Capitolul XXIV ~ O Ne-Capcană

Capitolul XXIV

O Ne-Capcană

Pe măsură ce înaintau prin cea de-a treia galerie, tot urcând spre tavanul acesteia, observară că în jurul lor apa se acumulase formând un lac destul de mare. Ceea ce îi speria însă era faptul că în lac zăreau din când în când ba schelete de animale, ba rămăşiţe de la vreo armură a vreunuia care a încercat să ajungă la Comoara Negăsită. Avazak, văzând-o pe Piticuţa că se uită cam speriată în jurul ei, o linişti:

-      Nu te teme şi nu te mai uita aşa de speriată! E adevărat că mulţi au încercat să ajungă la Comoara Negăsită. O parte au renunţat de frică, alţii au fost omorâţi de cele două capcane.

-      Da, mi-am dat seama, rosti aceasta, însă sunt parcă prea multe rămăşiţe, prea mulţi se pare că au încercat.

La un moment dat, Avazak se opri şi se uită cu atenţie înspre apă. Atât îi trebui Piticuţei ca să se panicheze.

-      Ce ai văzut, e a doua capcană, ce e acolo, e cineva?, spuse aceasta foaret repede.

-      Nu, nu e nimeni, spuse Avazak aproape absent şi se uită şi mai cu atenţie spre locul numai de el ştiut.

-      Nu, că sigur e ceva, altfel nu te uitai atât de atent, sări ca arsă Piticuţa.

-      Lasă-l să se uite, apoi ne spune, interveni Singurel. Nu mai fi aşa de pisăloagă!

-      Dar nu sunt pisăloagă, vreau doar să aflu de ce s-a oprit deodată şi de ce se uită în apă! Ce a văzut?

-      Uite ce am văzut, îi răspunse Avazak calm. Vino încoace, te rog!

Piticuţa se apropie de Avazak şi aproape că se lipi de el. Acesta ridică aripa şi îi arătă un loc anume sub apă. Abia atunci observă Piticuţa că datorită luminii din peşteră, se vedea fundul apei foarte clar. Pe fundul apei era un schelet al unui animal necunoscut ei. scheletul era îmbrăcat într-o uniformă de soldat. Avea sabia prinsă la şold, semn că nici nu avusese timp să se apere. Probabil securea de care trecuseră ei îl lovise din plin.

-      Vezi acel soldat?, o întrebă Avazak pe Piticuţa.

Ceilalţi se apropiară şi ei curioşi şi se uitară în direcţia indicată de Avazak.

-      Cine este?, întrebă Singurel.

-      Ce specie este?, întrebă Aiurilă.

-      Nu ştiu cine este, le răspunse Avazak, însă face parte dintr-o specie dispărută. Ei făceau parte dintr-un trib numit Akrid-Tot, un trib foarte sângeros. Erau supuşii unui rege din vestul îndepărtat.

-      Şi acum nu mai sunt? Au murit toţi?, întrebă curioasă Piticuţa.

-      Se pare că da, îi răspunse Avazak. O mătuşă de-a mea îmi povestea despre ei, când eram eu mic şi nici ea nu apucase să vadă vreunul în viaţă. Dacă mai sunt, nu mai sunt mulţi şi nu se ştie de ei. sunt ascunşi prin păduri întunecate.

-      Şi de ce te-ai uitat la el aşa?, tot nu se potoli Piticuţa cu întrebările.

-      Nu mi-a venit să cred că unul din acest trib dispărut zace pe fundul lacului. Vă daţi voi seama de câte sute de ani tot încearcă lumea să ajungă la Comoara Negăsită?

-      Da, aşa este, conchise Singurel. Dacă acest soldat zace pe fundul lacului şi specia lui a dispărut... Oare ce vom găsi mai încolo?

-      Cum ce?, sări să-l lămurească Muşcăciosu. A doua capcană!

-      Bine că strici tu cheful omului, îi spuse Aiurilă. Trebuia să ne aminteşti tu de capcană, altfel noi uitam!

-      Nu vrei tu să te mai dau o dată cu capul de pereţi?, spuse îmbufnat Muşcăciosu.

-      Iar începeţi?, îi muştruli Avazak. Haideţi să mergem!

Îşi reluară drumul, care urca şi tot urca. Cea de-a treia galerie părea a fi mult mai înaltă decât primele două, semn că ajunseseră în inima muntelui. Urcară până aproape de tavanul peşterii. La un moment dat nu mai putură înainta şi începură să meargă pe vine. Cel mai norocos era Muşcăciosu care mergea încă în patru labe fără să fie nevoit să se târască.

-      Avazak, spuse la un moment dat Singurel ca să mai uite că au început să-i amorţească picioarele de la mersul pe vine, de unde ştiai tu unde este prima capcană?

-      Aşa, da, bravo, am vrut şi eu să te întreb asta, spuse şi Piticuţa.

-      Am aflat de la bătrânii satului unde am copilărit. Ei aflaseră şi ei la rândul lor de alţii mult mai în vârstă decât ei pe vremea când erau copii.

-      Deci s-a dus vorba din gură în gură, din generaţie în generaţie, spuse Aiurilă.

-      Da, aşa este, răspunse Avazak. Ştiu şi unde este a doua capcană, numai că nu ştiu în ce constă.

-      Am înţeles, spuse Singurel. Bătrânii ştiau unde sunt capcanele, dar nu ştiau în ce constau acestea.

-      Aşa e, îi răspunse Avazak. Se pare că vom fi nevoiţi să mergem cât de jos putem, mai adăugă acesta lăsându-se cu totul la pământ.

-      Aoleu, păi ne murdărim, spuse Piticuţa. Dacă tot stai pe burtă, se vede ceva?

-      Da, nu mai e mult de mers, maxim cinci metri, doar că e vremea să ne târâm ca soldaţii.

-      Asta că tot am vorbit mai devreme de soldaţi, spuse Aiurilă.

Şi chiar asta făcură. Singurel, Piticuţa şi Aiurilă se aşezară pe burtă şi începură să se târască precum soldaţii în tranşee. Muşcăciosu se ghemui şi el şi începu şi el să se târască, numai că lui îi era mult mai uşor, el era obişnuit cu poziţia asta. Cu chiu, cu vai, străbătură cei cinci metri după cum aproximase Avazak şi unul câte unul ajunseră de trecură în cea de-a patra galerie. Avazak care fusese primul, îi ajută pe fiecare în parte să iasă din micul tunel şi să se ridice şi să se scuture de praf. După ce îşi traseră sufletul, începură să se uite în jur. Peisajul era incredibil. Întreaga galerie era de formă circulară şi era un gol imens, iar ei erau sus de tot. Pe lângă pereţii galeriei se putea coborî încet şi cu mare atenţie pe pietre. Numai că trebuia să mergi foarte aproape de peretele galeriei, căci lăţimea drumului era foarte mică şi dacă nu erai atent riscai să aluneci şi să cazi în mijlocul galeriei de la înălţimea aceea ameţitoare. Numai că era o mică problemă. Din locul unde ieşiseră ei, drumul ducea în ambele direcţii.

-      Pe unde o luăm?, întrebă Piticuţa. Stânga sau dreapta?

-      Sincer să fiu, nu ştiu, spuse Avazak.

-      Ne prezentăm în faţa unei mari dileme, interveni Aiurilă.

-      Mai lasă cuvintele pompoase şi pune-ţi capul la treabă, îi răspunse Muşcăciosu.

-      Şi eu de unde să ştiu pe unde s-o luăm?, strigă Aiurilă.

-      Propun să ne despărţim, interveni Singurel.

-      Da, doi intre noi mergem spre stânga şi trei spre dreapta, spuse Piticuţa. Sau invers!

-      Nicio şansă, sări Avazak. Nu ne despărţim!

-      De ce?, spuse şi Aiurilă. Totul se vede ca-n palmă, ne vom putea vedea unii pe alţii şi dacă vom striga destul de tare ne vom şi auzi dacă vrem să spunem ceva!

-      Nu ne despărţim şi cu asta am încheiat discuţia fu foarte poruncitor Avazak.

-      Păi şi atunci ce facem?, întrebă Singurel.

-      Alegem o direcţie şi mergem cu toţii în acea direcţie, îi răspunse Avazak.

-      Şi dacă ne blocăm sau ne înfundăm, ne întoarcem şi mergem în cealaltă direcţie?, întrebă Piticuţa.

-      Exact!, răspunse Avazak.

-      Dar unde e Comoara Negăsită?, întrebă Muşcăciosu.

-      Într-o cămăruţă mica, exact acolo, spuse Avazak întinzând aripa.

Locul pe care îl indicase Avazak era exact în partea opusă de unde se aflau ei şi jos, la baza galeriei.

-      Excelent, spuse ironic Muşcăciosu, hai că e aproape. Să pornim!

-      Şi... capcana?, îndrăzni Piticuţa să mai pună o întrebare.

-      În drumul nostru, evident, spuse zâmbind Avazak.

-      Da, ce să zic, ce răspuns mi-ai dat!, se îmbufnă Piticuţa.

-      Este aproape de intrarea în cămăruţa la care trebuie să ajungem.

-      Dar..., interveni Singurel, indiferent în ce direcţie o luăm dăm de capcană?

-      Da, îl dezamăgi Avazak, indiferent pe unde am lua-o, nu scăpăm de ea.

-      Şi o luăm în direcţia... începu Muşcăciosu.

-      Eu zic în stânga, căci pare că drumul e puţin mai lat şi coboară mai repede, spuse Aiurilă. Tare mi-e că dacă o luăam prin dreapta va fi mai periculos.

-      Atunci o luăm în partea stângă, spuse Avazak şi porni într-acolo.

Cu mare băgare de seamă, Aiurilă îl urmă pe acesta. În spatele lui era Piticuţa, apoi Muşcăciosu, iar la urmă Singurel. Cu toţii aveau foarte mare grijă pe unde călcau. Când puneau piciorul pe o piatră apăsau puţin, ca nu cumva aceasta să se mişte şi să îi dezechilibreze. Se ţineau fiecare cu ambele mâini de pietrele din peretele galeriei şi se ajutau de acestea să nu îşi piardă echilibrul. Fiecare era atent la ce face, doar Singurel era atent şi la Muşcăciosu care păşea în faţa lui. Tot fiind ei concentraţi asupra drumului lor, nici nu îşi dădură seama cât de repede începu să coboare drumul şi cât de repede ajunseră jos. Ajunşi jos se opriră să se odihnească. În mijlocul galeriei era un lac rotund şi fiecare se duse să se spele pe mâini. Apoi se uitară admirativ în sus.

-      Ce mare e galeria asta!, spuse Singurel. Şi noi care venim de acolo de sus de tot!

-      Hai că n-a fost chiar aşa de greu, spuse Aiurilă.

-      Da, dar să vedem drumul în sens invers cum va fi, spuse Avazak.

-      Aoleu, ai dreptate, trebuie să mergem şi înapoi, spuse Piticuţa.

-      Acum ce facem?, întrebă Singurel.

-      Acum, trebuie să ajungem acolo, spuse Avazak arătând cu aripa. Dar nu alergăm aşa veseli şi sprinteni pentru că avem o capcană!

-      Unde e?, întrebă Aiurilă.

-      Vedeţi voi mai încolo, aproape de intrarea în cămăruţa comorii, că pietrişul de pe jos are o altă culoare?

-      Da, e mult mai închis decât asta unde suntem noi acum!, spuse Piticuţa.

-      Acela este un praf care explodează!, spuse Avazak. Dacă păşim pe el, este sensibil la presiune, la greutatea corpului şi sărim în aer.

-      Vai de mine!, se sperie Muşcăciosu. Cred că prefer securea aia de care am scăpat!

-      Totul este să luăm nişte pietre mai mari şi să le aruncăm de la depărtare în acea zonă ca să facem să explodeze, spuse Avazak. Sub acest strat de praf, se află pietre şi pământ la fel ca astea pe care stăm noi acum.

Şi fără să mai explice, Avazak se îndepărtă de prietenii noştri, alese o piatră, o ridică, făcu cîţiva paşi spre zona periculoasă şi aruncă piatra peste praful care urma să explodeze. Apoi până ca piatra să pice pe praf, se retrase repede câţiva paşi înapoi. Piatra căzu, însă nu se întâmplă nimic. Se întoarse şi se uită mirat la cei care deja îşi astupaseră urechile. Ridică întrebător din umeri.

-      Ce s-a întâmplat?, întrebă Singurel care îşi luase mâinile de la urechi.

-      Nu ştiu, n-a funcţionat, răspunse Avazak.

-      Ia să aruncăm mai multe pietre deodată, spuse Singurel. Aiurilă, hai cu mine!

-      Vin şi eu, sări Piticuţa.

-      Nu lasă, tu stai cu Muşcăciosu, că e fricos, spuse Singurel făcându-i cu ochiul acestuia.

-      Vai, da, ce frică îmi este, stai cu mine, începu să se vaite acesta şi începu să se tăvălească.

-      Hai, lasă, am înţeles, mă fereşti de belele, începu să râdă Piticuţa.

Singurel, ajutat de Avazak şi de Aiurilă, începură să adune pietre şi să facă o grămăjoară. După ce strânseră ei un morman destul de mare de pietre, începură să arunce. Se sincronizau şi aruncau toţi trei deodată şi nu câte o piatră, ci mai multe, câte trei-patru, câte putea fiecare să ia. Aruncau şi tot aruncau şi nu se întâmpla nimic. După ce terminară de aruncat tot mormanul de pietre pe care îl adunaseră se uitară unii la alţii. Singurel îşi puse mâinile în şold, iar Aiurilă începu să se scarpine în cap.

-      Ce se întâmplă?, întrebă Singurel.

-      Nu aruncăm noi greutăţi mari?, spuse şi Aiurilă. Trebuie oare pietre mai mari? Bolovani?

-      Nu cred că e asta, spuse Avazak. Ţineţi minte că v-am spus că există posibilitatea ca una din capcane să nu funcţioneze.

-      E foarte posibil, interveni Aiurilă. De atâţia ani, praful o fi uscat şi nu mai are niciun efect.

-      Şi te rişti tu să treci primul?, întrebă Piticuţa care între timp se apropiase cu Muşcăciosu de ei.

-      Păi, nu avem ce să facem, cineva trebuie să îşi asume riscul, spuse Singurel.

-      Dacă e să fie aşa, atunci eu voi fi acela, spuse Avazak.

-      Eu nu mă împotrivesc, spuse Muşcăciosu ascunzându-se după Piticuţa.

-      Când ţi-am spus eu că e fricos..., spuse Singurel către Piticuţa.

-      Mrrrr, făcu Muşcăciosu de după aceasta.

-      Oricum, nu negociem, reveni la subiect Avazak. Eu voi merge primul!

-      Of, deja simt un gol în stomac, spuse Piticuţa.

Avazak înaintă cu mare băgare de seamă. Ajunse la zona cu praful care explodează, ridică piciorul şi păşi cu mare grijă. Îşi lăsă încet greutatea corpului pe piciorul din faţă, apoi ridică piciorul din spate. Îl puse şi pe acesta pe praful care explodează şi tot aşa, încetişor, pas după pas, reuşi să treacă de zona periculoasă. Când ajunse în partea cealaltă şi se văzu trecut de pericol, toată lumea răsuflă uşurată.

-      Acum e rândul vostru, unul câte unul, le spuse Avazak.

Următorul la rând fu Aiurilă, care şi el urmă tactică adoptată de Avazak şi trecu în partea cealaltă. Îi urmă Muşcăciosu. La el, cu toţii au stat cu inima strânsă, căci el având gheruţe, le era frică să nu se înfigă acestea mai mult decât necesar în praf şi să provoace vreo reacţie nedorită. Însă nu fu cazul şi Muşcăciosu ajunse şi el cu bine pe partea cealaltă. Apoi trecură pe rând Piticuţa şi Singurel.

-      Am scăpat şi de capcana asta care nu a fost, spuse Aiurilă.

-      Am avut mare noroc, răspunse avazak. La întoarcere tot aşa va trebui să procedăm.

-      Să mergem la Comoara Negăsită, spuse Singurel.

Mai înaintară câţiva paşi şi se aflau acum în faţa unei uşi de lemn. Uşa era întredeschisă.

-      Să intrăm să căutăm cutia şi să luăm harta, spuse Avazak şi împinse uşa care se deschise scârţâind.