Capitolul IV ~ Bum! Trosc! Pleosc!

Capitolul IV

Bum! Trosc! Pleosc!

Mergeau într-un ritm alert! Deja începuseră să gâfâie, însă nu aveau ce face, căci Buhu-Hu tot făcea rotocoale deasupra lor. Dădea semne de nerăbdare. Zbura în faţă şi se întorcea şi repeta procedeul la nesfârşit. Singurul care nu obosise era Muşcăciosu care alerga ţanţoş printre ei. Intraseră destul de adânc în pădure, dar nu se îndreptau înspre zona cu ceaţă pe unde se întorseseră ei. La un moment dat se apropiară de o peşteră! Buhu-Hu se opri la intrarea în peşteră şi se aşeză pe o piatră.

O ajunseră din urmă şi cei patru călători şi fiecare dintre ei se prăbuşi pe pajişte respirând sacadat şi aruncând rucsacurile jos. Se uitară către peşteră. Era o peşteră ca oricare alta, însă intrarea era acoperită de iederă crescută dezordonat.

-      Aoleu, nu mai pot, se văită Aiurilă.

-      Am cam alergat, spuse şi Piticuţa abia trăgându-şi răsuflarea.

-      Lasă, că n-om muri noi doar de la atâta, îi încurajă Singurel. Ia uitaţi-vă la Muşcăciosu ce vesel e!

-      Stai să vezi când o începe să vorbească, îi aminti Aiurilă.

-      Aşa e, spuse râzând Singurel, nu cred că o să se mai oprească.

-      Ce e asta, o peşteră? întrebă Piticuţa. Trebuie să intrăm oare în ea ca să ajungem pe celălalt tărâm?

-      Cu siguranţă, îi răspunse Singurel. Altfel nu s-ar fi oprit Buhu-Hu aici.

-      Lanternă avem? întrebă Piticuţa.

-      Pfii, ce-am uitat! se bătu Aiurilă cu palma peste frunte.

-      Bine că ai burduşit rucsacul ăla cu de toate şi n-ai luat ce trebuie, îl apostrofă Piticuţa.

-      Nu eu, mama l-a făcut, eu am mai scos din lucruri, se scuză Aiurilă.

-      Păi şi ce facem atunci? întrebă Singurel.

-      Intrăm, ce mai stăm? îi răspunse hotărâtă Piticuţa. Doar n-am venit până aici degeaba!

Se ridicară ca din puşcă şi păşiră spre peşteră. Muşcăciosu intră primul, cu Buhu-Hu deasupra lui, căci aceasta se ridicase în aer de pe piatră. Piticuţa intră după Muşcăciosu, urmată de Aiurilă şi la urmă era Singurel. Tare bună ar fi fost o lanternă, căci după vreo zece paşi deja era o beznă totală.

-      Piticuţo, vezi pe unde să calci? o întrebă Singurel din spate.

-      Se vede aşa cât de cât, răspunse aceasta, mi se obişnuiesc ochii încet cu întunericul.

-      Eu nu văd nimic, se băgă în vorbă Aiurilă, mă ţin după zgomotele din faţă.

La un moment dat se auzi o bufnitură. Ca un bum! Se auzise tare şi sec, iar imediat după aceea Muşcăciosu începu să scâncească.

-      Muşcăciosule, ce s-a întâmplat? sări Singurel. Piticuţo, vezi ceva, ce e?

-      Nu văd prea multe, dar... aaaauuuu. Acelaşi bum se auzi încă o dată.

Muşcăciosu se lovise cu capul de o piatră ieşită din perete, iar Piticuţa la rândul ei se dăduse cu genunchiul de aceeaşi piatră.

-      Ce mai e acum? se panică Singurel.

-      O piatră ieşită, spuse Piticuţa. De ea cred că s-a lovit şi Muşcăciosu. Mamă, dar ce doareeee!

-      Trebuie să avem grijă mai mare, căci suntem păţiţi! spuse Aiurilă.

-      Păi dacă tu crezi că ai ochii mai buni, ia-o tu înainte, se răţoi Piticuţa la Aiurilă.

-      Nici nu prea avem pe unde merge, recunoscu Singurel, căci totul se cam îngustează.

Adevărul era că toţi trei se ghidau după zgomotul produs de fâlfâitul aripilor lui Buhu-Hu şi după lipa-lipa pe care-l făcea Muşcăciosu cu lăbuţele. Încercau ei să fie atenţi şi se încordau doar-doar de-or desluşi ceva cu ochii în întunecimea din faţa lor, însă slabe şanse.

-      Oare o mai fi mult? întrebă după câteva minute Aiurilă.

-      Dacă ştiam, cu mare drag îţi spuneam, îi răspunse Piticuţa.

-      Ia linişte şi opriţi-vă, spuse la un moment dat Singurel.

-      Ce-i? întrebă Piticuţa şi se opriră toţi trei.

-      Auziţi? îi făcu Singurel atenţi. Muşcăciosule, stai!

-      Ce să auzim? întrebă Aiurilă concentrându-şi atenţia. Nu au... ba da, stai, parcă e o creangă şi se rupe.

-      Dar se rupe încet de tot, se băgă în vorbă şi Piticuţa. Parcă în reluare!

-      Ia să nu ne mai mişcăm! fu de părere Singurel.

Şi chiar aşa făcură. Stăteau în beznă şi ascultau. Până şi fâlfâitul aripilor lui Buhu-Hu încetase, semn că aceasta se aşezase undeva. Pârâitul deveni din ce în ce mai zgomotos şi la un moment dat... trosc! Şi ceva trecu prin faţa lor, a tuturor.

-      Ce-a fost asta? întrebă Piticuţa.

-      Semăna atât cât s-a putut vedea cu un buştean mare, îi răspunse Singurel.

-      Păi şi a trecut prin faţa noastră? întrebă din nou Piticuţa.

-      Eu cred că a fost o capcană de care am scăpat, spuse Aiurilă. Dacă am fi înaintat, cu siguranţă la viteza aia ne-ar fi lovit rău de tot.

-      Păi şi de unde să ştim noi de capcana asta? se enervă Piticuţa care era prima în rând. Dacă mai sunt şi altele?

-      Nu ştiu, mergem la noroc, îi răspunse Singurel. Dacă vrei o iau eu în faţă.

-      E, nu-i nevoie, mergem în ordinea asta, îi spuse Piticuţa. Văd că se îngustează. Şi... se înfundă? Sau doar mie mi se pare?

Mai înaintară câţiva metri, apoi nu, nu se îngusta, ci drumul prin peşteră o lua la dreapta.

-      Slavă Domnului, spuse Piticuţa ajungând la colţ şi văzând că drumul o ia la dreapta.

-      Parcă se vede ceva, o atenţionă Aiurilă care ajunsese şi el la colţ. O luminiţă?

-      Haha, să nu zici luminiţa de la capătul tunelului, râse Piticuţa de el.

-      Bine că eşti tu deşteaptă! se supără Aiurilă. Lasă că o iau eu înainte!

-      Cum doreşti, aprobă Piticuţa neavând de gând să se certe cu el.

Nu cred că făcu mai mult de douăzeci de paşi şi deodată... pleosc! Aiurilă călcă într-o băltoacă cu apă!

-      La naiba! De unde e apa asta? Nu mai bine nu o luam eu primul?

-      Aha, deci îmi doreşti răul, spuse Piticuţa şi izbucni în râs! Cine te-a pus? Tu ai vrut!

-      Te-ai lovit? întrebă Singurel.

-      Nu, nu m-am lovit dar am călcat cu toată gheata în apă şi am piciorul drept ud.

-      Ne oprim să te schimbi? întrebă ironică Piticuţa. Te ajut?

-      Ei, mă schimb, unde să mă schimb, că abia dacă văd ceva, îi răspunse răspicat Aiurilă. Mergem mai departe, uite lumina aia parcă se vede mai aproape.

-      Ce-i drept, am mers un pic, deci departele a devenit mai aproape, continuă Piticuţa să glumească cu el.

Muşcăciosu parcă simţind că se apropie ieşirea începu să se foiască şi să mărească ritmul.

-      Muşcăciosule, nu te mai grăbi! îl certă Singurel.

-      Hai mai repede totuşi, fu de părere Aiurilă. Dacă tot e ieşirea, măcar să scăpăm de peştera asta întunecată!

Continuară să meargă, însă măriră pasul. Se ţineau după Muşcăciosu. Când ajunse aproape de ieşirea din peşteră, acesta se opri şi începu să mârâie. Buhu-Hu zbură mai în faţă, apoi se întoarse la el. Apoi iar zbură în faţa lui şi iar reveni lângă Muşcăciosu. Cei trei copii se apropiară şi ei şi se opriră.

-      Mă duc în recunoaştere! spuse în şoaptă Aiurilă. Nu cred că s-a oprit degeaba Muşcăciosu.

-      Du-te, dom’ general, la fugă pe câmpul de luptă, glumi Piticuţa cu el.

Aiurilă se strecură încetişor până la ieşirea din peşteră. Se uită cât putu el să vadă de bine în exterior şi nu văzu nimic. Se întoarse la ceilalţi:

-      Nu e nimic, ne-am speriat degeaba! Cine ştie ce-o fi mirosit Muşcăciosu!

-      Atunci, hai să mergem!

Ajunseră la ieşirea din peşteră şi când colo ce să vezi? În faţa ieşirii era postat un soldat. Mă rog, era îmbrăcat ca un soldat. Acesta, auzind zgomot din peşteră se întoarse brusc. Cei trei copii rămaseră cu gura căscată. În faţa lor stătea în toată splendoarea lui, un struţ îmbrăcat în straie milităreşti.