Capitolul VII ~ Hanul

Capitolul VII

Hanul

-      Cum să ne adresăm?, îl întrebă Aiurilă pe Avazak.

-      Avazak, pur şi simplu, răspunse acesta.

-      Ai vreun grad?, fu şi Piticuţa curioasă.

-      Da, dar aici nu suntem în armată, eu sunt Avazak, tu eşti Piticuţa şi tot aşa.

-      Bine, am înţeles, răspunse Piticuţa.

Plecaseră de vreo trei ore din tabăra struţilor. Ocoliseră toată tabăra şi mergeau înainte, nu o luaseră înapoi spre peşteră. Peisajul era la fel de plictisitor, nimic care să iasă din comun. Avazak luase cu el un rucsac. Singurul care nu avea rucsac era Muşcăciosu. Ba chiar acesta la un moment dat începu să râdă de toţi ceilalţi:

-      Băi dar ce greu e bagajul meu. Buhu-Hu, ai mâncat mult de când nu ne-am văzut, te-ai îngrăşat. Abia pot să te car în spinare!

-      Muşcăciosule, încep să-mi doresc să nu te fi luat, îi spuse Singurel.

-      Corect, spuse şi Piticuţa. Dacă stăteai acasă, era aşa de linişteeee!

-      Nu e vina mea, că nu am nevoie de haine, se scuză Muşcăciosu.

-      Acum unde mergem?, interveni Aiurilă.

-      Cum unde?, se supără Buhu-Hu. Tu chiar eşti aiurit? La castel s-o revedem pe Mărita Jhinerre.

-      Păi nu mergem să facem barca aia?, se supără Aiurilă. Eu nu mai înţeleg nimic!

-      Dacă ai fi mai atent, ai înţelege, îi reproşă Singurel. Mergem la castel, apoi să găsim lemnul de ukpa.

-      Castelul e departe?, reveni Aiurilă cu altă întrebare. Că mergem de mult!

-      Dacă te mai aud că te plângi, te las aici, interveni Avazak în discuţie.

-      Oricum va trebui să înnoptăm undeva, spuse şi Buhu-Hu. Se apropie noaptea!

-      Mai avem puţin de mers, îi spuse Avazak. Vedeţi, după dealul acela este un han. Un han celebru! Hanul lui Gasthof!

-      Şi de ce e hanul ăsta celebru?, fu curios Muşcăciosu.

-      Pe vremuri, răspunse Avazak, când armata noastră sau armata Măritei Jhinerre trecea pe aici, se întindeau mese bogate. Hangiţa, soţia lui Gasthof, e o bucătăreasă pe cinste!

-      Am auzit că şi Ibecşii la un moment dat veneau aici să mănânce şi petreceau!, spuse şi Buhu-Hu.

-      Toată lumea vine aici, îi răspunse Avazak. Bucatele sunt alese, e un han încăpător şi oricine e prin zonă, poposeşte aici pe timp de noapte!

-      Atunci înseamnă că avem ce mânca, spuse Piticuţa. Abia aştept să ajungem!

-      Nu mai e mult!, îi răspunse Avazak.

Apoi se aşternu liniştea. De parcă fiecare îşi imagina în mintea lui ce o să mănânce şi cât de mult! Când ajunseră în vârful dealului de care le spusese Avazak, se opriră cu toţii. Rămaseră înmărmuriţi! Peisajul din faţa lor era un peisaj de vis. Un han în toată regula, o clădire mare de tot, cu trei etaje. Lumini peste tot, la intrare, lumini la ferestre, lumini în corturi. Da, pentru că erau şi corturi. Fiind aşa de renumit, nu toată lumea care poposea la han încăpea în sala mare. Aşa că Gasthof montase în stânga hanului două corturi uriaşe cu mese, scaune, tot ce era necesar. În dreapta hanului erau grajdurile. Se auzeau nechezături, lumea intra, ieşea, slujitorii lui Gasthof duceau caii de căpăstru sau le duceau de mâncare. Era o forfotă de nedescris!

-      Mamă ce mare eeeeee!, spuse admirativ Aiurilă.

-      Este, v-am spus că e mare şi renumit, îi răspunse Avazak. Haideţi să coborâm dealul!

Începură să coboare dealul şi nici nu-şi dădură seama când ajunseră la han. Piticuţa îl luă pe Singurel de mână, iar Aiurilă o luă şi el pe Piticuţa de cealaltă mână. Ca să nu se piardă! Şi toţi trei îl urmară pe Avazak. Acesta intră în curte, o străbătu ferindu-se să nu fie lovit, căci era o aglomeraţie infernală, apoi intră în han. Şi se duse glonţ la tejghea, unde servea Gasthof.

-      Bună seara!, rosti calm Avazak.

-      Bună..., începu Gasthof şi ridică privirea, căci tocmai umplea două halbe de bere.

Când îl văzu pe Avazak se opri din turnatul berii în halbe şi le puse jos.

-      Nu-mi vine să cred!, rosti Gasthof extraordinar de mirat. Miranda! Vino repede!

-      Ce-i, ce s-a întâmplat?, rosti cea numită Miranda, ieşind din bucătărie cu cocă pe mâini şi plină de făină pe faţă.

Atât Gasthof, cât şi Miranda, soţia lui, renumita bucătăreasă, erau doi urşi panda. Înăltuţi de statură, rotofei, cu blăniţă albă şi neagră. Chiar dacă erau rotofei se mişcau destul de repede. Gasthof avea o pereche de pantaloni albi şi o bluză albă care era toată transpirată, semn că alerga săracul peste tot pentru a-şi servi clienţii. Era ajutat de alţi doi urşi panda, care mergeau şi prin sălile de mese să ducă tăvile cu bunătăţurile pregătite de Miranda. Aceasta avea un şorţ alb, lung până la glezne şi pe dedesubt un tricou tot alb. Ea trebăluia mai toată ziua în bucătărie, ajutată fiind de trei tinere panda. Stătea săraca acolo cât e ziua de lungă şi făcea toate tipurile de mâncăruri!

Când văzu de ce a chemat-o Gasthof, Miranda rămase cu mâinile în aer, căci se ştergea pe mâini cu o cârpă.

-      Vai de mine, ce oaspete neaşteptat!, rosti Miranda şi faţa i se făcu toată un zâmbet.

-      Măi băiatule, păi apari aşa din senin fără să ne anunţi?, îl certă în glumă Gasthof. Nu mai ştim de tine nimic de mai bine de trei ani!

-      Sunt soldat acum, stau mai mult prin tabără, răspunse oarecum jenat Avazak.

-      Eşti ce?, începu să râdă în hohote Miranda, încât câţiva clienţi care stăteau în apropierea tejghelei se speriară de râsul ei puternic. Soldat?

-      Haide, Avazak, lasă gluma că nu ne cunoaştem de ieri, îi spuse şi Gasthof.

-      Nu vă mint, sunt soldat, m-am cuminţit, rosti Avazak şi mai jenat.

Miranda începu să râdă şi mai tare, până dădu într-o tuse puternică. Doar aşa s-a putut opri, altfel cred că mai râdea vreo cinci minute.

-      Hoţul şi banditul Avazak e soldat?, întrebă ironic Gasthof.

-      Da, e soldat, de ce nu vă vine a crede?, se băgă Singurel în vorbă. Şi ne ajută pe noi!

-      Şi voi sunteţi cine?, redeveni serioasă Miranda. Şi vă ajută cu ce? Ia stai aşa...

-      Ce-i?, întrebă Gasthof.

-      Ei sunt... voi sunteţi... da, voi aţi salvat-o pe Mărita Jhinerre. Ei sunt, spuse Miranda către Gasthof.

-      Adevărat? În cazul ăsta, mâncarea şi băutura în seara asta e gratis din partea noastră.

-      Nici nu ştiţi ce serviciu ne-aţi făcut, le spuse Miranda. Tot mereu veneau aici Ibecşi şi mâncau şi nu plăteau. Şi nu aveam ce să le facem! Acum că ne-aţi scăpat de ei, măcar aşa să vă mulţumim. Ia spuneţi, ce să vă facă Miranda de mâncare?

-      Mâncăm aici pe tejghea?, întrebă Aiurilă şi-şi primi un pumn în spate din partea Piticuţei.

-      Vai, că mare dreptate aveţi, se bătu Gasthof cu palma pe frunte. Uite, veniţi, vă dau masa cea mai bună!

Gasthof sări peste tejghea cu o agilitate de care nu l-ai fi crezut în stare ţinând cont că avea burta cam mare şi o luă înainte printre clienţi şi-i duse la o masă aflată în mijlocul sălii mari. Masa era goală şi probabil era rezervată mereu pentru oaspeţi aleşi. Iar în seara asta, ei erau acei oaspeţi de seamă.

Avazak se aşeză într-un cap al mesei, iar în celălalt îi făcu semn lui Singurel să stea. În dreapta lui Singurel se aşeză Piticuţa, iar în stânga se aşeză Muşcăciosu care îşi găsi el o poziţie să stea pe scaun. Lângă Piticuţa se aşeză Aiurilă, iar lângă Muşcăciosu luă loc Buhu-Hu. Piticuţa, Aiurilă şi Singurel îşi aşezară rucsacurile fiecare lângă el.

-      Cu ce vă servesc?, întrebă Gasthof. Vă recomand o ciorbiţă cu perişoare, Miranda o face excelentă.

-      Atunci aduceţi şase porţii de ciorbiţă cu perişoare, spuse Piticuţa.

-      Şi ca felul doi?, întrebă Gasthof din nou.

-      Eu nu mai vreau felul doi, spuse Piticuţa. Mă satur cu ciorba.

-      Eu vreau cotlet de porc cu cartofi prăjiţi, spuse Singurel.

-      Eu aş vrea ceva de pui cu sos, spuse Muşcăciosu.

-      Şi eu am să mă abţin de la felul doi, spuse Buhu-Hu.

-      Nişte sarmale cu mămăligă, spuse Aiurilă salivând.

-      Şi eu tot sarmale, încheie Avazak comanda.

-      Şi de băut?

-      Mie un pahar cu vin şi lor câte un suc, spuse Avazak.

-      În zece minute vineeeeee, spuse Gasthof şi plecă de la masă.

-      Şi de dormit unde dormim?, întrebă Singurel.

-      Sus, la etaj, sunt camere, îi răspunse Avazak.

Mâncarea fu delicioasă. Miranda era o bucătăreasă extraordinară. Au mâncat cu toţii până n-au mai putut. Erau ghiftuiţi şi se lingeau pe degete.

-      V-a plăcut? Ce să vă mai aduc?, veni special Miranda să-i întrebe.

-      Nu mai vreau nimic, se plânse Aiurilă. Sunt plin, nu mai pot să bag nimic în gură.

-      Mulţumim frumos, nu mai vrem nimic, spuse şi Singurel.

-      Sărut-mâna pentru masă, adăugă Piticuţa

-      Să vă fie de bine, mulţumi Miranda. Pentru dimineaţă ce vă fac?

-      Deja te gândeşti la micul dejun?, spuse zâmbind Avazak.

-      Păi, mă trezesc de dimineaţă şi mă apuc de treabă.

-      E simplu, se băgă în vorbă Buhu-Hu. Dimineaţă câte două ochiuri la fiecare şi gata.

-      Am înţeles, spuse Miranda. O să pregătesc şi o salată cu roşii, castraveţi, ardei.

-      Credeaţi că scăpaţi?, veni Gasthof râzând la masă. Acum, haideţi la culcare, că e târziu.

-      Da, am mers ceva astăzi, rosti Singurel, ridicându-se de la masă şi aplecându-se să ia rucsac. Vai, ce greu e!

-      Lasă că vi le duce cineva, sări Gasthof în ajutor. Băiete!

Apăru un chelner care luă cele trei rucsacuri şi o luă în sus pe scări. Singurel, Aiurilă, Piticuţa, Buhu-Hu şi Muşcăciosu o luară în urma lui. Se simţeau greoi, mergeau foarte încet. Avazak rămase în urmă şi îi strânse mâna lui Gasthof.

-      Mulţumesc din suflet, prietene!

-      Plăcerea a fost de partea mea!, îi spuse Gasthof. Noapte bună!

Avazak urcă şi el scările încet. Era şi ghiftuit şi obosit. Ajunse în camera lui şi căzu lat de oboseală. Cu toţii adormiră foarte repede. Nici nu bănuiau ce îi aşteaptă!