Capitolul XV ~ Ce Bună Este Apa!

Capitolul XV

Ce Bună Este Apa!

Soarele dogorea din ce în ce mai tare. Prietenii noştri mergeau foarte încet, pe de o parte pentru că erau obosiţi, căci nu dormiseră noaptea precedentă, pe altă parte pentru că nu mai aveau apă şi tuturor le era sete. Se apropia de amiază iar ei îţi dădeau impresia că au ieşit la plimbare, nu că s-ar fi grăbit undeva.

-      Nu mai pot, mi-e sete, se plângea Aiurilă. Unde găsim şi noi apă?

-      Mai rabdă un pic, îl încurajă Piticuţa. Tuturor ne este sete!

-      Nu mai pooot, scheuna Muşcăciosu care de ceva vreme mergea doar cu limba scoasă.

-      Haideţi, curaj, mai avem puţin, spuse Avazak.

-      Puţin până unde?, întrebă Singurel.

-      Este o fântână pe aici pe undeva, îi răspunse cu voce stinsă Avazak.

-      E departe?, întrebă şi Alcul.

-      Nu mai e mult, mai apucă să răspundă Avazak şi se prăbuşi la pământ.

-      Avazak!, ţipă scurt Singurel. Aiurilă, ajută-mă.

Se repeziră amândoi şi îl întoarseră pe Avazak pe spate, căci acesta căzuse cu faţa pe pământ. Aiurilă începu să-i dea câteva palme peste faţă.

-      Avazak, hai, deschide ochii!, îi tot striga Aiurilă.

Ceilalţi se strânseră în jurul celor trei şi nu ştiau ce să facă.

-      Trebuie să facem ceva, spuse Piticuţa. Alcul, cât de obosit eşti?

-      Destul de obosit, dar ia spune, ce idee ţi-a venit?

-      Aleargă tu înainte şi vezi dacă dai de fântâna de care ne-a pomenit Avazak înainte să leşine. Trebuie cumva să facem rost de apă!

-      Am înţeles, răspunse Alcul şi chiar dacă abia se ţinea pe picioare, făcu un efort supraomenesc şi începu să galopeze înainte în căutarea fântânii.

-      Trebuie să-l trezim cumva, doar nu o să-l lăsăm aşa în aşteptarea lui Alcul, spuse Piticuţa.

-      Păi n-ai văzut că am încercat?, îi reproşă Aiurilă.

-      Haideţi să mă ajutaţi să-l cărăm la umbră sub copacul acela, spuse Singurel arătând cu mâna un copac în apropierea lor.

Singurel îl prinse pe Avazak de umeri, cu mare atenţie să nu cumva să-i rupă aripile, iar Piticuţa şi Aiurilă fiecare de câte un picior. După ce se chinuiră să-l ridice de la sol, Muşcăciosu se băgă sub Avazak pentru a le mai uşura celorlalţi trei greutatea. Era un convoi foarte amuzant! Singurel abia reuşea să-l ţină pe Avazak, Piticuţa şi Aiurilă mergeau cu spatele, iar Muşcăciosu la fiecare doi paşi gemea, semn că greutatea lui Avazak îl apăsa cam tare! Cu chiu, cu vai, ajunseră sub copacul dorit şi îl lăsară pe Avazak jos. Erau cu toţii transpiraţi!

-      Asta ne mai lipsea, spuse Piticuţa, după ce că ne era sete, acum am transpirat şi ne e şi mai sete!

-      Da, dar nu-l puteam lăas acolo, spuse Muşcăciosu, putea face insolaţie.

-      La asta nu m-am gândit, se miră Singurel. Bravo Muşcăciosule, când găsim apă îţi dau voie să bei o înghiţitură în plus!

-      De parcă ar conta. Acum îmi trebuie apă nu peste nu ştiu câte ore.

-      Hai mă că glumeam, îi spuse râzând Singurel.

-      Aş glumi şi eu, îi răspunse Muşcăciosu, dar am gâtul uscat şi nu pot.

Se adăpostiră cu toţii sub copacul cu pricina, copac ce avea o coroană foarte bogată şi le asigura tuturor umbra dorită. Parcă era un piculeţ mai bine aşa fără să îi bată soarele în cap. Nu ştiau cât timp trecuse, nu ştiau cât au stat aşa, însă la un moment dat se auzi un zgomot de galop, şi în plus recunoscură vocea lui Alcul care striga la ei:

-      Am găsit, am găsit!

Singurel deschise ochii şi avu puterea să se ridice. Se duse la Aiurilă şi la Piticuţa şi le puse mâna pe umeri zgâlţâindu-i. Aceştia deschiseră ochii. Se vedea că erau epuizaţi şi toropiţi. Şi le mai era şi foame, însă cine se mai gândea la mâncare, când tot ce doreau era apă.

-      Muşcăciosule, hai, trezeşte-te şi tu!, continuă Singurel.

Acesta deschise ochii şi cu greu se ridică de jos. Între timp, Alcul ajunsese la ei. pe spate avea o traistă, pe jumătate udă.

-      Aveţi apă înăuntru, sper că n-am vărsat-o pe toată, am alergat cât de repede am putut.

Singurel desfăcu traista şi înăuntru erau trei bidoane mari de sticlă, pline cu apă. Mă rog, aproape pline, căci unul dintre ele era vărsat cam pe jumătate. Imediat luă chiar bidonul plin doar pe jumătate şi se aşeză în genunchi la capul lui Avazak. Îi puse capul pe genunchii lui, apoi luă puţină apă în mână şi îl stropi pe faţă. În acelaşi timp, Piticuţa luă cel de-al doilea bidon şi îi dădu Muşcăciosului să bea. Îi turnă în palmele lui Aiurilă, iar Muşcăciosu începu să lipăie cu limba. După ce acesta se sătură, băură şi Aiurilă şi Piticuţa, încât al doilea bidon se termină complet. Singurel luă apă într-o palmă şi începu s-o scurgă în gura lui Avazak. Câteva momente nu avu nicio reacţie, apoi începu să-şi mişte buzele şi să bea din apa picurată de către Singurel. Când deschise ochii, Singurel îi ridică capul şi îl ajută să bea direct din bidon. Avazak începu să bea extrem de repede, încât se şi înecă de vreo două ori. Şi bidonul acesta se termină imediat şi el imediat.

Luară apoi şi al treilea bidon din traista de pe Alcul şi o împărţiră între ei. mai întâi bău Singurel care nu apucase să bea, apoi băură Piticuţa şi Muşcăciosu, iar la final din nou Avazak. Aiurilă se săturase de prima oară, aşa că nu mai bău. După ce stătură cam vreo două minute într-o linişte totală, primul care rupse tăcerea fu Avazak.

-      Vă mulţumesc din suflet! Dar cum aţi făcut rost de apă?

-      Aşa este, cum ai făcut rost de apă?, întrebă Aiurilă întorcându-se spre Alcul.

-      Am mers eu ce-am mers şi am ajuns aproape de pădurea de ukpa. Şi în faţa pădurii era fântâna de care ne spusese Avazak.

-      Păi şi cum ai pus apă şi de unde ai luat bidoanele?, întrebă Piticuţa.

-      Am avut un ajutor de preţ, răspunse zâmbind Alcul. Un ajutor care ne aşteaptă acolo.

-      Ce ajutor?, întrebă Avazak.

-      Tocmai tu întrebi ce ajutor?, îl dojeni Alcul pe Avazak.

-      Păi... era acolo? A ajuns deja?, întrebă mirat Avazak.

-      Alooo, cine să fie acolo? Cine ne aşteaptă? De ce vorbiţi singuri între voi?, răbufni Piticuţa.

-      Stai un pic, o opri Avazak, că nu îmi vine să cred că a ajuns acolo.

-      Aşa, a ajuns acoloooo, bravo luuui, deveni Singurel ironic. Cine anume?

-      Un prieten de-al meu care ne va ajuta să tăiem un copac de ukpa.

-      Păi, are topor bun?, întrebă Muşcăciosu. Sau... de ce l-ai rugat să te ajute? Am înţeles că e un lemn dur, lemnul de ukpa, dar noi nu puteam?

-      Nu, că nici nu are topor. Nici n-ar putea să care un topor, le răspunse Avazak, e doar un arici.

Piticuţa şi Singurel rămaseră efectiv cu gura căscată, în timp ce Aiurilă se uita nedumerit la Avazak, în timp ce-şi duse mâna în cap să se scarpine.

-      Măi Avazak, pe tine chiar te-a bătut soarele în cap, îi spuse Aiurilă.

-      Aiurilă, să ştii că ai dreptate, îl susţinu Singurel.

-      Ia terminaţi, se răsti Avazak la ei. Nu m-a bătut niciun soare în cap. Mai bine să mergem, că suntem aşteptaţi.

-      Mai stai, că încă nu eşti refăcut complet, îi spuse Singurel.

-      Avazak are dreptate, ar cam trebui să mergem, spuse Alcul. Să mă încalece şi îl duc eu în spinare o perioadă.

Avazak, ajutat de Aiurilă se cocoţă pe spinarea lui Alcul şi începură să meargă spre pădurea de ukpa. Singurel mergea în faţă, urmat de Alcul cu Avazak în spate, iar în coada şirului erau Piticuţa, Muşcăciosu şi Aiurilă unul lângă altul.

-      Care va să zică, noi persoane înalte, mergem să tăiem un copac cu lemn dur, însă ne va ajuta un arici, bombănea Aiurilă din spatele şirului.

-      Ia mai taci din gură, îi spuse Avazak din spinarea lui Alcul întorcându-se spre el. O să ajungem acolo şi o să vezi cât de greu este!

-      Să ajungem, să ajungem, îi dădu Aiurilă replica şi o să-l tai singur.

-      Poate o s-o tai la fugă, îi spuse Piticuţa începând să râdă, lucru care îi molipsi pe toţi.