Capitolul XXI ~ Mărita Jhinerre

Capitolul XXI

Mărita Jhinerre

Suttonian se conformă, aruncă cele două săbii, căci doar atât avea cu el şi îngenunche în faţa Ibecşilor.

-      Scumpa şi preţioasa voastră regină nu va fi salvată, continuă Ibecsul care părea a fi căpetenia celor de sus.

-      Eu sunt Suttonian IV, Marele Comandant al oştilor Măritei Jhinerre, rosti atunci de jos Suttonian şi dădu să se ridice.

-      Stai jos, porunci Ibecsul, stai jos sau o să am grijă de fiecare din cei trei. O să am grijă să nu mai sufle niciunul.

-      Scopul meu este să o salvez pe Mărita Jhinerre, nu mă interesează de nimeni altcineva. Poţi să le faci ce vrei!

Ibecşii rămaseră perplecşi, dar mai uimiţi erau Buhu-Hu, Aiurilă şi Piticuţa. Să îi fi trădat şi Suttonian? Să nu îi pese de vieţile lor? Asta era deja prea mult! În acel moment, cu o iuţeală de necrezut Suttonian apucă de jos săbiile şi-şi croi drum spre cei trei doborând fiecare Ibecs care-i stătea în cale. Într-un interval foarte scurt, nouă Ibecşi erau pe jos. Buhu-Hu răsuflă uşurat. Pentru o clipă, se temuse pentru viaţa lui şi a prietenilor săi.

-      Am crezut că ne-ai tras pe sfoară şi că nu-ţi pasă de noi, îi spuse Buhu-Hu.

-      Aşa ceva nu se va întâmpla niciodată! A fost doar pentru a le distrage atenţia şi a îi face să creadă că nu-mi pasă de voi!

-      Slavă cerului, rosti uşurată Piticuţa.

-      Haideţi s-o salvăm pe regină, rosti Aiurilă începând să urce scările.

-      Sunteţi conştienţi că şi sus mai sunt Ibecşi, rosti Suttonian. Lasă-mă pe mine în faţă!

Suttonian o luă înainte, urmat de Aiurilă şi Piticuţa, în timp ce deasupra lor zbura Buhu-Hu. Ajunşi la penultimul etaj, Suttonian le făcu semn să se oprească şi urcă doar el. Se uită de jos de pe scări să vadă ce se întâmplă la ultimul etaj, apoi zise:

-      Este o celulă drept în faţă, păzită de patru Ibecşi, dar mai sunt două uşi, e foarte probabil să mai fie Ibecşi şi în acele camere.

-      N-avem ce face, am ajuns până aici, nu ne putem opri, spuse Aiurilă.

-      Uitaţi cum facem, propuse Buhu-Hu, voi trei vă năpustiţi asupra lor, iar eu zbor pe deasupra voastră a tuturor şi încerc să descui cumva uşa.

-      Hai să încercăm, spuse Piticuţa. Dar staţi, îi opri aceasta din drum.

-      Ce s-a întâmplat? fu Suttonian curios, căci el era gata să urce în fugă ultimele trepte.

-      Haideţi să-l lăsăm pe Aiurilă primul, rosti Piticuţa şi tu, continuă aceasta întorcându-se spre Aiurilă, cu felul tău aiurit de a fi, sperie-i, ţipă la ei şi strâmbă-te!

-      Ciudată idee, dar..., se amuză Aiurilă de ideea Piticuţei.

Zis şi făcut! Aiurilă urcă ultimele trepte câte două în grabă şi se repezi ţipând spre cei patru Ibecşi ce păzeau uşa. Doi dintre aceştia erau adormiţi în picioare stând rezemaţi de perete şi tare se mai speriară. Unul din ei chiar căzu jos neştiind ce se întâmplă.

-      Ce faceţi bă, dormiţi în post? urlă Aiurilă la ei. Altceva mai bun nu-i venise să spună.

Ceilalţi doi Ibecşi care erau treji ridicară suliţele gata să-l împungă, moment în care Piticuţa şi Suttonian apărură şi ei. Suttonian avea ambele săbii ridicate şi îndreptate spre ei, încât Ibecşii înţeleseră că cu acesta aveau să se lupte. În acelaşi timp Buhu-Hu se strecură pe sus, încet, pe lângă pereţi şi ajunse deasupra uşii celulei. Ceilalţi doi Ibecşi se reculeseră şi ei şi toţi patru îl ameninţau pe Suttonian. Dar nu era Suttonian omul care să se sperie de doar patru Ibecşi. Aiurilă şi Piticuţa găsiseră pe jos nişte pietricele, erau şi câteva cutiuţe şi rând pe rând începură să le arunce spre Ibecşi ca să le distragă atenţia. Unul din Ibecşi făcu greşeala să încerce să se apropie prea mult de Piticuţa şi imediat căzu secerat de Suttonian. Buhu-Hu se chinuia degeaba să introducă cheia în broască, dar aripile nu-l prea ajutau.

-      Aruncă-mi mie cheia, se auzi vocea Măritei Jhinerre dinăuntru.

-      Da, mărită regină, spuse Buhu-Hu şi-i strecură cheia printre gratii.

Mărita Jhinerre luă cheia, o băgă în broască şi răsuci cheia. Se auzi un zgomot infernal, de parcă acea uşă nu mai fusese deschisă de o sută de ani încoace şi uşa se dădu la perete. Cei trei Ibecşi rămaşi, la auzul deschiderii uşii, făcură imprudenţa de a întoarce capetele. Acest lucru îi costă viaţa, întrucât Suttonian profitând de acest lucru imediat îi doborî la pământ. Totul se terminase. Ibecşii zăceau pe jos, iar Mărita Jhinerre era salvată. Văzând-o, Suttonian fugi repede în faţa Măritei Jhinerre şi îngenunche:

-      Mărită Jhinerre, iartă-mă că a durat atât. Am fost un laş. Nu am avut ajutoare.

-      Nu-i nimic, bătrâne comandant, mai bine mai târziu decât niciodată. Vă mulţumesc tuturor, continuă ea ridicând privirea.

-      Ce facem, ne aplecăm şi noi, îngenunchem? o întrebă în şoaptă Piticuţa pe Buhu-Hu.

Numai că şoapta asta sunase cam tare.

-      Nu e nevoie să îngenuncheaţi. De altfel, Suttonian, ridică-te şi tu, te rog.

Acesta se conformă. Se vedea pe chipul lui o mare uşurare, parcă scăpase de o grea povară.

-      Numai voi sunteţi? întrebă Mărita Jhinerre.

-      Nu, mai avem trei prieteni jos, Singurel, Muşcăciosu şi Puerilă. Ne aşteaptă, spuse Buhu-Hu.

-      Deci voi sunteţi cei veniţi de sus, continuă Mărita Jhinerre. Doar doi sunteţi?

-      Nu, spuse Aiurilă şi încercă să mimeze o plecăciune caraghioasă care o făcu pe Mărita Jhinerre să zâmbească, doi din cei trei prieteni de jos sunt cu noi, veniţi de sus.

-      Haideţi să nu mai pierdem vremea şi să coborâm, îi îndemnă Suttonian.

Începură să coboare. Tot Suttonian era primul, urmat de Piticuţa, apoi Mărita Jhinerre şi Aiurilă. Ca de obicei, Buhu-Hu era deasupra lor, a tuturor. Cu cât se apropiau, de jos se auzeau zgomote, voci. Suttonian la un moment dat se opri, lucru care-i făcu pe toţi cei din spate lui să se oprească. Se încruntă, apoi le făcu semn Măritei Jhinerre şi tovarăşilor lui să coboare în linişte. Ultima parte de scări o coborâră cât putură ei de încet şi fără să fie auziţi.

Când ajunseră de tot jos, peisajul ce li se înfăţişa era terifiant. Muşcăciosu era în lanţuri, la toate patru lăbuţele şi scâncea. Pe blana lui se vedeau urme de bici. Singurel era şi el în lanţuri, atât la mâini, cât şi la picioare. Avea o ditamai vânătaia pe braţul stâng. Stătea în genunchi şi plângea. Lângă el, întins pe jos, fără suflare, zăcea Puerilă. Singurel ridică privirea şi-i observă pe cei coborâţi de sus din turn. Dădu din cap a deznădejde în semn de ”nu”! Dintr-odată, din camera alăturată ieşiră Golya, şeful Ibecs şi încă cinci Ibecşi noi apăruţi. Era o ceată ce fusese trimisă de la castel, după ce Piticuţa fusese eliberată. Realizaseră cu toţii căci cei care o eliberaseră pe Piticuţa urmau să meargă la Turnul Îndepărtat pentru a o salva şi pe Mărita Jhinerre.

Golya se îndreptă spre ei zâmbind ironic. Scoase sabia din teacă. Nu mai aveau cum să scape. Totul era pierdut. Golya făcu o plecăciune, apoi le spuse:

-      Bine v-am regăsit. Poftiţi de întindeţi mânuţele să le încătuşăm!