Capitolul XXII ~ Comoara Negăsită

Capitolul XXII

Comoara Negăsită

-      Lăsaţi că ştiu eu unde am ieşit!, spuse Avazak după ce se curăţă de pământ.

-      Păi, de unde ştii?, întrebă Piticuţa.

-      Ai uitat cine am fost?, îi aduse aminte Avazak.

-      Nu am uitat, răspunse aceasta, dar nu se presupune că e o comoară negăsită? Cum se face că ştie toată lumea de ea?

-      Aşa i-a rămas denumirea de sute de ani, o lămuri Avazak.

-      Aha, am înţeles, este Comoara Negăsită al cărei ascunziş îl ştiu toţi, râse Muşcăciosu.

-      Poate ne luminezi şi pe noi, spuse Aiurilă.

-      Haideţi să mergem, că nu suntem departe şi vă povestesc pe drum.

-      Numai să ne grăbim, căci Hoof, nu va renunţa aşa uşor, spuse Singurel. Sigur va veni pe urmele noastre.

Şi chiar asta făcură. Avazak o luă prin pădure urmat de Singurel şi Muşcăciosu, iar în urma lor erau Aiurilă şi Piticuţa.

-      Vedeţi voi, începu Avazak povestea, atunci când s-au făcut aceste hărţi, toată lumea trăia în armonie. Toate speciile de înţelegeau. Nimeni nu avea nevoie de vreo armată. Nimănui nu îi era frică de vecin că îl va putea ataca. Toate acestea s-au schimbat în timp, când unele specii s-au înmulţit prea mult şi s-au dezvoltat prea mult. Aveau nevoie de noi teritorii unde să locuiască. Şi atunci când s-a împărţit totul, numai regii fiecărui ţinut ştiau unde este această comoară. Iar lumea a botezat-o Comoara Negăsită. Mult timp după aceea foarte puţină lume ştia unde este. Unii regi când au lăsat tronul copiilor lor nu le-au mai dezvăluit unde este comoara şi la un moment dat din câte se spune, mai ştiau de locul unde este ascunsă doar trei persoane: un Ibecs care conducea pe atunci, tatăl Măritei Jhinerre şi încă un rege dintr-un ţinut foarte îndepărtat.

-      Şi cum s-a ajuns de ştiu toţi şi toţi o caută?, întrebă curioasă Piticuţa.

-      Păi, îţi dai seama că de la Ibecşi, îi răspunse Avazak. Ibecşii după ce au devenit foarte mulţi au cucerit acum vreo trei sute de ani câteva teritorii din sud, apoi un Ibecs bătrân a menţionat conducătorului său despre comoară. Iar acel conducător, din generaţie în generaţie, prin urmaşii lui, au tot căutat comoara.

-      Şi tu? Tu de unde ai aflat?, întrebă Muşcăciosu.

-      De la Ibecşi, răspunse Avazak zâmbind.

Singurel şi Piticuţa se opriră din mers şi nu le venea să creadă ce au auzit. Trecuseră o dată prin acest fenomen de trădare şi nu voiau să mai aibă de-a face cu aşa ceva. avazak care îşi dădu seama ce gândesc cei doi, îi linişti:

-      În ultimii zece ani, Ibecşii au trâmbiţat peste tot că oferă recompensă celui sau celor care le va aduce Comoara Negăsită. Au dat sfoară-n ţară pe la toate bandele de tâlhari şi ticăloşi. Şi cum eu am fost unul dintre ei...

-      Deci Hoof ştie unde e comoara?, întrebă nedumerit Aiurilă. Şi de ce nu o ia?

-      Pentru că nu poate, îi răspunse Avazak. Comoara Negăsită este totuşi greu de obţinut. Până să ajungi la ea, sunt presărate capcane.

-      Aşa, bravo, şi mergem noi să intrăm în capcanele alea ca să ne trezim cu săgeţi prin noi, bolovani în cap sau mai ştiu eu ce!

Răbufnirea lui Singurel îi surprinse pe toţi. Nu îşi imaginau că va reacţiona aşa, ca şi cum s-ar fi săturat de căutarea comorii.

-      De ce eşti aşa de supărat?, întrebă Piticuţa.

-      A nu, pardon, se scuză Singurel fâstâcindu-se şi începând să se scarpine în cap. Ziceam şi eu aşa...

-      Din câte am înţeles, spuse Avazak, Aiurilă se cam pricepe la chestii de logică, aşa că nu văd vreo problemă. Eu spun că nu va fi greu să luăm harta!

-      Se cam pricepe?, sări de data asta supărat Aiurilă. Mă pricep bine şi gata, nu doar puţin...

-      Lasă, nu te lăuda, o să vedem la faţa locului, îi răspunse Muşcăciosu, care de câte ori avea ocazia, îl mai împungea pe Aiurilă cu câte o replică ironică.

-      Haideţi să ne continuăm drumul, spuse Avazak.

În afară de Avazak, niciunul dintre ei nu ştia unde se aflau. Nimeni nu garanta că s-ar fi putut întoarce la mal la barcă fără să se rătăcească. Aşa că îl urmau pe Avazak şi aveau încredere în el. Se considerau totuşi norocoşi pentru că în urma lor nu se auzea nimic, semn că Hoof şi Ibecşii lui nu îi urmăreau. Pădurea era aceeaşi, părea că nu se mai termină. Nu devenea mai deasă, dar nu devenea nici mai rară. Nu apărea nicio poieniţă, niciun crâng, mergeau printre copaci de zici că se invârteau în cerc. Însă nu merseră aşa de mult pe cât li se păru lor. La un moment dat în faţă apăru un deal şi pe măsură ce se apropiau de el, se părea ca încet-încet pădurea devenea din ce în ce mai rară. Când ajunseră la poalele dealului, începură să ocolească dealul, deşi copaci erau şi în sus pe deal. Pentru că pădurea devenise mai rară, prietenii noştri se mişcau parcă mai repede. La un moment dat Avazak se opri.

-      Gata, am ajuns, spuse acesta.

-      Păi, unde e poarta?, întrebă Piticuţa.

-      Uite-o, îi răspunse Avazak întinzând aripa ca să îi arate.

-      N-aş fi văzut-o niciodată, spuse Piticuţa.

La poalele dealului, acoperită de plante agăţătoare, de ierburi, de flori, de frunze, se zăreau într-adevăr două porţi. Pentru cineva care nu ştia unde să caute, poarta ar fi rămas negăsită niciodată. Avazak scoase cheia şi o introduse în broasca porţii. Răsuci cu putere, iar acest lucru făcu să se audă un zgomot metalic, semn că poarta fu descuiată. Avazak mai răsuci o dată cheia, apoi o scoase şi trase cu putere de poartă. Poarta se deschise cu un scârţâit teribil, care îi făcu pe Piticuţa şi pe Aiurilă să îşi ducă repede mâinile la urechi. Avazak nu deschise poarta cu totul, ci exact atât cât aveau ei nevoie ca să intre.

-      Bine aţi venit în peştera unde se află Comoara Negăsită, spuse Avazak făcând o plecăciune.

-      Ţie îţi arde de glume, îl certă Aiurilă care ştia că de acum încolo îşi intra în rol şi trebuia să fie atent la capcane.

-      Măcar se ştie câte capane sunt?, întrebă Singurel.

-      Nu multe, vreo nouă-zece, spuse Avazak râzând.

-      Pe bune? Aşa multe?, întrebă Piticuţa speriată. Sau glumeşti?

-      Glumesc, desigur, răspunse Avazak. Din bătrâni se spune că ar fi două capcane. Problema e că fiind de mult timp nepătruns de nimeni aici, e posibil să nici nu mai funcţioneze.

-      Adică?, întrebă Muşcăciosu nedumerit.

-      E posibil să fie vreo capcană care să nu declanşeze nimic, datorită vechimii. O fi ruginită sau poate a fost declanşată de altcineva... nimeni nu ştie.

-      Foarte încurajator, spuse Singurel.

-      Atunci haideţi să intrăm să vedem ce ne aşteaptă, spuse Aiurilă şi păşi primul dincolo de porţi.