Capitolul I ~ Un Oaspete Neaşteptat

Singurel Şi Gheaţa Teribil De Fierbinte

Capitolul I

Un Oaspete Neaşteptat

-      Sărut-mâna, mamă!

-      Bună dimineaţa, Singurel!

-      Sărut-mâna, tată!

-      Hai salut, măi băiete!

Doamne ce bine era! Cât îşi imaginase aceste cuvinte! Nu le mai auzise de atât amar de vreme! Şase ani îi lipsiseră părinţii şi el stătuse doar cu bunicuţa. În fiecare dimineaţă se salutau în acelaşi mod fără să se plictisească. Trecuseră patru luni de când părinţii lui reveniseră acasă şi fiecare zi era ca şi cum ar fi fost prima zi de când îi salvase.

Toamna îşi intrase în drepturi, frunzele începeau să cadă, nu mai era aşa cald. Ba chiar începuse şi şcoala! Însă micul dejun era mereu presărat de voie bună. Singurel se trezea mai de dimineaţă decât de obicei, se spăla, se îmbrăca şi cobora să îşi ajuta mama în bucătărie. Mama punea pâinea la prăjit, iar când aceasta era gata, Singurel o prelua şi îi trăgea un strat gros de unt peste, apoi deasupra... în funcţie de pofte. Într-o zi punea gem de caise, în alta de prune sau dulceaţă de cireşe amare, alteori le amesteca câte două sau trei sortimente pe aceeaşi felie, încât mama se cam uita ciudat:

-      Eu n-aş mânca aşa ceva! îi spunea.

-      Lasă mamă, tot în burtă se duce, mai schimb şi eu.

Însă preferata lui era pelteaua de gutui. Se întindea aşa frumos pe felie... Întotdeauna când punea peltea, nu uita să subţieze stratul de unt şi punea un strat mai gros de peltea.

-      Nu mai pune aşa mult că o să dea pe afară şi cade pe tine şi te murdăreşti, îl avertiza mama.

-      Nu cade mamă, o să fiu atent, o liniştea de fiecare dată Singurel.

Şi tot de fiecare dată nu uita să pună câte o felie pentru Aiurilă şi Piticuţa. Le împăturea frumos şi le aşeza cu mare grijă în ghiozdan. După care se aşeza la masă.

În dimineaţa cu pricina făcu acelaşi lucru. Se trezise foarte binedispus şi coborî fredonând o melodie numai de el ştiută.

-      Gata pâinica prăjită? întrebă Singurel.

-      Gata! îi răspunse mama tare amuzată.

-      Tata unde e? întrebă acesta fără să observe amuzamentul mamei.

-      Prin grădină, îi răspunse aceasta.

-      Iar bunica?

-      Dă de mâncare la găini.

-      Ia să vedem cu ce ungem noi astăzi, vorbi Singurel ca pentru el şi scoase din dulap vreo şase borcane.

Mama se opri din treabă, se rezemă de marginea chiuvetei şi se uita la el zâmbind. Îl lăsă să-şi facă meticulos sandvişurile, să le umple cu diverse, să le aşeze frumos pe hârtie, să le împăturească, apoi nemairezistând, îl întrebă:

-      Te duci undeva?

Singurel se opri din împachetat, dădu să ridice mâna, deschise gura să rostească ceva, apoi se plezni peste frunte.

-      Aoleu, azi e sâmbătă!

-      Ce înfipt erai tu acolo să faci pachetul şi să pleci, glumi mama.

-      Am uitat, se scuză Singurel. Zici că-s Aiurilă.

-      Erai hotărât până peste poate, îl mai împunse oleacă mama.

-      Asta e, oricum trebuia să ieşim să ne jucăm, le iau şi le mâncăm la joacă.

-      Aveţi grijă pe unde umblaţi, îl avertiză mama, care fusese păţită, la fel ca şi fiul ei.

-      Da, mamă, o să avem grijă pe unde ne jucăm, spuse Singurel dând ochii peste cap.

-      Bine, hai fugi! îl îndemnă mama.

-      Am plecaaaat, mai spuse Singurel luând pacheţelele în mână şi ieşind pe prispă.

Ajuns acolo se întâlni cu Piticuţa care tocmai ce intrase pe poartă.

-      Şi tu ai uitat că azi e sâmbătă? se miră Singurel.

-      Ai uitat că azi e sâmbătă? îl ironiză Piticuţa şi izbucni în râs.

-      Hai măi, nu mai râde, se bosumflă Singurel.

-      Dar nu e prima oară, se apără Piticuţa. Uite că vine şi Aiurilă, să vezi ce-o să râdă când o să-i spun.

-      Bună dimineaţa! le ură Aiurilă.

-      Să veeeezi, Singurel a uitat că azi e sâmbătă, începu Piticuţa.

-      Păi e ocupat băiatul, are atâtea pe cap, încât nu mai ştie zilele săptămânii, spuse Aiurilă. Uite, azi are în program... joacăăăăăă!

-      Asta aşa este, azi e în program joacă! spuse Singurel.

-      Dar Muşcăciosu unde e? se interesă Piticuţa. Că nu l-am auzit deloc!

-      O fi cu tata prin livadă, răspunse Singurel. Dacă tot am făcut sandvişurile astea, hai să le mâncăm ca să scăpăm de-o grijă.

-      Hai! fu de acord Piticuţa.

Singurel împărţi sandvişurile, apoi se aşezară unul lângă altul pe treptele prispei şi începură să molfăie.

-      Se apropie cu paşi repezi iarna, spuse Piticuţa. Uită-te peste tot!

-      Aşa este, frunzele au căzut mai toate, vântul se înteţeşte, aprobă Aiurilă, în curând o să ne încotoşmănăm.

-      Da, păi uite şi tu, peste tot apare zgribuleala, spuse şi Singurel. Copacul ăsta din faţa casei nu mai are deloc frunze, mă şi mir ce...

Propoziţia îi rămase neterminată, iar el rămase cu o mână ridicată arătând spre copac şi cu cealaltă ţinând sandvişul pe care voia să-l bage în gură şi să muşte.

-      Ce s-a întâmplat? se opri Piticuţa din mestecat.

Singurel coborî cele două trepte ale prispei şi făcu trei-patru paşi spre copac. Se uită cu atenţie, apoi se întoarse spre ceilalţi doi. Iar se întoarse să se uite la copac, iar se întoarse spre cei doi.

-      Voi vedeţi ce văd şi eu? Să fie oare...?

-      Ce? Să fie ce? întrebă Aiurilă.

Pe copacul aproape desfrunzit, pe una din crengi stătea o bufniţă şi se uita la ei.

-      Măi, asta e Buhu-Hu, sări aproape isteric Singurel.

-      Să ştii că are dreptate, îl susţinu Piticuţa. Băi, dar ce seamănă!

-      Nu, nu seamănă, se supără Singurel, chiar ea este.

-      Cum să fie măi Buhu-Hu? îşi apără Piticuţa părerea. Ce să caute aici? Şi cum a ajuns?

-      Numai ea poate să fie, conchise Aiurilă după ce-şi termină sandvişul. O bufniţă nu are ce căuta trează prin copaci în plină zi.

-      Să ştii că chiar are dreptate, spuse Piticuţa.

-      Hai lângă copac, spuse Singurel.

-      Haide, dar încet, să nu se sperie, fu de părere Aiurilă.

Cei trei se apropiară cu paşi mici de copac. Bufniţa nici nu se clinti.

-      Buhu-Hu, suntem noi, ce cauţi aici? îndrăzni Singurel.

-      Ce te face să crezi că ne aude sau că ne poate răspunde? îl opri Aiurilă.

-      Are dreptate, dacă Muşcăciosu nu mai poate vorbi aici, nici Buhu-Hu nu poate.

-      Şi cum comunicăm cu ea? ridică Singurel din umeri.

-      Hai să gesticulăm, fu de părere Aiurilă.

-      Numai să n-o speriem, spuse Piticuţa.

Ceea ce urmă fu o cascadă comică de gesturi ale lui Aiurilă în timp ce vorbea. Dădea impresia că este un indian care dansează în faţa focului... fără a şti să danseze.

-      Ce faci aici? începu Aiurilă ridicând din umeri. De unde ai venit? şi arătă cu mâna înspre munte, apoi înspre groapa pe unde căzuseră ei. Cum putem vorbi cu tine? şi duse mâna la gură gesticulând. Înţelegi ce spunem?

Singurel şi Piticuţa izbucniră în râs şi după ce-l lăsară vreo două minute, îl opriră.

-      Trebuie să găsim altă metodă, fu de părere Singurel.

-      Păi care? izbucni Aiurilă. Că doar nu vrei alfabetul Morse.

-      Nu, începu să râdă Piticuţa, dar ar fi bun alfabetul Bufniţe.

-      Bine că eşti tu deşteaptă, se supără Aiurilă.

-      Haideţi, terminaţi! sări să-i popotlească Singurel. Hai în casă să îl întreb pe tata.

-      Rămâi aici, începu să gesticuleze Aiurilă către Buhu-Hu, lucru care îi stârni Piticuţei o altă avalanşă de râs.

Acesta se enervă şi întră în casă val-vârtej, speriind-o pe mama lui Singurel.

-      Ce-i cu voi, măi copii? N-aţi plecat la joacă? întrebă aceasta.

-      Nuuu, uitaţi, vedeţi acolo în copac? E Buhu-Hu! spuse Aiurilă, moment în care Singurel şi Piticuţa tocmai intrau şi ei.

-      Mamă, unde e tata, n-a venit? Avem ceva tare important de discutat cu toţii.

-      Ştii ceva? se gândi Piticuţa, mă duc şi eu să-mi aduc părinţii şi Aiurilă, ar trebui să faci şi tu acelaşi lucru.

-      În sfârşit ai o idee bună, spuse Aiurilă care încă era supărat pe Piticuţa.

-      Şi între timp, eu mă duc să-l aduc pe taică-tu din livadă, spuse şi mama lui Singurel.

Aiurilă şi Piticuţa ieşiră pe uşa dinspre poartă, iar mama lui Singurel ieşi pe uşa dinspre livadă lăsându-l singur. Acesta se aşeză pe scaun oftând. Însă nu trecură decât câteva secunde şi auzi un mârâit furios în spatele său.