Capitolul XVII ~ Tărâmul De Dedesubt

Capitolul XVII

Tărâmul De Dedesubt

Avuseseră parte de atâtea surprize de-a lungul călătoriei, încât se cam temeau să întoarcă privirile să vadă cine le vorbise. Dar nu aveau încotro şi se întoarseră. În faţa lor stătea... nici ei nu-şi dădeau seama ce era, părea asemănător cu un ursuleţ panda, dar avea urechile alungite ca ale unui măgăruş. La înălţime era puţin mai înalt decât Muşcăciosu. Vocea o avea puţin răguşită.

-      Şi cum ne puteţi ajuta? îşi luă Singurel inima în dinţi să întrebe. Ne căutăm prietenii.

-      Hihihi, pooot să vă ajuuut, cuuum să nu vă ajuuut.

-      Pot să întreb cum te numeşti? interveni curajoasă Buhu-Hu.

-      Hihihi, poooţi, cum să nu poooţi, hihihi, mă numeeesc Lemiran.

-      Dumneavoastră sunteţi paznicul sau..., întrebă şi Piticuţa.

-      Suuunt de toaaateeee aiiiiici, hihihi.

-      Ăsta n-o să ne fie deloc de folos, îi şopti Aiurilă lui Buhu-Hu, ei fiind mai în spate.

-      Taci, că am impresia că fără el n-o să-i găsim pe Puerilă şi pe Akewi, i-o tăie Buhu-Hu.

Singurel îi explică lui Lemiran toată tărăşenia cu poieniţele şi cum Spiritul Ceţii le luase prietenii şi le spuseseră că îi pot găsi aici.

-      Sunt foaaarte bătrââân, îi spuse Lemiran lui Singurel, vă voi ajutaaa, hihihi, însă am o maaare rugăminteee la voooi, hihihi.

-      Aoleu, ce oare ne mai cere? se bosumflă Aiurilă, vorbind tot cu Buhu-Hu.

-      Ascult, răspunse Singurel, ce putem face?

-      Hihihi, sunt foaaarte bătrââân, începu Lemiran...

-      Asta ai mai spus-o, îl întrerupse Aiurilă, care se apropiase între timp cu Buhu-Hu să asculte dorinţa lui Lemiran.

-      Nu e frumooos să mă întreruuupi, hihihi, îi reproşă Lemiran lui Aiurilă.

-      Potoleşte-te, îl certă şi Piticuţa pe acesta. Scuzaţi-l, continuaţi, vă rog!

-      Nu mă mai poooot căţăraaaa ca pe vreeeemuri, hihihi, am rugăminteaaaa să-mi culegeeeţi şi mie din copaaac nişte cooonuri, să-mi faaac proviziiii, hihihi.

-      Doar atât? Cu mare plăcere, răspunse Singurel uşurat. Aiurilă, hai să te urci în copac.

-      Dar de ce eu? se plânse acesta.

-      Păi în primul rând că ai fost nepoliticos şi în al doilea rând pentru că tu te caţeri cel mai bine dintre noi trei, îi spuse Piticuţa

-      Dar de ce nu poate Buhu-Hu să zboare, şi să aducă?

-      Pentru că eu nu am mâini ca să rup conurile.

-      Ufff, bine, spuse spăşit Aiurilă. Unde mă urc?

-      Hihihi, uiteee, aiiiici, îi arătă Lemiran un copac.

Aiurilă începu să se cocoaţe cu o abilitate care îi uimi pe Buhu-Hu şi pe Lemiran. Ajunse aproape sus în vârf şi le strigă:

-      Atenţie, cadeeeee!

Aceştia se dădură la o parte, iar de sus Aiurilă începu să arunce con după con. Se făcură vreo cincizeci-şaizeci. La un moment dat, Lemiran îl opri:

-      Hihihi, gataaa, ajungeeee!

Aiurilă respiră uşurat şi tot aşa de repede şi de abil coborî până jos. Se scutură pe haine şi rosti:

-      Sper că vă ajung! Acum haideţi să-i salvăm pe prietenii noştri!

-      Da, aşa este, noi ne-am ţinut de partea noastră de obligaţie, spuse şi Singurel.

-      Hihihi, urmaţi-măăă, le spuse Lemiran şi începu să meargă în direcţia opusă, prin pădure.

Cei patru îl urmară tăcuţi şi totodată încrezători că îşi vor putea găsi prietenii cât mai repede. Abia acum începură să se uite primprejur. Tărâmul de Dedesubt nu arăta deloc a fi vesel, calm, ba din contră, totul era sumbru, urât, plin de culori de maron şi gri şi verde închis. Aşa-zisa pădure era de fapt o rămăşiţă de pădure, plină de cioturi, ca după un bombardament. Nici măcar în zare nu se vedea nimic promiţător, de parcă totul fusese colorat în culori de maron, gri şi negru. Merseră ei ce merseră, ieşiră din pădure, trecură şi de o câmpie ce arăta de parcă fusese pârjolită şi ajunseră în faţa unui deal. Undeva în dreapta era intrarea într-o peşteră.

-      Hihihi, am ajuuuns, rosti Lemiran.

-      Am ajuns unde? întrebă Singurel.

-      Hihihi, acooolooo, în peşterăăă, arătă Lemiran cu mâna.

-      Acolo? Ce e acolo? întrebă şi Buhu-Hu.

-      Hihihi, prietenii voştriii, hihihi, spuse Lemiran.

-      Păi şi... ce facem, pur şi simplu intrăm? fu de părere Piticuţa.

-      La câte am pătimit..., se încurajă Singurel.

-      Hihihi, eu mă întooorc, mult succeeees, rosti Lemiran.

-      Mulţumim pentru ajutor, îi spuse Aiurilă.

Lemiran se îndepărtă luând-o înapoi de unde veniseră. Acum, rămaşi singuri, se uitau nedumeriţi unii la alţii.

-      Ce facem? Intrăm toţi? rupse tăcerea Singurel.

-      Păi n-ai zis să nu ne separăm? îi aminti Buhu-Hu. Intrăm toţi. Haideţi!

Îşi făcură curaj şi porniră la drum. Se apropiară încet de peşteră. Intrară uşor înăuntru. Peştera era slab luminată. Nu puteau să-şi dea seama de unde anume venea lumina. După ce trecură prin-trun tunel scurt, peştera se lărgea. În interior era o singură cameră, dar mare. Şi înaltă. Se auzeau diverse zgomote. Bănuiau că sunt animale pe acolo, însă ei nu văzură nimic. În mijlocul camerei era o insulă mică. De jur împrejurul insulei era un şanţ plin cu apă. În partea dreapta peştera se continua cu un alt tunel.

-      Haideţi într-acolo, le indică Piticuţa cu degetul spre tunel.

-      Brrr, dar frig mai e, spuse Aiurilă.

Deodată, din direcţie opusă tunelului pe care-l zăriseră, nu se ştie de unde, apăru o ceaţă densă. Cei patru se opriră.

-      Ce căutaţi aici? se auzi o voce din interiorul ceţii.

-      Spirite al Ceţii, tu eşti? îndrăzni Singurel.

-      Eu sunt, ce căutaţi? rosti vocea.

-      Am venit să ne eliberăm prietenii, continuă Singurel.

-      Ce vă face să credeţi că prietenii voştri sunt aici? continuă şi vocea.

-      Păi tu ne-ai spus în poiană când i-ai răpit, se răţoi Aiurilă.

-      Şi ce vă face să credeţi că vi voi da?

-      Sunt prietenii noştri şi nu plecăm de aici fără ei, interveni şi Buhu-Hu.

-      Am trei întrebări pentru voi. Dacă veţi răspunde la toate trei vă voi elibera prietenii.

-      Offf, iar întrebări, iar teste, se plânse Aiurilă.

-      Da, acceptăm, spuse curajoasă Piticuţa.

-      Întrebări-capcană, bineînţeles, rosti Singurel.

-      Cum se numeşte floarea care l-a ajutat pe prietenul vostru Muşcăciosu să vorbească?

-      Vai de mine, am uitat, stai, era ceva cu A, Aiurilă, ajută-mă, spuse Singurel.

-      Asirius, amfitrius, ceva de genul ăsta, a nu, stai, alinius. Da, alinius, conchise Aiurilă.

-      Cât durează o săptămână aici, în timpul vostru?

-      A, aha, spuse sigur pe sine Singurel, asta am reţinut, două zile. O săptămână aici durează cât două zile la noi.

-      Ce părere aţi avea dacă ar trebui să locuiţi aici, pe Tărâmul de Dedesubt?

-      N-aş putea, n-am putea, sări Aiurilă, am găsi orice mijloc să mergem sus, să plecăm, să scăpăm.

-      Aiurilă, îl apostrofă Buhu-Hu de ieşirea acestuia.

-      Multă lume, continuă vocea, de frică, minte cum că le place acest tărâm, minte cum că s-ar obişnui cu aceste locuri. Voi aţi fost sinceri şi de aceea spiritele prietenilor voştri Akewi şi Puerilă vor fi eliberate. Puteţi pleca! Aveţi grijă!

-      Păi, plecăm, putem pleca, dar unde sunt prietenii noştri? sări Aiurilă.

-      Taci şi ieşi din peşteră, i-o reteză Singurel.

-      Să avem grijă la cine? La ce? mai spuse şi Buhu-Hu.

Degeaba, căci ceaţa se risipise. Ieşiră din peşteră împingându-se unul pe altul. Ajunşi afară, fiecare dintre ei trase un oftat de uşurare că scăpaseră cu bine. Niciunul dintre ei nu observase că la câţiva paşi de ei stăteau... Puerilă şi Akewi.

-      Tuturor vă mulţumim / Şi tare vă îndrăgim! auziră cei patru.

-      Akewi? Puerilă? Ce bine să vă văăăăd, sări Aiurilă de gâtul lui Akewi, gest care mai mult l-a speriat pe acesta.

-      Îmi era dor de rimele tale, spuse la rândul lui şi Singurel, îmbrăţişându-l pe Puerilă.

-      S-a reîntregit trupa, rosti şi Buhu-Hu. Tare ne-a fost dor de voi!

-      Tare ne bucurăm că nu aţi uitat de noi şi aţi venit să ne salvaţi, rosti şi Puerilă.

Le făcură celor doi cunoştinţă cu Piticuţa, apoi o luară pe drumul înapoi spre Norul Zurbagiu. Merseră ei ce merseră, trecură de câmpie şi intrară în pădure. Şi cum vorbeau ei aşa şi pălăvrăgeau şi Piticuţa asculta cu interes cum povestea Puerilă de drum, de poieniţe, de Norek şi de Zaharra, la un moment dat se auzi un răget groaznic. Se opriră brusc cu toţii.

-      Ce... ce s-a auzit, rosti Puerilă cu voce tremurată.

-      Spiritul Ceţii a spus să avem grijă, avertiză Buhu-Hu, însă nu ne-a spus la ce.

Se auzi dintr-odată un bufnit şi simţiră cum cineva alerga spre ei. Cineva mare. Întoarseră ochii cu toţii şi desluşiră un soi de mistreţ cu patru colţi care venea furtunos spre ei.

-      Fugiţi, reuşi să îngaime Singurel, nu mai avem mult până la barieră şi la Norul Zurbagiu.

O rupseră cu toţii la fugă. Fugeau ei ce fugeau, dar parcă mistreţul fugea mai abitir. Distanţa dintre acesta şi ei se micşora îngrozitor de repede.

-      Cine îmi fură sufletele de aici, nu va supravieţui, se auzi din direcţia mistreţului.

Cu siguranţă că făcea referire la salvarea sufletelor lui Akewi şi Puerilă.

-      Alergaţi, cât de repede puteţi, îi ruga, îi motiva Buhu-Hu, care era lipsită de orice primejdie, deoarece ea era în aer. Mai e puţin!

Şi într-adevăr mai era puţin. Ajunseră cât ai clipi la locul unde era Norul Zurbagiu şi trecură în goană, pe lângă Lemiran, lucru care-l miră foarte tare pe acesta care liniştit aduna conurile de pe jos, şi se năpustiră toţi şase în Norul Zurbagiu, aproape speriindu-l pe liftier.

-      Ne-am întors, să urcăm repede te rog! îl imploră Singurel gâfâind de la atâta alergat.

-      Nu se poate, sunteţi prea mulţi. Doi dintre voi trebuie să coboare, rosti impasibil liftierul.