Capitolul X ~ O Mică Întârziere

Capitolul X

O Mică Întârziere

-      Avem o problemă!, continuă Wujek.

-      În ce constă această problemă?, întrebă Singurel.

-      Cât m-am plimbat pe aici prin aglomeraţia asta, mi s-a părut că am văzut două persoane din trecutul meu.

-      Şi ce înseamnă asta? E de rău, presupun!

-      Dacă sunt într-adevăr ei, e foarte de rău! Aceştia doi caută mereu ceartă şi ultima dată când i-am întâlnit, nu prea a fost bine.

-      Asta se întâmpla când anume?, continuă Singurel cu întrebările.

-      Acum vreo zece ani. Partea proastă este că şi Avazak îi cunoaşte, este ceva legat de mine şi de el. Şi ei sunt bandiţi aşa cum a fost şi el!

-      Dar el nu i-a văzut, nu?

-      Nu, însă dacă am fost observaţi sau dacă cineva ne-a urmărit, dimineaţă nu ne va fi chiar aşa de bine.

-      Wujek, stai, opreşte-te, acum suntem obosiţi. Îţi mulţumesc pentru că mi-ai spus, peste noapte o să încerc să mă gândesc la o soluţie. E bine aşa?

-      E foarte bine. Şi... îţi mulţumesc că m-ai ascultat! Vreau să-ţi dovedesc că nu sunt cum a fost nepotul meu.

-      Am înţeles. Hai, fugi la somn! Noapte bună!

-      Noapte bună, Singurel, mai rosti Wujek şi ieşi pe uşă.

Parcă nici nu-i venea să se mai schimbe şi să se bage în pat. Singurel stătea în fund la marginea patului şi se întreba oare ce va fi în dimineaţa următoare. Fără să realizeze, adormi îmbrăcat.

Dimineaţă se trezi dârdâind. Adormise cu pătura sub el. Se chircise el cum putea mai bine, însă tot nu fusese de ajuns. Gândurile l-au măcinat toată noaptea, ba chiar avusese nişte vise tare ciudate. Cu alte cuvinte, se trezise parcă mai obosit decât adormise. Se schimbă, se spălă şi coborî jos. Se duse în sala de mese să mănânce. În afară de el, numai Avazak era la masă. Ceilalţi probabil nu se treziseră.

-      Bună dimineaţa!

-      Mhm!, mormăi Avazak.

-      S-a întâmplat ceva?, întrebă surprins Singurel.

-      Să sperăm că nu. Wujek a coborât adineauri, m-a salutat în fugă şi a ieşit glonţ din hotel.

-      Wujek?, întrebă mirat Singurel.

Mintea lui deja începea să creeze scenarii. Unde plecase Wujek? Fusese descoperit? Dar dacă se înşelase? Creierul lui obosise de atâtea variante. Nici nu termină bine de epuizat toate posibilităţile că Wujek intră val-vârtej în restaurantul hotelului.

-      Avazak..., începu Wujek

-      Ştiu, îi răspunse acesta sec.

-      Cum adică ştii?, sări ca ars Singurel.

-      Dar tu ce ştii?, veni rândul lui Avazak să se mire.

-      Nimic, plecă Singurel ruşinat capul.

-      I-ai spus tu ceva?, îl întrebă Avazak pe Wujek.

-      Nu ştiam dacă ai observat ceva şi nu am vrut să te sperii, răspunse Wujek.

-      Şi ce facem acum?, întrebă Singurel.

-      Vezi tu, se opri Avazak din mâncat şi se uită la Singurel, cei doi care ne urmăresc sunt foşti colaboratori de-ai mei. Sunt hoţi şi mincinoşi şi prăduiesc pe toată lumea. Acum vreo unsprezece ani...

-      Zece, îl corectă Wujek, întrerupându-l.

-      Zece, dacă spui tu, continuă Avazak fără să se supere. Acum zece ani i-am înşelat după ce am jefuit o caleaşcă. Şi eu am luat o mare parte din pradă. Când şi-au dat seama, cei doi au încercat să mă urmărească. Necunoscând ţinuturile acelea, am rătăcit, m-am adăpostit, am tot fugit, până am dat de Wujek aici de faţă. Nu ştiam cine este, nu ştiam dacă mă va ajuta sau mă va da de gol, însă Wujek m-a ajutat şi m-a ascuns şi am scăpat de cei doi.

-      Când treburile s-au liniştit, continuă Wujek, Avazak mi-a dat un sfert din captura lui şi aşa am putut să-mi ajut nepotul, pe Norek. Însă de atunci nu ne-am mai văzut şi tare miraţi am fost amândoi când ne-am recunoscut la castel. Însă am tăcut mâlc amândoi!

-      Şi acum presupun că vin să vă ceară partea lor, spuse Singurel.

-      Parte pe care, evident că nu o mai avem, îi răspunse Wujek. Cum ieşim din buclucul ăsta?

-      Am să-i provoc la joc, spuse calm Avazak.

-      La joc? Ce joc?, se auzi glasul Piticuţei care cobora însoţită de Muşcăciosu şi de Aiurilă.

-      Care joc? Acel joc?, întrebă Wujek, ignorându-i pe cei trei, care tocmai se aşezaseră la masă.

-      Da, acel joc, îi răspunse la fel de calm Avazak.

-      Păi... cu cine? Tu n-ai mai jucat de mult, eu n-am fost niciodată bun la aşa ceva, iar ei nu ştiu despre ce e vorba, spuse Wujek, arătând spre nou-veniţi.

-      Dar poate ne pricepem, sări Piticuţa de pe scaun.

-      Vom vedea, pentru că altă alternativă nu avem, rosti Avazak.

-      Tu ştii ceva?, îl întrebă Aiurilă pe Singurel.

-      Nu mai multe decât tine, îi răspunse acesta.

-      Gata, mâncăm şi plecăm?, se auzi vocea lui Alcul, care intrase urmat de Paia fără ca nimeni să-i audă.

-      Mâncăm şi... nu plecăm, îi răspunse Muşcăciosu.

-      Uite, Avazak, Muşcăciosu ar fi bun, sări Wujek. Se poate strecura şi să-i împiedice.

-      Repet, vom vedea, răspunse ursuz Avazak.

Restul mesei se desfăşură în linişte. După ce terminară toţi de mâncat, Avazak se ridică, se duse să plătească şi le spuse:

-      Haideţi să ne jucăm!

-      După cum o spui, n-o să fie deloc distractiv, glumi Paia.

Se îndreptară spre uşă, însă înainte de a ajunge la ea, aceasta se deschise şi intrară pe uşă doi struţi. Puteai să juri că sunt fraţi cu Avazak, căci cu greu îi deosebeai.

-      Bună dimineaţa, vă grăbiţi?, rosti unul dintre ei.

-      Da, voiam să vă căutăm, le răspunse Avazak fără să se piardă cu firea.

-      Ia uite ce coincidenţă, rosti celălalt struţ. Ai venit să ne plăteşti datoria?

-      Nu, dar veneam la voi să vă provoc la joc.

-      La joc? La jocul acela al nostru?, pufni în râs primul struţ. Cu cine, cu ei?

-      Nu mai bine ne dai datoria?, rosti cel de-al doilea struţ. Oricum nu aveţi vreo şansă!

-      Datoria nu am cum să v-o dau, nu mai am banii nici eu, nici el, continuă Avazak arătând spre Wujek.

-      Vai, dar ce zi norocoasă, rosti primul struţ. Vă avem pe amândoi aici!

-      Să lăsăm vorba şi să jucăm. Cine câştigă, îi cere ce vrea celui care pierde!

-      Opriţi-vă o dată din dialogul ăsta, se răsti Singurel. Tot aud că jucăm şi jucăm dar ce anume jucăm?

-      Da, aşa e, devine enervant, rosti Muşcăciosu căscând.

-      După dumneavoastră, vă rog, rosti cel de-al doilea struţ şi făcu o plecăciune ironică.

Întregul alai ieşi pe uşă şi o luară la stânga. Nu merseră foarte mult. O luară în direcţia unei clădiri ce semăna foarte mult cu un stadion. Pe măsură ce se apropiau de acest stadion, gălăgia creştea. Se auzeau ţipete, încurajări, lumea urla încontinuu.

-      Bine aţi venit, domnilor, rosti politicos portarul, un castor îmbrăcat cu tricou şi pantaloni albaştri, la intrarea în stadion. Aţi venit ca spectatori sau ca să jucaţi?

-      Am venit să jucăm!, rosti primul struţ. Ei contra noi, continuă acesta arătându-i pe toţi ceilalţi.

-      Ce glumă bună!, rosti portarul. Ei? adică... ei?

-      Da, ei, te deranjează asta?, se supără Avazak.

-      Nu, nicidecum, poftiţi, spuse acesta pierindu-i zâmbetul de pe buze şi dându-le voie să intre.

Intrară printr-un tunel şi ajunseră în interiorul stadionului. Wujek şi cel de-al doilea struţ se îndreptară spre un ghişeu să înscrie echipele. Toţi ceilalţi se duseră să se aşeze pe nişte scaune libere. Stadionul era plin. Floricele, confetti, baloane, panglici aruncate, lumea aplauda frenetic, era un tămbălău de nedescris. Veniseră cu toţi să se distreze.

-      Am avut noroc, imediat după ce termină ei, intrăm noi, spuse Wujek, când se întoarse de la ghişeu.

-      Acum fiţi atenţi şi urmăriţi ce se întâmplă pe teren, îi avertiză Avazak pe Singurel, Aiurilă şi Piticuţa.

Aceştia urmăriră cu mare atenţie jocul celor două echipe. Era vorba de o echipă de vulpi şi una de lupi, câte şase în fiecare echipă. Păreau echilibrate echipele şi jucau cu mare abilitate. Căutau să înţeleagă cât de cât regulile. Nu trecu mult şi se auzi fluierul de final care veni din partea arbitrului, un pinguin care alerga pe tot terenul. Cele două echipe dădură mâna şi ieşiră de pe teren.

-      Următorii, strigă pinguinul.

-      A venit momentul, rosti Avazak şi de ridică de pe scaun.