Capitolul VIII ~ Vechi Prieteni

Capitolul VIII

Vechi Prieteni

Soarele bătea în geam. Singurel nici nu simţise când Miranda intrase în cameră şi deschise fereastra să intre aer. Simţi doar o adiere de vânt şi căută cu mâna pătura. Voia să mai doarmă, însă razele soarelui îi veneau direct pe faţă. Deschise un ochi, apoi pe celălalt. Aerul proaspăt al dimineţii îi invada plămânii. Se simţea odihnit. Încet se ridică din pat, se îmbrăcă şi luă paharul cu apă de pe măsuţă. Se postă în faţa ferestrei şi se uita afară, în timp ce golea paharul cu înghiţituri mici. Lumea începea să plece şi să vină de la han. Întregul han se trezea la viaţă. Se uită la ceasul de pe perete şi văzu că era şapte şi jumătate. I se păruse că dormise mai mult. Miranda intră în cameră.

-      Bună dimineaţa, aţi dormit cu toţii neîntorşi! Nici n-ai simţit când am deschis fereastra.

-      Bună dimineaţa. Aşa e!, spuse ruşinat Singurel, trecându-şi mâna prin părul ciufulit.

-      Haideţi, micul dejun e gata. Am trecut pe la fiecare să-l trezesc. Căţelul ăla al vostru, tare leneş mai e!

-      Muşcăciosu? Daaa, nici nu aveţi idee cum e! Dacă ar sta toată ziua, ar fi fericit! Mă îmbrac şi cobor!

Fiecare avusese cameră separată, doar Muşcăciosu şi Buhu-Hu fuseseră cazaţi în aceeaşi cameră. Pe hol se întâlni cu Aiurilă.

-      Cum ai dormit?, îl întrebă Singurel pe acesta.

-      Habar n-am, a căzut lat pe pat şi-am adormit îmbrăcat. M-am trezit când a intrat Miranda în cameră. M-am şi speriat, nu ştiam cine e!

-      Eu n-am auzit-o când a intrat! Ce cumsecade şi săritori sunt Miranda şi Gasthof.

-      Aşa e, îl aprobă Aiurilă.

-      Ceilalţi unde sunt?, întrebă Singurel

-      Au coborât deja. Noi suntem cei leneşi, spuse râzând Aiurilă.

-      Bună dimineaţa întârziaţilor, rosti Piticuţa când îi văzu pe cei doi coborând scările.

-      Dacă mai întârziaţi mult, vă mâncam eu micul dejun!, le spuse Muşcăciosu. Apropo, caşcavalul ăsta în omletă îi dă un gust de îţi vine să mănânci farfuria cu totul.

-      Mai vrei?, întrebă Gasthof care auzise lauda Muşcăciosului.

-      Nu, mulţumesc, nu mai pot, spuse acesta.

-      Hai, poftiţi, aşezaţi-vă, îi îndemnă Gasthof pe ultimii veniţi.

Singurel şi Aiurilă se aşezară la masă şi începură să înfulece de parcă nu mai mâncaseră de o săptămână.

-      Mamă, ce bună e omletaaaaaa!, rosti cu gura plină Aiurilă.

-      Nu-i frumos să vorbeşti la masă cu gura plină, îl atenţionă Singurel, care avea şi el gura plină.

-      Uite cine vorbeşte!, râse Piticuţa.

-      Încotro vă îndreptaţi?, îi întrebă Gasthof.

-      Momentan o să mergem la castel la Mărita Jhinerre, spuse Buhu-Hu.

-      Aveţi grijă la coroana ei, spuse Gasthof râzând şi înghiontindu-l pe Avazak.

-      Gata, zilele acelea sunt de mult apuse, m-am cuminţit, îi răspunse acesta.

Între timp băieţii terminaseră de mâncat, de parcă înfulecaseră cu câte două guri fiecare. Se şterseră cu şerveţelul la gură, apoi Singurel se ridică.

-      Gata, mergem?

-      Ar cam fi cazul să mergem, spuse Buhu-Hu.

Se ridicară cu toţii de la masă, îi mulţumiră lui Gasthof, apoi Mirandei pentru bunătatea lor şi mai ales pentru bucatele excepţionale şi se pregătiră de drum. Ieşiră din curtea hanului, îl ocoliră şi porniră pe un drum care era destul de populat.

-      Avem mult de mers?, întrebă Aiurilă.

-      Cam jumătate de zi, îi răspunse Buhu-Hu. De ce, deja te-ai plictisit?

-      Nu, nu, întrebam şi eu aşa, să ştiu cât de lung e drumul.

-      După prânz ajungem, îi mai spuse Buhu-Hu.

Drumeţii care veneau din faţă se uitau ciudat la alaiul pe care îl depăşeau. În faţă, după cum era şi normal, mergea Avazak. Îl urmau Muşcăciosu şi Buhu-Hu, apoi Piticuţa cu Aiurilă. Alaiul era încheiat de Singurel, care lăsase impresia că vrea să fie lăsat singur cu gândurile lui. Pe parcursul întregului drum nimeni nu scoase vreo vorbă. Era trecut de amiază când se văzu castelul în depărtare.

-      Mai avem puţin, rosti Avazak.

-      Ce bine, abia aştept s-o revăd pe Mărita Jhinerre, spuse Piticuţa.

Când ajunseră la porţile castelului, Buhu-Hu îşi luă rolul în primire. Se ridică de pe Muşcăciosu şi o luă în zbor înaintea lui Avazak.

-      Ne aşteaptă Mărita Jhinerre, spuse Buhu-Hu la intrarea în castel şi imediat li se făcu loc să intre.

Nu acelaşi lucru se întâmplă în castel la intrarea în sala tronului. Oricât căută să explice Buhu-Hu paznicilor că Mărita Jhinerre îi aşteaptă, nu găsi înţelegere.

-      Mărita Jhinerre e ocupată, spuse un paznic.

-      Are o consfătuire, îl susţinu cel de-al doilea paznic.

-      Trebuie să intrăm, ne aşteaptă, căută Buhu-Hu să-i înduplece. De ce nu înţelegeţi?

-      Ni s-a poruncit să nu lăsăm pe nimeni să intre şi asta facem, spuse unul din paznici.

-      O să aveţi mari probleme dacă nu ne lăsaţi să intrăm, strigă enervat Singurel.

-      Cine îndrăzneşte să deranjeze?, se auzi de după uşă în timp ce aceasta se deschidea.

-      Eu. Nu-ţi convine?, se răţoi Singurel.

Uşile se deschiseră larg într-un final şi de cealaltă parte a uşii stătea... Suttonian încruntat. Când îl văzură, Aiurilă şi Piticuţa traseră un chiot de bucurie.

-      Voi sunteţi? Singurel? Aiurilă? Piticuţa?, se lumină la faţă Suttonian.

-      Deranjăm?, spuse Piticuţa râzând. Putem reveni mai târziu!

-      Nici nu se pune problema, poftiţi, intraţi!, spuse Suttonian râzând.

Revederea a fost foarte plăcută. S-au îmbrăţişat cu toţii, doar erau prieteni vechi. Piticuţa a fost copleşită de revederea cu Mărita Jhinerre încât i-a sărit acesteia în braţe, lucru care i-a mirat pe toţi. Suttonian a îngenuncheat şi l-a luat şi el în braţe pe Muşcăciosu. Singurel şi Aiurilă ţopăiau şi chiuiau prin sala tronului. Apoi Singurel le făcu cunoştinţă cu Avazak.

-      Este o onoare să vă cunosc, Mărită Jhinerre, spuse Avazak.

-      Îmi pare bine de cunoştinţă, răspunse aceasta.

-      Am auzit despre renumele tău, îi spuse Suttonian strângându-i mâna.

-      Totul e în trecut, îi răspunse Avazak oarecum stânjenit.

-      Nici nu ştiţi ce bine îmi pare să vă văd!, le spuse Mărita Jhinerre, după ce se potoliră cu toţii.

-      Vai, Mărita Jhinerre, şi noi suntem foarte bucuroşi, spuse Singurel.

-      Nu credeam că ne vom mai vedea vreodată, spuse şi Aiurilă.

-      Mulţumim că te-ai gândit la noi că te putem ajuta, rosti şi Piticuţa.

-      Cine altcineva să mă ajute? Voi sunteţi viteji şi curajoşi!, îi lăudă Mărita Jhinerre.

-      Cum putem să te ajutăm?, întrebă Singurel.

-      Explică-le tu, Suttonian!, spuse Mărita Jhinerre.

-      Vedeţi voi..., începu Suttonian, pe vremuri când s-au împărţit teritoriile şi regatele, s-au făcut acte, hârtii. De fapt, erau hărţi pentru fiecare rege, fiecare ce zonă deţinea!

-      Da, a pomenit Buhu-Hu ceva de o hartă, spuse Aiurilă.

-      Le-ai spus?, întrebă Mărita Jhinerre.

-      Nu tot, doar puţin, se scuză Buhu-Hu.

-      Unul din teritorii, cel de la est de noi, este al nostru. Însă mai există cineva care îl revendică, cineva care spune că este teritoriul lor.

-      Aha, gata m-am prins, mergem, aducem harta, acolo arată că e teritoriul vostru şi gata, spuse Singurel dintr-o suflare.

-      Dacă ar fi aşa usor..., spuse Mărita Jhinerre.

-      Trebuie să mergeţi pe insula Yalsi, continuă Suttonian, acolo este Comoara Negăsită. Acolo este o cutie, iar înăuntru se află această hartă. Problema este însă cum ajungeţi acolo.

-      Tocmai de aceea îl avem pe Avazak, interveni Singurel. El va merge cu noi să ne ajute să construim o barcă din lemn de ukpa, ca să putem trece peste Gheaţa Fierbinte.

-      Mă bucur că aveţi ajutor, însă vă reamintesc că Hoof şi Ibecşii rămaşi...

-      Vai de mine, am uitat complet de asta, sări Piticuţa. Ei au fost trimişi tocmai la Gheaţa Fierbinte!

-      Aşa este, continuă Mărita Jhinerre, trebuie să aveţi mare grijă. Sunt dornici de răzbunare!

-      Atâta timp cât îi avem pe Buhu-Hu şi pe Suttonian, nu ne e frică de nimeni, spuse Aiurilă.

-      Din păcate, spuse Suttonian, acest lucru este imposibil. Eu trebuie să stau aici la castel, bunul meu prieten Rokli este în vest într-o campanie, iar Buhu-Hu are şi ea o altă misiune.

-      Păi şi noi ce facem?, se bosumflă Piticuţa.

-      Nu vă temeţi, vă voi da trei ajutoare de nădejde.

Mărita Jhinerre bătu din palme. Uşile se deschiseră încet şi în sala tronului păşiră trei persoane. Când se apropiară, Singurel sări ca ars:

-      Norek? Norek? Eşti mort! Ce cauţi aici? Ne-ai tras pe sfoară, spuse acesta şi dădu să se repeadă să lovească.

-      Hei, hei, stai, opreşte-te, îl ţinu cu greu Suttonian.

-      Ce caută aici, parcă murise, nu vreau să meargă cu noi, sări şi Piticuţa.

-      Încetaţi odată!, porunci Mărita Jhinerre şi se făcu deodată linişte.

-      V-am spus că aşa se va întâmpla, rosti cel numit Norek.

-      El nu este Norek, continuă Mărita Jhinerre. Norek a murit şi da, a fost un trădător. El este Wujek, este unchiul lui Norek şi nu are nicio legătură cu trădarea nepotului său.

-      Da, menţionă Wujek, eu nu sunt trădător. Mi-aş da viaţa pentru Mărita Jhinerre!

Asemănarea dintre cei doi era fantastică. Puteai să juri că este Norek, însă cu vreo cincisprezece ani mai în vârstă. Nu le venea să creadă.

-      Îmi cer mii de scuze, se fâstâci Singurel. Nu am ştiut!

-      Stai liniştit, spuse Wujek zâmbind, am atenţionat-o pe Mărita Jhinerre că aşa se va întâmpla.

Ceilalţi doi care intraseră în sala tronului erau doi cai. Unul alb ca laptele, celălalt negru ca tăciunea. Fără nicio altă pată, fără niciun semn, fără nimic. Pur şi simplu unul complet alb, iar altul complet negru.

-      Ei sunt Alcul şi Paia, au crescut de mici la castel şi sunt slujitori credincioşi, spuse Mărita Jhinerre.

-      Ne pare bine de cunoştinţă, spuse Alcul cu o voce groasă.

-      Puteam să pariez că Alcul eşti tu, spuse Piticuţa, către Paia.

-      Ştiu, răspunse Paia, ni s-a întâmplat de nenumărate ori. Lumea crede că dacă eu sunt neagră, automat eu sunt Alcul. Oricum, noi suntem frate şi soră şi ne amuzăm pe treaba asta!

-      În afara faptului că vă vor ajuta să vă îndepliniţi misiunea, rosti Suttonian, mai aveţi şi avantajul că puteţi pune rucsacurile pe ei şi să nu le mai căraţi voi.

-      N-aş îndrăzni, spuse Singurel.

-      Dar nici în spatele meu n-o să-l pui, spuse Muşcăciosu care în tot acest timp tăcuse.

-      Te-ai trezit?, îl ironiză Piticuţa. Credeam că ţi-ai înghiţit limba şi nu mai poţi să vorbeşti!

-      Stai să vezi ce dinţi am, îi răspunse Muşcăciosu.

-      Ia potoliţi-vă, îi muştrului Buhu-Hu. Se pare că drumurile noastre se despart aici!

-      Din păcate da, îi răspunse Singurel, însă nu pentru mult timp. Ne revedem când ne întoarcem cu harta!

-      Multă baftă!, le ură şi Suttonian.

Se îmbrăţişară de rămas bun şi ieşiră din sala tronului.