Capitolul XXII ~ Înapoi La Castel

Capitolul XXII

Înapoi La Castel

Fedeleş! Aşa erau legaţi cu toţi. Cătuşele le fuseseră date jos şi acum erau înlocuite cu o sfoară groasă. Erau legaţi şi la mâini şi la picioare. Niciunul nu putea scăpa. Singurel le povestise celorlalţi cum se întâmplase cu Puerilă.

Fuseseră toţi trei surprinşi. Golya şi şeful Ibecs le-au atras atenţia din cameră. În acest fel, cei cinci Ibecşi nou veniţi reuşiseră să spargă uşa. Norek nu o ferecase atât de bine pe cât crezuse atunci când intraseră. Au încercat ei să opună rezistenţă şi să se lupte dar degeaba. Nu au avut nicio şansă. Golya venise mişeleşte pe la spate şi a început să dea cu biciul în toţi trei. Pe Puerilă îl loviseră primul cu biciul. Şi de cele mai multe ori!

Acum se aflau toţi într-un car, băgaţi într-o cuşcă trasă de nişte cai cu urechi foarte lungi. Puerilă fusese lăsat în urmă. Trăia, abia respira, dar rămăsese prizonier la Turnul Îndepărtat. În grija şefului Ibecs şi a lui Golya.

Cei cinci Ibecşi care îi duceau înapoi la castel păreau foarte duri. Înarmaţi până în dinţi cu fel şi fel de arme, nu dădeau nicio atenţie celor din cuşcă. Degeaba încercaseră Buhu-Hu şi Piticuţa să vorbească cu ei, parcă vorbeau la pereţi.

-      Ce ne facem acum? începu Singurel discuţia.

-      Nu avem ce face, să vedem când ajungem la castel, răspunse Suttonian, care mai nou avea o cicatrice pe obrazul drept. Era de la biciul pe care îl primise. Era un semn că nu cedase fără luptă.

-      Am putea să încercăm să desfacem lacătul, spuse Aiurilă.

-      Tu gândeşti? îl apostrofă Piticuţa. Tu nu vezi că sunt cu ochii pe noi? Şi apoi, unde o să fugi?

-      Mda, ai dreptate, se făcu mic Aiurilă.

-      La castel este singura noastră şansă, spuse cu voce înceată Mărita Jhinerre.

-      Va trebui să aşteptăm până acolo, aprobă şi Muşcăciosu. Între timp, am putea dormi un pic.

-      Unde să dormi, nu vezi cum te zdruncină? sări Buhu-Hu. Dacă tu poţi să crezi că dormi, dormi!

-      Ziceam şi eu, spuse pleoştit Muşcăciosu. Să ne mai luăm gândul de la situaţia de faţă.

După care se aşternu liniştea. Fiecare dintre ei părea că se gândeşte atât la cum a ajuns aici, cât şi la o posibilă ieşire din situaţia nefavorabilă în care se aflau. Fără să-şi dea seama ajunseră la castel. Acolo deja era agitaţie mare de tot. Undeva mai departe, într-un crâng se vedeau câţiva Ibecşi spânzuraţi, probabil pedepsiţi pentru că lăsaseră să fie eliberată Piticuţa. Numărul de Ibecşi din castel se mărise considerabil. Şi toată lumea forfotea, se mişca dintr-o parte în alta de spuneai că cine ştie cine vine. Şi... cam aşa era, veneau cei patru din tărâmul de deasupra, Mărita Jhinerre şi cei care ajutaseră la eliberarea ei.

Nu mai fusese atâta forfotă şi agitaţie în rândul Ibecşilor de când o înlăturaseră pe Mărita Jhinerre de la tron. Ajunşi în faţa castelului, ceata de Ibecşi se opti. Fură coborâţi cu toţii din cuşcă şi în şir indian, la ameninţarea suliţelor erau împinşi spre castel.

-      Acum ce se întâmplă, ce vor să ne facă? se panică Aiurilă.

-      Ori ne aruncă în temniţă, ori ne judecă pe loc, fu de părere Suttonian.

-      Păi, se băgă în vorbă Singurel, gândiţi-vă şi voi, regina e aici, Piticuţa e aici, deci...

-      Vai de mine, aşa este! se sperie Buhu-Hu. Unghia! Comoara Negăsită!

La auzul acestui lucru, Mărita Jhinerre se cam schimbă la faţă.

-      Să sperăm într-o minune, rosti aceasta fără prea mare convingere în glas.

-      Oare ce minune se mai poate întâmpla? păru neîncrezător Muşcăciosu.

Tot împinşi de la spate intrară în castel. Un Ibecs care era în faţa prizonierilor, imediat ce intrară în castel vru să o ia la dreapta. Imediat ce încercă asta, un alt Ibecs care păzea holul de la intrare, sări de la locul lui şi se postă în faţa acestuia:

-      Anumati chaina!

-      Kina? întrebă acesta speriat.

-      Tina kaidi chan! îi răspunse acesta tăios.

Ibecsul holbă ochii şi făcu cale întoarsă. Îi împinse cu suliţa astfel încât Suttonian care era primul din rând se întoarse şi ajunse ultimul. Acum primul era Aiurilă. Şi o luară în sens invers, după care la dreapta şi intrară în sala mare a castelului. Aiurilă se opri deodată. Ceilalţi din urma lui făcură la fel. Ibecsul din spate începu să-l împungă cu suliţa pe Suttonian încât acesta se enervă, se întoarse şi îi arse una zdravănă peste cap. Acesta căzu secerat la pământ. Însă alţi doi Ibecşi săriră şi îl loviră pe Suttonian la spate încât acesta îngenunche de durere.

-      Hei, încetaţi! se răsti Mărita Jhinerre la ei, întorcându-se.

Aceştia speraţi de ieşirea reginei se opriră. Suttonian se ridică şi făcu semn că e în regulă, apoi făcu semn ca să înainteze. Rând pe rând se împinseră de la spate, încât Aiurilă fu şi el împins de ala spate şi păşi cu totul în sala mare. Rămaseră uimiţi peste măsură. Sala era plină. În marea lor majoritate erau Ibecşi, însă erau şi alte rase nemaivăzute de ei, rase care erau de partea Ibecşilor. Pe mijloc era un culoare, iar pe jos era un covor de o culoare nedefinită, undeva între galben şi portocaliu. Grupul de prizonieri înaintă până în faţă în huiduielile tuturor. Sala era ca o sală de teatru, era plină de lume şi jos şi la etaj. Majoritatea dintre ei o huiduiau cu siguranţă pe regină. Ajunşi în faţă, observară pe tron, evident, un Ibecs ce avea o coroană pe cap. Acesta era conducătorul lor. Li se făcu semn să meargă în partea stângă a sălii, unde erau nişte băncuţe. Se aşezară cu toţii acolo.

-      Ce vor să ne facă? întrebă Piticuţa speriată.

-      Ne vor judeca, răspunse Suttonian.

-      Pentru ce să ne judece? sări Aiurilă.

-      Cum pentru ce? se supără Buhu-Hu. Pentru că am eliberat-o pe Piticuţa, pentru că am eliberat-o pe Mărita Jhinerre. Nu crezi că e de ajuns?

-      Ba da, recunoscu Aiurilă.

-      Dar de ce ne-au întors din drum? întrebă Singurel.

-      Aici pot să vă răspund eu, spuse Mărita Jhinerre. Au vorbit în vechiul dialect al Ibecşilor. Nici nu credeam că mai e folosit!

-      Şi ce-au spus? întrebă Muşcăciosu.

-      Ibecsul l-a oprit spunându-i că nu are voie acolo, iar când celălalt l-a întrebat de ce, acela i-e răspuns ca acolo sunt cei trei prizonieri.

-      Părinţii mei, începu să viseze Singurel. Sunt aici, trebuie să-i salvăm şi pe ei.

-      Vom face şi asta, spuse Suttonian, numai să scăpăm acum de aici.

Ibecsul de pe tron de ridică deodată în picioare.

-      Linişte! porunci acesta.

Tot zumzetul şi vorbele din sală dispărură ca prin farmec. Era o linişte deplină acum.

-      Numele meu este Hoof, spuse acesta îndreptându-se către prizonieri. Sunt regele acestui ţinut.

-      Nu eşti niciun rege, îl luă pe Aiurilă gura pe dinainte, regina este ea, Mărita Jhinerre, mai spuse acesta şi arătă cu mâna spre regină.

-      Eu sunt regele acestui ţinut, repetă pe un ton ameninţător Hoof. Jhinerre a ta a fost îndepărtată de la putere acum mult timp. Acum eu conduc!

-      Nu e adevărat! mai rosti Aiurilă şoptit şi se aşeză pe băncuţa tras de mână de Piticuţa.

-      Să înceapă procesul! mai rosti Hoof, după care se aşeză pe tron.