Capitolul XXII ~ Înapoi La Castel

Capitolul XXII

Înapoi La Castel

Fedeleş! Aşa erau legaţi cu toţi. Cătuşele le fuseseră date jos şi acum erau înlocuite cu o sfoară groasă. Erau legaţi şi la mâini şi la picioare. Niciunul nu putea scăpa. Singurel le povestise celorlalţi cum se întâmplase cu Puerilă.

Fuseseră toţi trei surprinşi. Golya şi şeful Ibecs le-au atras atenţia din cameră. În acest fel, cei cinci Ibecşi nou veniţi reuşiseră să spargă uşa. Norek nu o ferecase atât de bine pe cât crezuse atunci când intraseră. Au încercat ei să opună rezistenţă şi să se lupte dar degeaba. Nu au avut nicio şansă. Golya venise mişeleşte pe la spate şi a început să dea cu biciul în toţi trei. Pe Puerilă îl loviseră primul cu biciul. Şi de cele mai multe ori!

Acum se aflau toţi într-un car, băgaţi într-o cuşcă trasă de nişte cai cu urechi foarte lungi. Puerilă fusese lăsat în urmă. Trăia, abia respira, dar rămăsese prizonier la Turnul Îndepărtat. În grija şefului Ibecs şi a lui Golya.

Cei cinci Ibecşi care îi duceau înapoi la castel păreau foarte duri. Înarmaţi până în dinţi cu fel şi fel de arme, nu dădeau nicio atenţie celor din cuşcă. Degeaba încercaseră Buhu-Hu şi Piticuţa să vorbească cu ei, parcă vorbeau la pereţi.

-      Ce ne facem acum? începu Singurel discuţia.

-      Nu avem ce face, să vedem când ajungem la castel, răspunse Suttonian, care mai nou avea o cicatrice pe obrazul drept. Era de la biciul pe care îl primise. Era un semn că nu cedase fără luptă.

-      Am putea să încercăm să desfacem lacătul, spuse Aiurilă.

-      Tu gândeşti? îl apostrofă Piticuţa. Tu nu vezi că sunt cu ochii pe noi? Şi apoi, unde o să fugi?

-      Mda, ai dreptate, se făcu mic Aiurilă.

-      La castel este singura noastră şansă, spuse cu voce înceată Mărita Jhinerre.

-      Va trebui să aşteptăm până acolo, aprobă şi Muşcăciosu. Între timp, am putea dormi un pic.

-      Unde să dormi, nu vezi cum te zdruncină? sări Buhu-Hu. Dacă tu poţi să crezi că dormi, dormi!

-      Ziceam şi eu, spuse pleoştit Muşcăciosu. Să ne mai luăm gândul de la situaţia de faţă.

După care se aşternu liniştea. Fiecare dintre ei părea că se gândeşte atât la cum a ajuns aici, cât şi la o posibilă ieşire din situaţia nefavorabilă în care se aflau. Fără să-şi dea seama ajunseră la castel. Acolo deja era agitaţie mare de tot. Undeva mai departe, într-un crâng se vedeau câţiva Ibecşi spânzuraţi, probabil pedepsiţi pentru că lăsaseră să fie eliberată Piticuţa. Numărul de Ibecşi din castel se mărise considerabil. Şi toată lumea forfotea, se mişca dintr-o parte în alta de spuneai că cine ştie cine vine. Şi... cam aşa era, veneau cei patru din tărâmul de deasupra, Mărita Jhinerre şi cei care ajutaseră la eliberarea ei.

Nu mai fusese atâta forfotă şi agitaţie în rândul Ibecşilor de când o înlăturaseră pe Mărita Jhinerre de la tron. Ajunşi în faţa castelului, ceata de Ibecşi se opti. Fură coborâţi cu toţii din cuşcă şi în şir indian, la ameninţarea suliţelor erau împinşi spre castel.

-      Acum ce se întâmplă, ce vor să ne facă? se panică Aiurilă.

-      Ori ne aruncă în temniţă, ori ne judecă pe loc, fu de părere Suttonian.

-      Păi, se băgă în vorbă Singurel, gândiţi-vă şi voi, regina e aici, Piticuţa e aici, deci...

-      Vai de mine, aşa este! se sperie Buhu-Hu. Unghia! Comoara Negăsită!

La auzul acestui lucru, Mărita Jhinerre se cam schimbă la faţă.

-      Să sperăm într-o minune, rosti aceasta fără prea mare convingere în glas.

-      Oare ce minune se mai poate întâmpla? păru neîncrezător Muşcăciosu.

Tot împinşi de la spate intrară în castel. Un Ibecs care era în faţa prizonierilor, imediat ce intrară în castel vru să o ia la dreapta. Imediat ce încercă asta, un alt Ibecs care păzea holul de la intrare, sări de la locul lui şi se postă în faţa acestuia:

-      Anumati chaina!

-      Kina? întrebă acesta speriat.

-      Tina kaidi chan! îi răspunse acesta tăios.

Ibecsul holbă ochii şi făcu cale întoarsă. Îi împinse cu suliţa astfel încât Suttonian care era primul din rând se întoarse şi ajunse ultimul. Acum primul era Aiurilă. Şi o luară în sens invers, după care la dreapta şi intrară în sala mare a castelului. Aiurilă se opri deodată. Ceilalţi din urma lui făcură la fel. Ibecsul din spate începu să-l împungă cu suliţa pe Suttonian încât acesta se enervă, se întoarse şi îi arse una zdravănă peste cap. Acesta căzu secerat la pământ. Însă alţi doi Ibecşi săriră şi îl loviră pe Suttonian la spate încât acesta îngenunche de durere.

-      Hei, încetaţi! se răsti Mărita Jhinerre la ei, întorcându-se.

Aceştia speraţi de ieşirea reginei se opriră. Suttonian se ridică şi făcu semn că e în regulă, apoi făcu semn ca să înainteze. Rând pe rând se împinseră de la spate, încât Aiurilă fu şi el împins de ala spate şi păşi cu totul în sala mare. Rămaseră uimiţi peste măsură. Sala era plină. În marea lor majoritate erau Ibecşi, însă erau şi alte rase nemaivăzute de ei, rase care erau de partea Ibecşilor. Pe mijloc era un culoare, iar pe jos era un covor de o culoare nedefinită, undeva între galben şi portocaliu. Grupul de prizonieri înaintă până în faţă în huiduielile tuturor. Sala era ca o sală de teatru, era plină de lume şi jos şi la etaj. Majoritatea dintre ei o huiduiau cu siguranţă pe regină. Ajunşi în faţă, observară pe tron, evident, un Ibecs ce avea o coroană pe cap. Acesta era conducătorul lor. Li se făcu semn să meargă în partea stângă a sălii, unde erau nişte băncuţe. Se aşezară cu toţii acolo.

-      Ce vor să ne facă? întrebă Piticuţa speriată.

-      Ne vor judeca, răspunse Suttonian.

-      Pentru ce să ne judece? sări Aiurilă.

-      Cum pentru ce? se supără Buhu-Hu. Pentru că am eliberat-o pe Piticuţa, pentru că am eliberat-o pe Mărita Jhinerre. Nu crezi că e de ajuns?

-      Ba da, recunoscu Aiurilă.

-      Dar de ce ne-au întors din drum? întrebă Singurel.

-      Aici pot să vă răspund eu, spuse Mărita Jhinerre. Au vorbit în vechiul dialect al Ibecşilor. Nici nu credeam că mai e folosit!

-      Şi ce-au spus? întrebă Muşcăciosu.

-      Ibecsul l-a oprit spunându-i că nu are voie acolo, iar când celălalt l-a întrebat de ce, acela i-e răspuns ca acolo sunt cei trei prizonieri.

-      Părinţii mei, începu să viseze Singurel. Sunt aici, trebuie să-i salvăm şi pe ei.

-      Vom face şi asta, spuse Suttonian, numai să scăpăm acum de aici.

Ibecsul de pe tron de ridică deodată în picioare.

-      Linişte! porunci acesta.

Tot zumzetul şi vorbele din sală dispărură ca prin farmec. Era o linişte deplină acum.

-      Numele meu este Hoof, spuse acesta îndreptându-se către prizonieri. Sunt regele acestui ţinut.

-      Nu eşti niciun rege, îl luă pe Aiurilă gura pe dinainte, regina este ea, Mărita Jhinerre, mai spuse acesta şi arătă cu mâna spre regină.

-      Eu sunt regele acestui ţinut, repetă pe un ton ameninţător Hoof. Jhinerre a ta a fost îndepărtată de la putere acum mult timp. Acum eu conduc!

-      Nu e adevărat! mai rosti Aiurilă şoptit şi se aşeză pe băncuţa tras de mână de Piticuţa.

-      Să înceapă procesul! mai rosti Hoof, după care se aşeză pe tron.

Capitolul XXI ~ Mărita Jhinerre

Capitolul XXI

Mărita Jhinerre

Suttonian se conformă, aruncă cele două săbii, căci doar atât avea cu el şi îngenunche în faţa Ibecşilor.

-      Scumpa şi preţioasa voastră regină nu va fi salvată, continuă Ibecsul care părea a fi căpetenia celor de sus.

-      Eu sunt Suttonian IV, Marele Comandant al oştilor Măritei Jhinerre, rosti atunci de jos Suttonian şi dădu să se ridice.

-      Stai jos, porunci Ibecsul, stai jos sau o să am grijă de fiecare din cei trei. O să am grijă să nu mai sufle niciunul.

-      Scopul meu este să o salvez pe Mărita Jhinerre, nu mă interesează de nimeni altcineva. Poţi să le faci ce vrei!

Ibecşii rămaseră perplecşi, dar mai uimiţi erau Buhu-Hu, Aiurilă şi Piticuţa. Să îi fi trădat şi Suttonian? Să nu îi pese de vieţile lor? Asta era deja prea mult! În acel moment, cu o iuţeală de necrezut Suttonian apucă de jos săbiile şi-şi croi drum spre cei trei doborând fiecare Ibecs care-i stătea în cale. Într-un interval foarte scurt, nouă Ibecşi erau pe jos. Buhu-Hu răsuflă uşurat. Pentru o clipă, se temuse pentru viaţa lui şi a prietenilor săi.

-      Am crezut că ne-ai tras pe sfoară şi că nu-ţi pasă de noi, îi spuse Buhu-Hu.

-      Aşa ceva nu se va întâmpla niciodată! A fost doar pentru a le distrage atenţia şi a îi face să creadă că nu-mi pasă de voi!

-      Slavă cerului, rosti uşurată Piticuţa.

-      Haideţi s-o salvăm pe regină, rosti Aiurilă începând să urce scările.

-      Sunteţi conştienţi că şi sus mai sunt Ibecşi, rosti Suttonian. Lasă-mă pe mine în faţă!

Suttonian o luă înainte, urmat de Aiurilă şi Piticuţa, în timp ce deasupra lor zbura Buhu-Hu. Ajunşi la penultimul etaj, Suttonian le făcu semn să se oprească şi urcă doar el. Se uită de jos de pe scări să vadă ce se întâmplă la ultimul etaj, apoi zise:

-      Este o celulă drept în faţă, păzită de patru Ibecşi, dar mai sunt două uşi, e foarte probabil să mai fie Ibecşi şi în acele camere.

-      N-avem ce face, am ajuns până aici, nu ne putem opri, spuse Aiurilă.

-      Uitaţi cum facem, propuse Buhu-Hu, voi trei vă năpustiţi asupra lor, iar eu zbor pe deasupra voastră a tuturor şi încerc să descui cumva uşa.

-      Hai să încercăm, spuse Piticuţa. Dar staţi, îi opri aceasta din drum.

-      Ce s-a întâmplat? fu Suttonian curios, căci el era gata să urce în fugă ultimele trepte.

-      Haideţi să-l lăsăm pe Aiurilă primul, rosti Piticuţa şi tu, continuă aceasta întorcându-se spre Aiurilă, cu felul tău aiurit de a fi, sperie-i, ţipă la ei şi strâmbă-te!

-      Ciudată idee, dar..., se amuză Aiurilă de ideea Piticuţei.

Zis şi făcut! Aiurilă urcă ultimele trepte câte două în grabă şi se repezi ţipând spre cei patru Ibecşi ce păzeau uşa. Doi dintre aceştia erau adormiţi în picioare stând rezemaţi de perete şi tare se mai speriară. Unul din ei chiar căzu jos neştiind ce se întâmplă.

-      Ce faceţi bă, dormiţi în post? urlă Aiurilă la ei. Altceva mai bun nu-i venise să spună.

Ceilalţi doi Ibecşi care erau treji ridicară suliţele gata să-l împungă, moment în care Piticuţa şi Suttonian apărură şi ei. Suttonian avea ambele săbii ridicate şi îndreptate spre ei, încât Ibecşii înţeleseră că cu acesta aveau să se lupte. În acelaşi timp Buhu-Hu se strecură pe sus, încet, pe lângă pereţi şi ajunse deasupra uşii celulei. Ceilalţi doi Ibecşi se reculeseră şi ei şi toţi patru îl ameninţau pe Suttonian. Dar nu era Suttonian omul care să se sperie de doar patru Ibecşi. Aiurilă şi Piticuţa găsiseră pe jos nişte pietricele, erau şi câteva cutiuţe şi rând pe rând începură să le arunce spre Ibecşi ca să le distragă atenţia. Unul din Ibecşi făcu greşeala să încerce să se apropie prea mult de Piticuţa şi imediat căzu secerat de Suttonian. Buhu-Hu se chinuia degeaba să introducă cheia în broască, dar aripile nu-l prea ajutau.

-      Aruncă-mi mie cheia, se auzi vocea Măritei Jhinerre dinăuntru.

-      Da, mărită regină, spuse Buhu-Hu şi-i strecură cheia printre gratii.

Mărita Jhinerre luă cheia, o băgă în broască şi răsuci cheia. Se auzi un zgomot infernal, de parcă acea uşă nu mai fusese deschisă de o sută de ani încoace şi uşa se dădu la perete. Cei trei Ibecşi rămaşi, la auzul deschiderii uşii, făcură imprudenţa de a întoarce capetele. Acest lucru îi costă viaţa, întrucât Suttonian profitând de acest lucru imediat îi doborî la pământ. Totul se terminase. Ibecşii zăceau pe jos, iar Mărita Jhinerre era salvată. Văzând-o, Suttonian fugi repede în faţa Măritei Jhinerre şi îngenunche:

-      Mărită Jhinerre, iartă-mă că a durat atât. Am fost un laş. Nu am avut ajutoare.

-      Nu-i nimic, bătrâne comandant, mai bine mai târziu decât niciodată. Vă mulţumesc tuturor, continuă ea ridicând privirea.

-      Ce facem, ne aplecăm şi noi, îngenunchem? o întrebă în şoaptă Piticuţa pe Buhu-Hu.

Numai că şoapta asta sunase cam tare.

-      Nu e nevoie să îngenuncheaţi. De altfel, Suttonian, ridică-te şi tu, te rog.

Acesta se conformă. Se vedea pe chipul lui o mare uşurare, parcă scăpase de o grea povară.

-      Numai voi sunteţi? întrebă Mărita Jhinerre.

-      Nu, mai avem trei prieteni jos, Singurel, Muşcăciosu şi Puerilă. Ne aşteaptă, spuse Buhu-Hu.

-      Deci voi sunteţi cei veniţi de sus, continuă Mărita Jhinerre. Doar doi sunteţi?

-      Nu, spuse Aiurilă şi încercă să mimeze o plecăciune caraghioasă care o făcu pe Mărita Jhinerre să zâmbească, doi din cei trei prieteni de jos sunt cu noi, veniţi de sus.

-      Haideţi să nu mai pierdem vremea şi să coborâm, îi îndemnă Suttonian.

Începură să coboare. Tot Suttonian era primul, urmat de Piticuţa, apoi Mărita Jhinerre şi Aiurilă. Ca de obicei, Buhu-Hu era deasupra lor, a tuturor. Cu cât se apropiau, de jos se auzeau zgomote, voci. Suttonian la un moment dat se opri, lucru care-i făcu pe toţi cei din spate lui să se oprească. Se încruntă, apoi le făcu semn Măritei Jhinerre şi tovarăşilor lui să coboare în linişte. Ultima parte de scări o coborâră cât putură ei de încet şi fără să fie auziţi.

Când ajunseră de tot jos, peisajul ce li se înfăţişa era terifiant. Muşcăciosu era în lanţuri, la toate patru lăbuţele şi scâncea. Pe blana lui se vedeau urme de bici. Singurel era şi el în lanţuri, atât la mâini, cât şi la picioare. Avea o ditamai vânătaia pe braţul stâng. Stătea în genunchi şi plângea. Lângă el, întins pe jos, fără suflare, zăcea Puerilă. Singurel ridică privirea şi-i observă pe cei coborâţi de sus din turn. Dădu din cap a deznădejde în semn de ”nu”! Dintr-odată, din camera alăturată ieşiră Golya, şeful Ibecs şi încă cinci Ibecşi noi apăruţi. Era o ceată ce fusese trimisă de la castel, după ce Piticuţa fusese eliberată. Realizaseră cu toţii căci cei care o eliberaseră pe Piticuţa urmau să meargă la Turnul Îndepărtat pentru a o salva şi pe Mărita Jhinerre.

Golya se îndreptă spre ei zâmbind ironic. Scoase sabia din teacă. Nu mai aveau cum să scape. Totul era pierdut. Golya făcu o plecăciune, apoi le spuse:

-      Bine v-am regăsit. Poftiţi de întindeţi mânuţele să le încătuşăm!