vocea. Sunt doar picioarele mele.

Şi într-adevăr deasupra celor patru beţe, aşa cum le numise Aiurilă, apăru un corp, apoi un gât, apoi un cap. Îşi dădură cu toţii seama că era vorba de o girafă. Iar cele patru beţe deveniră cele patru picioare. De aceea vocea se auzise de sus din vârful copacilor, pentru că girafa era înaltă cât acei copaci.

-      Bună seara din nou, rosti vocea. Îmi pare rău că v-am speriat, dar nu asta era intenţia mea.

-      Păi ne-ai speriat bine de tot, îndrăzni Singurel să vorbească primul. Ne-a sărit somnul de tot!

-      Unde îţi sunt manierele?, sări Piticuţa întrerupându-l. Bună seara! Eu mă numesc Piticuţa, el este Singurel, iar ceilalţi sunt prietenii noştri Aiurilă, Muşcăciosu, Alcul şi Avazak, făcu prezentările Picituţa arătând cu mâna spre fiecare în timp ce-i rostea numele. Cum te numeşti?

-      Mă numesc Geri şi am văzut de la depărtare focul aprins de voi. Am fost curios să văd cine umblă noaptea pe aici şi iată-mă-s!

-      Normal, cu gâtul tău, vezi orice de la distanţă, spuse morocănos Muşcăciosu.

-      Nu fi obraznic, îl apostrofă Alcul. Suntem în drum spre pădurea de ukpa şi ne-a prins noaptea. Am zis că e mai bine să poposim la un foc de tabără să ne odihnim.

-      Foarte bine şi foarte rău, răspunse Geri.

-      De ce foarte bine şi foarte rău?, intră în vorbă Avazak.

-      Păi, vedeţi voi, foarte bine pentru că vă odihniţi. Drumul prin pădurea de ukpa nu e chiar aşa de uşor cum poate credeţi. Iar foarte rău, pentru că nu aţi găsit locul potrivit pentru a înnopta.

-      Păi de ce nu e locul potrivit?, întrebă Aiurilă.

-      Pentru că noaptea prin părţile astea ies pe pământ melcii carnivori.

-      Me-melcii cum?, întrebă Muşcăciosu cu o voce tare speriată. Adică ne mănâncă?

-      Ei, nici chiar aşa, râse Geri. De mâncat nu au cum să vă mănânce pentru că sunteţi mari. Însă vă ciupesc şi vă veţi trezi roşii în locul în care aţi fost ciupiţi.

-      Aoleu, spuse Piticuţa, scuturându-se ca şi cum ar fi fost muşcată în acel moment.

-      Păi şi ce propui să facem?, îl întrebă Singurel pe Geri.

-      Cea mai bună soluţie este să vă urcaţi în copaci şi să aşteptaţi sosirea zorilor acolo.

-      Hm, dar toţi copacii sunt înalţi şi nu avem cum să ajungem acolo, spuse Alcul.

-      Dacă vreţi, vă pot ajuta eu. Vă urcaţi pe gâtul meu şi eu vă ridic până la ramurile copacilor.

Ideea lui Geri li se păru salvatoare. Şi nici nu trebuiau să se teamă că va fi greu, căci Geri era o girafă foarte mare. Aşa cum vedeau ei prin reflexiile focului ce stătea să se stingă, căci Avazak nu mai băgase lemne în foc. Picioarele lui Geri erau mai înalte decât Avazak, iar gâtul acestuia era gros şi părea foarte puternic. Nu aveau niciun dubiu că Geri îi va putea ridica unul câte unul de la pământ până în copaci.

Geri aplecă gâtul până aproape de pământ. Primul care îndrăzni să se urce pe gâtul lui Geri fu Aiurilă. Acesta se încolăci de gâtul lui Geri, atât cu mâinile, cât şi cu picioarele. Cu foarte mare usurinţă Geri îl ridică de la pământ şi îşi duse gâtul în direcţia unui copac. Odată ajuns acolo, aşteptă ca Aiurilă să se apuce de crengile copacului, să păşească în copac şi se asigură că acesta nu cade din copac. Ce-i drept, Aiurilă se agăţă cu putere de copac şi în scurt timp îşi găsi o poziţie cât de cât comodă. Ba chiar se aşeză în fund şi începu să-şi bălăngăne picioarele.

-      Nu te doare gâtul?, întrebă Avazak oarecum neîncrezător în forţa lui Geri.

-      Nu, deloc, sunt obişnuit să mă ajut de gât şi am muşchii foarte bine formaţi.

-      E cumva vreo poziţie, vreo metodă să te apuc ca să nu te rănesc?, întrebă Piticuţa în timp ce se apropia de gâtul lui Geri ca să fie şi ea urcată în copac.

-      Nu, prinde-te cum s-a prins şi prietenul tău.

În scurt timp, Piticuţa fu urcată şi ea în copac. Un alt copac. La rând era Alcul. Pentru Alcul, Geri aplecă gâtul atât de jos încât Alcul încălecă gâtul lui Geri. Cu mare grijă şi mult mai încet, Geri începu să ridice gâtul.

-      Deci asta înseamnă să călăreşti, spuse Alcul amuzat de situaţia creată, căci el era mereu cel călărit şi nu încălecase pe nimeni niciodată.

-      Ai grijă acolo, lasă glumele, îi spuse Avazak.

Când şi cel de-al treilea membru al grupului fu cocoţat în copac, Singurel şi Avazak se uitară la Muşcăciosu.

-      E rândul tău acum, spuse Singurel.

-      S-o crezi tu, îi răspunse acesta îmbufnat. Eu nu călăresc girafe.

-      Atunci urcă-te singur, i-o reteză Avazak.

-      Păi n-am cum, se plânse Muşcăciosu.

-      Atunci rămâi jos să te mănânce pe tine melcii, îi strigă Piticuţa din copac. Şi în felul ăsta, noi scăpăm neciupiţi.

Se pare că metoda Piticuţei de a-l speria dădu roade, căci Muşcăciosu plecă capul şi se îndreptă spre gâtul lui Geri.

-N-am cum să aplec gâtul atât de jos, le spuse Geri lui Singurel şi Avazak. O să vă rog să mă ajutaţi.

Aceştia, parcă se înţeleseră din priviri şi îl apucară amândoi pe Muşcăciosu, Singurel de lăbuţele din faţă, iar Avazak de lăbuţele din spate.

-      Hei, ce faceţi?, se supără Muşcăciosu.

-      Te aruncăm în copac!, glumi Singurel.

-      Da, sigur, intră şi Avazak în gluma lui Singurel, dacă tu nu vrei să te urci cu ajutorul lui Geri, te luăm şi te aruncăm.

-      Cred că este o idee foarte bună, spuse Geri care dădu să ridice capul de la sol.

-      Nu, nu, gata, nu mă aruncaţi, strigă Muşcăciosu. Mă urc pe gâtul lui Geri!

-      Aşa mai merge, începi să fi băiat de treabă, râse Avazak.

Avazak şi Singurel îl urcară pe Muşcăciosu pe gâtul lui Geri , iar acesta îl urcă şi pe el în copac.

-      E rândul tău, îi spuse Avazak lui Singurel. Eu rămân ultimul!

Zis şi făcut. Geri îl urcă pe Singurel, apoi Avazak îi dădu lui Geri să urce rucsacurile şi urcă şi el. Şase prieteni stăteau cocoţaţi în şase copaci. Situaţia o amuză pe Piticuţa:

-      Muşcăciosule, dacă îţi e foame să îmi spui să-ţi arunc un sendviş. Numai să nu sari să-l prinzi, spuse aceasta râzând.

-      Parcă îl şi văd cum zboară cu sendvişul în gură şi se rostogoleşte la pământ, spuse Aiurilă în hohote de râs.

-      Parcă vă era somn, se bosumflă Muşcăciosu.

-      Dar tu nu vezi ce poziţii avem fiecare? Crezi că mai doarme cineva în noaptea asta?, îi spuse Alcul.

-      Asta cam aşa e, spuse Piticuţa care de când se ircase se tot foia în căutarea unei poziţii mai confortabile.

-      Şi dacă tot avem timp de poveşti, spuse Avazak râzând, dragă Geri, îţi mulţumim că ne-ai ajutat. Care e povestea ta? Ce cauţi tu în zona asta? Eşti singur? Pe tine nu te muşcă melcii?

-      Nu, pe mine melcii nu mă pot muşca, se pare că sângele meu nu le prieşte lor, aşa că sunt un norocos. Sunt singur, aşa am fost mai mereu, însă familia şi rudele mele nu sunt chiar atât de departe de locul acesta. Numai că mie îmi place să mă aventurez mereu în locuri mai necunoscute sau mai puţin umblate.

-      Şi când ai văzut focul nostru ce ţi-ai spus?, fu Aiurilă curios.

-      De fapt primul gând a fost acela de a vă anunţa că e un loc periculos dacă dormiţi pe jos. Mi-am dat seama că nu sunteţi de prin partea locului. Melcii ies noaptea de prin văgăuni şi le place să se plimbe printre mormanele de frunze.

-      A, perfect, spuse Alcul, exact pe ce dormeam noi cu toţii.

-      Ăăă, Geri?, rosti timid Muşcăciosu. Dimineaţă cum ne dăm jos?

Avazak şi Alcul izbucniră într-un hohot de râs.

-      Cum să te dai jos, viteazule?, îi acompanie Piticuţa în râsul lor. Sari!

-      Cum să sar de la o asemenea înălţime?, spuse îngrozit Muşcăciosu.

-      Stai fără griji, îl linişti Geri, nu plec de aici până dimineaţă şi vă voi ajuta eu.

-      Vai, ce bine, îţi mulţumesc mult, rosti Muşcăciosu uşurat.

-      Acum încercaţi să dormiţi un pic, îi sfătui Geri.

-      Aşa, da, că mi-am aduc aminte, spuse Singurel. Ai spus mai devreme că drumul prin pădurea de ukpa nu e chiar aşa de uşor pe cât credem. Ce înseamnă asta? La ce te referi?

-      La faptul că în pădure copacii sunt foarte deşi şi cu greu te poţi strecura printre ei. Şi cum lemnul de ukpa este renumit pentru faptul că este foarte dur, e foarte posibil să vă zgâriaţi. Însă voi dacă aveţi nevoie de o lemn pentru o barcă, e suficient să tăiaţi primul copac de ukpa pe care îl întâlniţi când intraţi în pădure.

-      Stai puţin!, îl opri Singurel. De unde ştii tu de barcă?

-      E-he-he, se duce vorba în regatul ăsta mai ceva ca gândul. Toată lumea a aflat de harta pe care trebuie s-o aduceţi.

-      Şi prin toată lumea..., începu Avazak.

-      Păi da, îl opri Geri, doar nu credeaţi că o să-i luaţi pe Ibecşi prin surprindere. Au aflat şi ei şi fac pregătiri să vă întâmpine cum se cuvine.

-      Nu-mi sună deloc îmbucurător acest „cum se cuvine”, rosti Alcul.

Încet-încet, noaptea trecu, căci prietenii noştri, speriaţi de melcii descrişi, chiar dacă erau sus în copaci, parcă nu le mai venea să doarmă. Aşa încât, a doua zi dis-de-dimineaţă, cum se crăpă de ziuă, obosiţi cum erau, totuşi se pregătiră să plece spre pădurea de lemn ukpa. Unul câte unul cu ajutorul lui Geri coborâră din copac şi mâncară în grabă în picioare, căci nimeni nu avea curajul să stea jos. Apoi îşi luară rămas bun de la acesta.

-      Îţi mulţumim tare mult, spuse Piticuţa. Fără tine, poate că acum eram cu toţii muşcaţi şi roşii şi ne scărpinam de mama focului.

-      Cu multă plăcere, le răspunse acesta. Şi mult succes!

-      Mulţumim, răspunseră într-un glas Avazak şi Singurel.

După care Geri se întoarse cu spatele şi se afundă în pădure, iar prietenii noştri o luară în direcţia opusă şi ieşiră din pădure.