Capitolul XXII
Înapoi La
Castel
Fedeleş! Aşa erau legaţi cu toţi.
Cătuşele le fuseseră date jos şi acum erau înlocuite cu o sfoară groasă. Erau
legaţi şi la mâini şi la picioare. Niciunul nu putea scăpa. Singurel le
povestise celorlalţi cum se întâmplase cu Puerilă.
Fuseseră toţi trei surprinşi. Golya şi
şeful Ibecs le-au atras atenţia din cameră. În acest fel, cei cinci Ibecşi nou
veniţi reuşiseră să spargă uşa. Norek nu o ferecase atât de bine pe cât crezuse
atunci când intraseră. Au încercat ei să opună rezistenţă şi să se lupte dar degeaba.
Nu au avut nicio şansă. Golya venise mişeleşte pe la spate şi a început să dea
cu biciul în toţi trei. Pe Puerilă îl loviseră primul cu biciul. Şi de cele mai
multe ori!
Acum se aflau toţi într-un car, băgaţi
într-o cuşcă trasă de nişte cai cu urechi foarte lungi. Puerilă fusese lăsat în
urmă. Trăia, abia respira, dar rămăsese prizonier la Turnul Îndepărtat. În
grija şefului Ibecs şi a lui Golya.
Cei cinci Ibecşi care îi duceau înapoi
la castel păreau foarte duri. Înarmaţi până în dinţi cu fel şi fel de arme, nu
dădeau nicio atenţie celor din cuşcă. Degeaba încercaseră Buhu-Hu şi Piticuţa
să vorbească cu ei, parcă vorbeau la pereţi.
-
Ce
ne facem acum? începu Singurel discuţia.
-
Nu
avem ce face, să vedem când ajungem la castel, răspunse Suttonian, care mai nou
avea o cicatrice pe obrazul drept. Era de la biciul pe care îl primise. Era un
semn că nu cedase fără luptă.
-
Am
putea să încercăm să desfacem lacătul, spuse Aiurilă.
-
Tu
gândeşti? îl apostrofă Piticuţa. Tu nu vezi că sunt cu ochii pe noi? Şi apoi,
unde o să fugi?
-
Mda,
ai dreptate, se făcu mic Aiurilă.
-
La
castel este singura noastră şansă, spuse cu voce înceată Mărita Jhinerre.
-
Va
trebui să aşteptăm până acolo, aprobă şi Muşcăciosu. Între timp, am putea dormi
un pic.
-
Unde
să dormi, nu vezi cum te zdruncină? sări Buhu-Hu. Dacă tu poţi să crezi că dormi,
dormi!
-
Ziceam
şi eu, spuse pleoştit Muşcăciosu. Să ne mai luăm gândul de la situaţia de faţă.
După care se aşternu liniştea. Fiecare
dintre ei părea că se gândeşte atât la cum a ajuns aici, cât şi la o posibilă
ieşire din situaţia nefavorabilă în care se aflau. Fără să-şi dea seama
ajunseră la castel. Acolo deja era agitaţie mare de tot. Undeva mai departe,
într-un crâng se vedeau câţiva Ibecşi spânzuraţi, probabil pedepsiţi pentru că
lăsaseră să fie eliberată Piticuţa. Numărul de Ibecşi din castel se mărise
considerabil. Şi toată lumea forfotea, se mişca dintr-o parte în alta de
spuneai că cine ştie cine vine. Şi... cam aşa era, veneau cei patru din tărâmul
de deasupra, Mărita Jhinerre şi cei care ajutaseră la eliberarea ei.
Nu mai fusese atâta forfotă şi
agitaţie în rândul Ibecşilor de când o înlăturaseră pe Mărita Jhinerre de la
tron. Ajunşi în faţa castelului, ceata de Ibecşi se opti. Fură coborâţi cu
toţii din cuşcă şi în şir indian, la ameninţarea suliţelor erau împinşi spre
castel.
-
Acum
ce se întâmplă, ce vor să ne facă? se panică Aiurilă.
-
Ori
ne aruncă în temniţă, ori ne judecă pe loc, fu de părere Suttonian.
-
Păi,
se băgă în vorbă Singurel, gândiţi-vă şi voi, regina e aici, Piticuţa e aici,
deci...
-
Vai
de mine, aşa este! se sperie Buhu-Hu. Unghia! Comoara Negăsită!
La auzul acestui lucru, Mărita
Jhinerre se cam schimbă la faţă.
-
Să
sperăm într-o minune, rosti aceasta fără prea mare convingere în glas.
-
Oare
ce minune se mai poate întâmpla? păru neîncrezător Muşcăciosu.
Tot împinşi de la spate intrară în
castel. Un Ibecs care era în faţa prizonierilor, imediat ce intrară în castel
vru să o ia la dreapta. Imediat ce încercă asta, un alt Ibecs care păzea holul
de la intrare, sări de la locul lui şi se postă în faţa acestuia:
-
Anumati
chaina!
-
Kina?
întrebă acesta speriat.
-
Tina
kaidi chan! îi răspunse acesta tăios.
Ibecsul holbă ochii şi făcu cale întoarsă.
Îi împinse cu suliţa astfel încât Suttonian care era primul din rând se
întoarse şi ajunse ultimul. Acum primul era Aiurilă. Şi o luară în sens invers,
după care la dreapta şi intrară în sala mare a castelului. Aiurilă se opri
deodată. Ceilalţi din urma lui făcură la fel. Ibecsul din spate începu să-l
împungă cu suliţa pe Suttonian încât acesta se enervă, se întoarse şi îi arse
una zdravănă peste cap. Acesta căzu secerat la pământ. Însă alţi doi Ibecşi
săriră şi îl loviră pe Suttonian la spate încât acesta îngenunche de durere.
-
Hei,
încetaţi! se răsti Mărita Jhinerre la ei, întorcându-se.
Aceştia speraţi de ieşirea reginei se
opriră. Suttonian se ridică şi făcu semn că e în regulă, apoi făcu semn ca să
înainteze. Rând pe rând se împinseră de la spate, încât Aiurilă fu şi el împins
de ala spate şi păşi cu totul în sala mare. Rămaseră uimiţi peste măsură. Sala
era plină. În marea lor majoritate erau Ibecşi, însă erau şi alte rase
nemaivăzute de ei, rase care erau de partea Ibecşilor. Pe mijloc era un culoare,
iar pe jos era un covor de o culoare nedefinită, undeva între galben şi
portocaliu. Grupul de prizonieri înaintă până în faţă în huiduielile tuturor.
Sala era ca o sală de teatru, era plină de lume şi jos şi la etaj. Majoritatea
dintre ei o huiduiau cu siguranţă pe regină. Ajunşi în faţă, observară pe tron,
evident, un Ibecs ce avea o coroană pe cap. Acesta era conducătorul lor. Li se
făcu semn să meargă în partea stângă a sălii, unde erau nişte băncuţe. Se
aşezară cu toţii acolo.
-
Ce
vor să ne facă? întrebă Piticuţa speriată.
-
Ne
vor judeca, răspunse Suttonian.
-
Pentru
ce să ne judece? sări Aiurilă.
-
Cum
pentru ce? se supără Buhu-Hu. Pentru că am eliberat-o pe Piticuţa, pentru că am
eliberat-o pe Mărita Jhinerre. Nu crezi că e de ajuns?
-
Ba
da, recunoscu Aiurilă.
-
Dar
de ce ne-au întors din drum? întrebă Singurel.
-
Aici
pot să vă răspund eu, spuse Mărita Jhinerre. Au vorbit în vechiul dialect al
Ibecşilor. Nici nu credeam că mai e folosit!
-
Şi
ce-au spus? întrebă Muşcăciosu.
-
Ibecsul
l-a oprit spunându-i că nu are voie acolo, iar când celălalt l-a întrebat de
ce, acela i-e răspuns ca acolo sunt cei trei prizonieri.
-
Părinţii
mei, începu să viseze Singurel. Sunt aici, trebuie să-i salvăm şi pe ei.
-
Vom
face şi asta, spuse Suttonian, numai să scăpăm acum de aici.
Ibecsul de pe tron de ridică deodată
în picioare.
-
Linişte!
porunci acesta.
Tot zumzetul şi vorbele din sală
dispărură ca prin farmec. Era o linişte deplină acum.
-
Numele
meu este Hoof, spuse acesta îndreptându-se către prizonieri. Sunt regele
acestui ţinut.
-
Nu
eşti niciun rege, îl luă pe Aiurilă gura pe dinainte, regina este ea, Mărita
Jhinerre, mai spuse acesta şi arătă cu mâna spre regină.
-
Eu
sunt regele acestui ţinut, repetă pe un ton ameninţător Hoof. Jhinerre a ta a
fost îndepărtată de la putere acum mult timp. Acum eu conduc!
-
Nu
e adevărat! mai rosti Aiurilă şoptit şi se aşeză pe băncuţa tras de mână de Piticuţa.
-
Să
înceapă procesul! mai rosti Hoof, după care se aşeză pe tron.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu