Capitolul XXV ~ Harta

Capitolul XXV

Harta

Înăuntru camera nu era chiar aşa de mică pe cât îşi închipuiseră toţi. Era o cameră înaltă de tot, plină de bogăţii.

-      Aici cred că sunt toate metalele preţioase din lume, spuse admirativ Aiurilă din cadrul uşii.

-      Avem şi perle şi diamante şi aur şi argint, spuse Avazak.

-      Da, uite şi rubine şi safire şi cristale, spuse Piticuţa, care era deja în mijlocul camerei.

-      Să nu ne încântăm prea tare, pentru că toate astea rămân aici, spuse Singurel. Haideţi să căutăm cutia!

-      Unde s-o căutăm, tu nu vezi câte mormane sunt aici?, spuse Muşcăciosu. Doar nu mă pui să scurm în toate!

-      Voi faceţi ce vreţi, le spuse Avazak, dar cutia nu e în mormanele astea de pietre preţioase.

-      Păi unde este?, întrebă curioasă Piticuţa.

-      În fundul camerei, în spatele acestor mormane, răspunse Avazak.

Spunând acestea, Avazak înaintă şi începu să calce pe toate averile înşirate pe jos. Urcă pe unul din mormane, apoi coborî în spatele acestuia încât nu se mai văzu.

-      Mai eşti acolo?, întrebă Aiurilă.

-      Da, răspunse Avazak. Mă chinui să scot cutia din perete.

-      Ai nevoie de ajutor?, întrebă Singurel.

-      Nu e necesar, mă descurc, nu e o cutie foarte mare, răspunse Avazak.

Se auziră nişte zgomote, gâfâieli, opinteli, apoi un răsuflat de uşurare. După care Avazak apăru de după mormanul cu pietre preţioase şi reveni la prietenii noştri cărând cu el o cutie nu foarte mare, dar nici foarte mică. O puse jos, apoi se aşeză şi el lângă ea pentru a-şi trage răsuflarea.

-      Asta e cutia?, întrebă dezamăgită Piticuţa.

-      Dar la ce te aşteptai?, întrebă Muşcăciosu.

-      Mă gândeam că dacă tot suntem într-o cameră cu comori, să fie şi ea din aur, cu pietre preţioase.

-      Şi eşti dezamăgită că e doar o cutie de lemn?, întrebă Singurel.

-      Cam da, răspunse Piticuţa.

-      Haideţi s-o deschidem, spuse Avazak care îşi revenise din efortul făcut şi se ridicase iar în picioare.

Puse aripa pe capacul cutiei şi îl ridică uşor. Ca la un semn, se strânseră toţi în jurul cutiei şi aplecară capetele pentru a privi înăuntru. Piticuţa începu să râdă.

-      Da, cam e de râs, spuse Singurel. Mă aşteptam la mai mult!

-      După ce că e cutia aşa de simplă, conţinutul e şi el simplu, spuse Piticuţa.

În cutie era un tub, care părea a fi din plastic şi două chei. Atât! Nimic altceva!

-      Şi eu care mă aşteptam... de fapt nu ştiu la ce mă aşteptam, spuse Aiurilă.

-      Cheile sunt de la două porţi de cetăţi şi nu avem ce să facem cu ele, spuse Avazak. Tubul este cel care ne interesează!

Şi zicând acestea luă tubul din cutie şi o închise. Puse cutia jos, apoi scoase capacul tubului cu mare atenţie. Înclină tubul şi din el începu să iasă un sul de hârtie. Harta! Desfăcu cu mare atenţie sulul de hârtie, ajutat fiind şi de Singurel. Pe măsură ce derulau harta, din interior picară pe jos două bucăţi de hârtie. Piticuţa se aplecă şi le ridică. După ce terminară de derulat o aşezară cu mare atenţie pe jos şi se aşezară în genunchi în jurul ei. erau cu toţi fascinaţi de faptul că aveau în mâinile lor o hartă foarte veche şi totodată miraţi că harta nu era ruptă, nu era mototolită, de parcă nu fusese atinsă niciodată.

-      S-a menţinut foarte bine!, îndrăzni Singurel să rupă tăcerea.

-      Mă aşteptam ca pe măsură ce o desfăceaţi să se rupă, spuse şi Aiurilă.

-      Cu foile acestea ce este?, întrebă Piticuţa dându-i-le lui Avazak.

Avazak se uită cu atenţie pe ambele foi, apoi spuse:

-      Pe asta înţeleg ce scrie, este un dialect ce era folosit la marginea regatului acum câteva sute de ani. Se menţionează cum au fost împărţite zonele, cât era al fiecăruia şi cărei specii aparţinea.

-      Şi cea de-a doua?, întrebă în şoaptă Aiurilă.

-      Nu cunosc limba, spuse Avazak. E foarte posibil să scrie acelaşi lucru ca şi pe prima foaie, dar în alt dialect, pentru a fi citit de toată lumea.

-      Văd şi pe hartă că sunt delimitate zonele şi denumirile triburilor, spuse Singurel.

-      Da, spuse Avazak, punând foile lângă el şi aplecându-se asupra hărţii.

Harta era destul de mare şi fusese desenată cu ceea ce părea a fi asemănător unui creion. Fiecare zonă delimitată, fiecare regat, fusese colorat cu altă culoare. Delimitarea dintre două regate fusese făcută cu linii negre groase. În mijlocul fiecărui regat erau scrise două nume, numele speciei de care aparţinea şi probabil numele regelui din acea perioadă. Piticuţa se apucă să numere în gând ajutându-se de degete.

-      Optsprezece regate, spuse aceasta după ce termină de numărat.

-       După cum vedeţi, pământul de care spunea Mărita Jhinerre este al ei, îi aparţine, continuă Avazak. Aceasta este dovada pe care o căutam!

-      Au avut şi Ibecşii locul lor, regatul lor?, întrebă Muşcăciosu

-      Da, uită-te, are dreptate, spuse Piticuţa punând degetul undeva spre marginea hărţii, vai dar ce departe erau de regatul Măritei Jhinerre. Cum au ajuns la ea?

-      Nu uitaţi că harta descrie regatele aşa cum erau ele acum sute de ani, spuse Avazak. Între timp, lucrurile s-au schimbat foarte mult.

-      Ce bine că nu am dezamăgit-o pe Mărita Jhinerre şi am găsit harta, spuse Muşcăciosu.

-      Acum s-o împăturim cu mare atenţie, s-o băgăm la loc în tub şi să pornim. Avem drum tare lung până să ajungem la Mărita Jhinerre, spuse Singurel.

-      Luăm doar tubul, cutia rămâne aici, spuse Avazak. Acum nu mai e nevoie s-o duc la loc de unde am luat-o.

Tot Avazak şi Singurel rulară cu grijă harta, puseră înăuntru şi cele două bucăţi de hârtie şi băgară totul la loc în tub. Puseră capacul şi porniră la drum. Deja nu mai aveau frică, căci ştiau ce îi aşteaptă. Trecură cu atenţie, unul câte unul peste praful care explodează, apoi urcară cu mare atenţie sprijinindu-se şi ajutându-se de pereţii peşterii, până ajunseră sus. Ca să treacă înapoi fură nevoiţi iar să se târască pe burtă, însă de data asta păru chiar uşor şi erau şi ei mai relaxaţi. Ajunseră şi la poduleţul care avea securea pe mijlocul lui. O ocoliră fără teamă şi merseră mai departe. Trecură şi prin cea de-a doua galeria, apoi reveniră în prima galerie de unde plecaseră. Ajunseră la poarta care avea încă cheia în ea, semn că nu încercase nimeni să intre. Ajunşi la intrarea în peşteră, Avazak lovi în perete locul ştiut numai de el şi se făcu iar întuneric. Roti cheia în broască şi deschise poarta.

-      Aveţi grijă la ochi, spuse acesta, lumina soarelui vă va deranja.

Ieşiră unul câte unul, având ochii pe jumătate închişi. Piticuţa şi Aiurilă chiar ţineau cîte o mână în dreptul ochilor, atât de deranjaţi erau de lumina soarelui.

-      Ce buni aţi fost că ne-aţi adus harta fără să ne obosim noi!, auziră prietenii noştri.