Capitolul XII ~ Pădurea Tăcerii

Capitolul XII

Pădurea Tăcerii

Gândul că au de plătit îi înfioră. Oare ce le va cere struţul? Wujek încercă să deschidă gura să spună ceva, dar fu oprit de către struţ.

-      Aveţi trei variante, spuse acesta.

-      Care sunt acestea?, întrebă Avazak.

-      Evident, varianta întâi este să ne plăteşti banii, dar am înţeles că nu ai aceşti bani pe care ni-i datorezi.

-      Deci varianta asta cade, răspunse Avazak. Care sunt celelalte două?

-      A doua variantă ar fi să mergem cu voi.

-      Exclus, sări ca ars Avazak.

-      Atunci rămâne a treia. O păstrăm ostatecă pe ea, pe Paia, care ne va ajuta şi va munci pentru noi ca să îţi plăteşti datoria.

-      Nici nu poate fi vorba de aşa ceva, ţipă Alcul. Paia merge cu noi.

-      Dacă nu ne înţelegem, nu rămâne decât să ne luptăm, mai spuse calm struţul.

-      Nu, nu, sări Wujek. Alcul, Avazak, uite cum facem, este şi vina mea, haideţi să acceptăm, mă ofer voluntar să rămân şi eu cu Paia şi în felul acesta noi doi ne plătim datoria, iar voi mergeţi să vă îndepliniţi misiunea.

-      Hmmm, mormăi Avazak, asta ar fi o soluţie. Dar dacă avem nevoie de voi pe drum?

-      Sunt convins că vă veţi descurca de minune, îl linişti Paia. Sunteţi viteji cu toţii şi veţi ieşi din orice încurcătură. Iar tu Alcul, nu te teme, nu mi se va întâmpla nimic.

-      Surioară..., rosti cu voce tremurată Alcul.

-      Aşa rămâne, voi plecaţi, ei stau, mai rosti struţul şi le întoarse spatele şi plecă. Vă aştept la hotel, mai strigă acesta în timp ce se îndepărta.

-      Nu cred că e o alegere bună, spuse Piticuţa.

-      Nici eu nu sunt de acord, o aprobă Singurel. Am plecat ca o echipă, ar trebui să continuăm aşa.

-      Nu vă temeţi, spuse Wujek, ne vedem când vă întoarceţi. Vom fi în regulă.

-      Începuse să-mi placă mult de tot de tine, îi spuse Muşcăciosu lui Wujek.

-      Şi mie, Muşcăciosule, rosti acesta mângâindu-l pe cap.

-      Am mâinile legate, nu-mi convine, dar nu am ce face, oftă Avazak. Paia, îmi cer scuze că ai fost prinsă la mijloc.

-      Nu e nicio problemă, îi răspunse Paia, eu şi Alcul ne-am obişnuit cu greutăţile de mici.

-      Atunci, spor la treabă, spuse Avazak, iar noi, trebuie să plecăm.

-      Şi vouă multă baftă şi aduceţi harta, spuse Wujek.

-      Acu haideţi să ne spălăm şi să mergem, e deja târziu, îi împinse de la spate Avazak.

Zis şi făcut. S-au îndreptat spre hotel, iar după o oră, toată lumea era proaspăt spălată, fără urmă de noroi pe ea. Părăsiră hotelul şi se îndreptară spre ieşirea din carusel. Alaiul format din Singurel, Avazak, Aiurilă, Piticuţa, Muşcăciosu şi Alcul lăsă în spate caruselul şi se îndrepta spre Pădurea Tăcerii. Toată lumea tăcea. Le era ciudă că lăsaseră doi prieteni în urmă. Alcul avea pe şaua lui rucsacurile lui Aiurilă şi Piticuţa, în timp ce Singurel îl căra pe al său singur în spate. Degeaba încercase Alcul să-l convingă pe acesta să-şi pună rucsacul pe spatele lui. Singurel nu fu de acord. Trecuse de mult de prânz, era după amiază, când Avazak se opri.

-      Aceea este Pădurea Tăcerii, le spuse el arătând cu mâna o pădure ce apăruse în faţa lor.

-      Trebuie să fiţi foarte atenţi, spuse şi Alcul. Singurul lucru care trebuie să se audă sunt zgomotele paşilor şi respiraţia, nimic altceva.

-      Cât de lungă e pădurea?, întrebă Singurel.

-      Nu pot spune nici că e foarte lungă, dar nici că e scurtă, îi răspunse Avazak.

-      Aiurilă, spuse Piticuţa, înţelegi că de data asta problema e gravă? Niciun sunet!

-      Am înţeles, răspunse acesta serios.

-      Muşcăciosule, tu ai priceput?, întrebă Singurel.

-      Să trăiţi, ham-ham, am înţeles, răspunse acesta.

-      Atunci să intrăm în Pădurea Tăcerii, spuse Alcul.

Porniră la drum şi pe măsură ce se apropiau de Pădurea Tăcerii, parcă se lasă din ce în ce mai frig. De la soarele arzător care îi copleşise până atunci, acum Piticuţa se văzu nevoită să îşi scoată din rucsac un pulover.

-      De aici începe, mai spuse Avazak în şoaptă, apoi se aşternu liniştea.

Pădurea nu era atât de sumbră şi mohorâtă pe cât îşi imaginaseră, era plină de viaţă, fluturi peste tot, copaci verzi, flori la tot pasul. Şi o cărare acoperită cu frunze care împărţea pădurea pe din două. Mergeau cu toţii în linişte, păşeau cu mare grijă şi atenţie ca nu cumva să facă cel mai mic zgomot. Înţeleseseră cu nu era de glumă! Dar parcă ghinionul se ţinea scai de ei! Fără să îşi dea seama, la un moment dat Aiurilă când păşi, sub talpa lui se auzi un scrâşnit. Se opriră cu toţii înmărmuriţi. Pe feţele lor se citea spaima! Fără să fie atent pe unde calcă, prinsese sub talpă o creangă ce căzuse din copac!

Aiurilă deschise gura vrând să spună ceva, însă Avazak îl ameninţă cu aripa! Nu trecură nici zece secunde de când se produsese zgomotul, că din adâncul pădurii se auzi un şuierat puternic. Fiecare din ei, întorcea capul în toate direcţiile, să vadă de unde vine zgomotul. Şi ce să vezi? La un moment dat în dreapta lor, apăru o uşă mare de tot între doi copaci. Pur şi simplu! Acolo unde nu fusese nimic, acum se afla o uşă. Nici nu apucară bine să termine de mirat, că uşa începu să se deschidă cu un scârţâit infernal.

Prin uşă se zărea un peisaj dezolant, sumbru, gri, se vedeau numai copaci tăiaţi şi împrăştiaţi pe jos. Era acel tărâm de care vorbise Paia, tărâm în care dispăruseră toţi cei care făcuseră zgomot. Deodată, pe uşă ţâşni din partea cealaltă o cămilă. O cămilă cu trei cocoaşe şi cu un petic la unul din ochi, precum piraţii. Se năpusti asupra lor şi începu să-i adulmece pe rând. Primul fu Avazak care nu se clinti din loc, nu făcu nicio mişcare şi mai ales nu scoase vreun sunet. Apoi cămila trecut rând pe rând şi îi mirosi din faţă, din lateral şi din spate pe Alcul, pe Singurel, pe Piticuţa şi pe Muşcăciosu la care cămila mârâi. Pesemne că nu mai văzuse vreodată pe cineva din specia Muşcăciosului.

Ultimul spre care se îndreptă era chiar vinovatul, Aiurilă. Acesta avea o privire extrem de speriată, aproape că-i venea să plângă. Tuturor li se păru că asupra lui Aiurilă cămila a poposit mai mult decât asupra fiecăruia dintre ei. Avazak ridică aripa la gură şi îi făcu încă o dată semn lui Aiurilă să nu cumva să scoată vreun sunet că e vai şi-amar de ei, moment în care, parcă simţind asta, cămila întoarse privirea spre Avazak şi scoase un zgomot teribil, asemănător cu croncînitul unei ciori, însă mult mai puternic şi mai piţigăiat. Aiurilă înlemnise efectiv, încetase să mai şi clipească de frică. Avazak rămase şi el cu aripa în aer ridicată în dreptul gurii. Cămila se întoarse din nou spre Aiurilă, îl mai adulmecă preţ de vreo câteva secunde, îl privi fix în ochi, apoi dintr-odată se întoarse şi ţâşni cu mare viteză spre uşa care rămăsese deschisă şi intră pe tărâmul ei. Uşa se închise în urma ei cu o bufnitură puternică şi dispăru.

Prietenii noştri rămaseră nemişcaţi o perioadă, apoi când se dezmeticiră, unul câte unul, începură să îşi continue drumul prin pădure, încet, cu foarte mare atenţie pe unde calcă. După o scurtă perioadă de timp, cam vreo zece minute, pădurea se termină. Dintr-odată copacii se terminară şi în faţa lor se întindea un câmp întins de floarea-soarelui. Cu toţii răsuflară uşuraţi. Primul care îndrăzni să vorbească fu însuşi Aiurilă:

-      Ce-a fost asta?, întrebă acesta cu o voce foarte înceată, aproape în şoaptă.

-      Nu ştiu ce a fost, este prima oară când văd aşa ceva, îi răspunse Avazak, însă am impresia că am scăpat ca prin urechile acului de un mare pericol.

-      Acelaşi lucru îl cred şi eu, spuse şi Piticuţa. Dacă ne lua pe toţi sau te lua doar pe tine prin acea uşă, nu ştiu dacă am mai fi fost găsiţi de cineva sau dacă am fi găsit vreo metodă să te aducem înapoi.

-      Slavă Domnului că a fost doar zgomotul crenguţei rupte şi nu a rostit nimeni vreun sunet, se băgă în vorbă şi Singurel.

-      Da, Piticuţa are mare dreptate, întări Alcul vorbele acesteia, bine că am scăpat nevătămaţi.

-      Avazak, sări şi Muşcăciosu, ai spus că ne aşteaptă două mari încercări. Care este cea de-a doua?

-      Să nu ne pripim, răspunse Avazak. Momentan să fim recunoscători şi să fim uşuraţi că am scăpat de Pădurea Tăcerii. Să ne continuăm drumul prin acest câmp de floarea-soarelui. La capătul lui se află şi locul unde vom înnopta.

-      Cum consideri tu, răspunse Singurel continuând să meargă primul.

Seara se lăsa încetişor, iar când era gata-gata să se înnopteze de tot văzură ăn zare nişte lumini. Nu trecu mult timp şi ajunseră acolo. Nu mai era hanul lui Gasthof, nu mai era hanul de la Carusel, era un han obişnuit, fără lume multă, fără cunoştinţe vechi. Mâncară şi se culcară, căci erau cu toţii obosiţi şi dormiră duşi.

Dimineaţa parcă veni mult prea repede decât îşi dorise fiecare dintre ei, însă nu aveau ce face. Se spălară, mâncară, îşi luară bagajele şi se întâlniră cu toţii în faţa hanului.

-      Încotro?, îl întrebă Piticuţa pe Avazak.

-      Vom continua drumul pe cărarea din partea stângă şi dacă vom merge destul de repede, imediat după prânz vom ajunge să ne înfruntăm şi cu cea de-a doua încercare.

-      Şi care e aceasta?, strigară aproape într-un glas Singurel, Piticuţa, Aiurilă şi Muşcăciosu.

-      Poieniţa cu Păianjeni, răspunse mult prea calm Avazak.

Se aşternu liniştea, nimeni nu voia să se gândească ce înseamnă asta, după ce avuseseră experienţa cu Pădurea Tăcerii.