Capitolul XVI ~ Lemnul De Ukpa

Capitolul XVI

Lemnul De Ukpa

-      Întârzierea ta e cam mare!, îl luă din prima ariciul pe Avazak.

-      Ia mai lasă-mă-n pace, îi răspunse Avazak, era să mor de sete.

-      Păi mie trebuie să-mi mulţumeşti, eu l-am ajutat pe Alcul, îi spuse ariciul râzând.

-      Atunci... mulţumesc!, răspunse Avazak dându-se jos de pe Alcul şi aplecându-se să-l îmbrăţişeze.

-      Cu multă plăcere, îi răspunse ariciul.

-      Dragii mei, continuă Avazak, daţi-mi voie să vi-l prezint pe Kirpi.

-      Încântat de cunoştinţă, spuse acesta şi făcu o reverenţă.

Rând pe rând, Kirpi făcu cunoştinţă cu toţi prietenii noştri. Kirpi era un arici înalt, puţin mai înalt decât Muşcăciosu. Avea ochii foarte blânzi şi calzi, ca ai unui bunic înţelegător. Se vedea că nu mai este un tinerel, căci deasupra ochilor avea sprâncenele albe, iar mustăţile îi erau albe şi ele. Dădea impresia că zâmbeşte tot timpul. Lăbuţele lui mici erau foarte rozalii, iar în picioare avea nişte ghetuţe de culoare verde.

-      Nu pot să nu mă întreb, spuse Singurel, cum de reuşeşti tu să dobori un copac de ukpa, pentru ca să facem noi o barcă.

-      Nici eu nu îmi pot da seama, spuse râzând Kirpi.

-      Vedeţi voi, se băgă în vorbă Avazak, Krirpi face parte dintr-o specie de arici unică. Ei au ţepii foarte tari şi se poate folosi de ei pentru a tăia copacul.

-      Sunt tare curios, cum vei face asta, spuse Aiurilă. Şi dacă nu reuşeşti, te ajut eu.

-      Da, ajuţi, interveni Piticuţa dând ochii peste cap. Singurul ajutor din partea ta va fi să te aşezi primul în barcă.

-      N-o crede, îi spuse Kirpi lui Aiurilă. De fapt, ia să te văd, cum ai putea tu să mă ajuţi.

Apoi se întoarse spre Avazak şi-i făcu cu ochiul, lucru observat atât de Alcul, cât şi de Singurel. Pădurea era extrem de deasă, copacii fiind foarte înalţi. Dacă te uitai cu atenţie, nu prea puteai să vezi în adâncimea ei, deoarece copacii crescuseră aproape unul lângă altul, încât nu era o potecă pe unde să poţi merge. Trebuia să te strecori printre copaci, lucru destul de dificil.

Aiurilă se depărtă de fântână, însă nu foarte mult, căci aproape imediat începea pădurea cea deasă de ukpa. Deveni foarte serios, ca şi cum ar fi fost un profesionist. Dacă nu îl cunoşteai, ai fi putut să te păcăleşti că asta face de-o viaţă întreagă. Se uita cu atenţie, când la un copac, când la altul, pentru că ţinuse minte că ar fi bine să fie tăiat unul din primii copaci. Li se atrăsese atenţia să nu caute să intre prea adânc în pădure. Puse ochii într-un final pe un copac, care, fie vorba între noi, era perfect pentru a face o barcă din el În acest moment în care Kirpi se uită admirativ spre Aiurilă, apoi ridică degetul mare spre Avazak în semn de „foarte bine”. Avazak dădu şi el din cap afirmativ. Fără să aibă nicio cunoştinţă legată de copaci, de lemnul de ukpa sau despre bărci, Aiurilă alesese, pur şi simplu la întâmplare, un copac foarte bun.

-      Foarte bine, îl încurajă Kirpi, ai ales copacul perfect. Acum o să te rog să îl tai!

-      Păi cum? Cu ce?

-      N-ai spus tu că faci şi dregi şi dacă noi nu suntem în stare tu tai copacul?, sări Piticuţa să-l dojenească.

-      Lasă-l, interveni calm Kirpi. Uite, am aici un sac unde am câteva unelte ce te-ar putea ajuta.

Aiurilă se întoarse la fântână şi abia atunci observă că de marginea fântânii era rezemat un sac. Îl desfăcu şi începu să scoată din el câteva unelte. Mai întâi scoase un fierăstrău, însă nu foarte mare. Apoi, apărură din sac un topor, un cleşte, o foarfecă şi încă un obiect ce semăna cu o ascuţitoare, dar care era foarte mare pentru o ascuţitoare. Se uită cu atenţie la toate obiectele, apoi înşfăcă fierăstrăul şi reveni la copac. Se uită la fierăstrău, apoi îşi dădu cu palma peste frunte, se întoarse în fugă şi luă şi toporul. Puse mâna pe coada toporului, îl ridică şi trase o lovitură straşnică copacului.

Rămase descumpănit. Copacul nici nu se clintise şi nu avea nici măcar o urmă. Se uită spre Kirpi care zâmbea stând cu mâinile încrucişate, apoi se încruntă, mai ridică o dată toporul şi mai trase o lovitură. Acelaşi rezultat. Supărat, puse toporul jos şi luă în mână fierăstrăul. Încercă să-l potrivească pe coaja copacului şi să înceapă să împingă, dar ţi-ai găsit! Fierăstrăul nu pătrundea deloc în coaja copacului, aluneca încontinuu. Entuziasmul lui scăzu spre zero, încât nici nu mai avu curajul să mai încerce. Se aşeză în fund la baza copacului şi spuse descurajat:

-      Nu merge! Ce fel de coajă e asta?

Cu toţii izbucniră în râs, pentru că urmăriseră cu mare interes acea luptă între Aiurilă şi coaja de copac.

-      Tu de ce crezi că avem nevoie de Kirpi?, îl întrebă amuzat Avazak.

-      Păi da, să taie copacul, dar cum?, întrebă Aiurilă. Că el e mic şi are şi mânuţele mici şi e şi mic de statură şi nici nu poate să ţină în mână fierăstrăul sau toporul.

-      Dar toporul şi fierăstrăul nu sunt pentru tăiat copacul, îi răpunse calm Kirpi, care abia se abţinea să nu se tăvălească pe jos de râs.

Răspunsul lui Kirpi îl făcu pe Aiurilă să ridice sprâncenele în semn de întrebare. Şi nu numai Aiurilă era mirat, Singurel şi Piticuţa de asemenea îşi puneau întrebări în sinea lor cum va putea Kirpi să taie copacul.

-      Păi şi pentru ce sunt, dacă nu sunt pentru tăiat copacul?, întrebă şi Muşcăciosu.

-      Pentru scobit şi făcut barca, răspunse Alcul.

-      Păi şi de tăiat cum îl tăiem?, reveni Muşcăciosu cu o altă întrebare.

-      Uite-aşa, îi răspunse Avazak. Hai Kirpi, să le-arătăm!

Kirpi se apropie de obiectele scoase de Aiurilă din sac. Avazak puse mâna exact pe acel obiect nerecunoscut de prietenii noştri, pe acea ascuţitoare şi o ridică de jos. Apoi o puse peste unul din ţepii de pe spatele lui Kirpi şi începu să învârtă. Semăna cu ascuţitul unui creion, doar că Avazak îi ascuţea ţepii lui Kirpi. Singurel, Piticuţa şi Aiurilă rămaseră cu gura căscată. După ce învârti de vreo zece ori, Avazak scoase ascuţitoarea, suflă peste ţepul proaspăt ascuţit şi trecu la următorul ţep. Şi uite-aşa, unul câte unul Avazak ascuţi toţi ţepii de pe spatele lui Kirpi.

-      Nu te doare?, îl întrebă la un moment dat Piticuţa pe Kirpi.

-      Nu, chiar deloc. Ba din contră, aş putea spune că e o senzaţie plăcută de gâdileală.

După ce termină şi ultimul ţep de ascuţit, Avazak suflă o dată peste tot spatele lui Kirpi, apoi rosti satisfăcut:

-      Gata, am terminat! E perfect!

-      Atunci, să-i dăm drumul!, îi răspunse Kirpi.

Kirpi se duse lângă copacul ce-i dăduse atâta bătaie de cap lui Aiurilă şi dintr-odată se făcu ghem. Era o bilă de ţepi. Şi începu să se învârtă în jurul copacului cu o viteză ameţitoare. Şi ce să vezi? La baza copacului începu mai întâi să apară o mică tăietură, ca o linie de jur-împrejurul copacului, apoi această linie se adânci, semn că lemnul de ukpa nu rezista în faţa ţepilor lui Kirpi. De curiozitate, Piticuţa şi Aiurilă vrură să înainteze să vadă mai bine ce se întâmpla, însă Avazak îi apucă pe amândoi de mână şi îi ţinu lângă el:

-      Aşchiile care sar sunt atât de rigide încăt vă pot răni, le spuse acesta. Dacă Doamne fereşte vă sare o aşchie în ochi, s-a zis cu ochiul, nu veţi mai putea vedea niciodată.

Explicaţia avu efectul scontat, încât Aiurilă şi Piticuţa, speriaţi, nu numai că nu înaintară, ba din contră, făcură un pas înapoi. Nu trecură mai bine de cinci minute şi deja copacul dădea semne că se clatină. Însă nu în direcţia lor, căci Kirpi avusese grijă de asta prin modul cum se învârtise în jurul acestuia. După încă vreo patru ture în jurul copacului, se auzi un pârâit. Kirpi se opri dintr-odată şi o luă la fugă venind alături de prietenii noştri lângă fântână. Copacul începu să se încline şi în scurt timp se izbi de pământ făcând un zgomot groaznic. Praful care se ridică, îi făcu pe toţi să tuşească.

Cu toţii se uitau la Kirpi. Acesta gâfâia de nu mai putea, însă avea pe chip un zâmbet de mulţumire. Doborârea copacului de ukpa îi reuşise pe deplin.

-      Fe-no-me-nal!, silabisi Aiurilă.

-      Da, într-adevăr, îi ţinu Singurel isonul. Nu mi-aş fi închipuit niciodată cum vei dărâma copacul.

-      Cum te simţi?, îl întrebă Piticuţa.

-      Excelent, îi răspunse Kirpi. Un pic obosit, dar mulţumit că am reuşit să-l dobor aşa de repede.

-      Îţi mulţumesc mult de tot prietene, îi spuse Avazak.

-      N-ai pentru ce, îi răspunse Kirpi care între timp încetase să mai gâfâie. Aşa este normal, să ne ajutăm între noi.

-      Dacă lemnul e atât de tare, atunci fierăstrăul şi toporul cum ne vor ajuta să scobim?, întrebă Muşcăciosu.

-      Veţi vedea că sunt folositoare, îi răspunse Kirpi. Sunt folositoare pentru a scobi copacul pentru a-l putea transforma într-o barcă.

-      Da, interveni Alcul, pentru că lemnul pe interior este mai moale şi ne vom ajuta de uneltele aduse de Kirpi.

-      Acum mai rămâne să-l tai pe din două, mai spuse Kirpi, dar asta e partea mai uşoară. Ce-a fost greu, a trecut!

Priviră cu toţii spre copacul rostogolit la pământ. Avea cam 15 de metri lungime şi era foarte gros. Atât de gros încât Singurel, Piticuţa şi Aiurilă nu l-ar fi putut cuprinde dacă s-ar fi luat de mână să stea în jurul lui.

-      Mă scuzaţi!, spuse Kirpi şi plecă din nou spre copac.

De data aceasta începu să se învârtă de-a lungul copacului astfel încât tăie jumătatea de deasupra a acestuia. Cu ajutorul lui Avazak şi al lui Singurel, împinse jumătatea de deasupra la o parte.

-      Treaba mea s-a terminat!, spuse Kirpi care se vedea că făcuse şi a doua oară un efort destul de mare.

-      Îţi mulţumim încă o dată, îi spuse Piticuţa.

-      Cu multă plăcere. Acum eu mă odihnesc şi voi vă puneţi pe scobit!