Capitolul XIII ~ Poieniţa Cu Păianjeni

Capitolul XIII

Poieniţa Cu Păianjeni

Parcă fuseseră loviţi cu ceva drept în moalele capului. Fiecare dintre ei îşi imagina în mintea lui diverse înţelesuri pentru această Poieniţă cu Păianjeni.

Singurel se gândea că în poieniţă, în loc de frunze şi flori erau numai păianjeni şi ei vor fi nevoiţi să treacă printre ei. Piticuţa îşi imagina că era un drum, la fel cu cel din Pădurea Tăcerii şi pe jos erau păianjeni, iar ei vor fi nevoiţi să calce pe ei. Aiurilă îşi imagina o poieniţă cu copăcei de ale căror ramuri atârnau păiajeni, ei fiind nevoiţi să se ferească de aceştia în timp ce mergeau.

O bună perioadă de timp, aceste gânduri ale fiecăruia îi făcu să meargă unul lângă altul fără să scoată o vorbă. Singurul care mai mârâia din când în când era Muşcăciosu, căci el era de altfel şi singurul căruia nu-i păsa ce înseamnă această Poieniţă cu Păianjeni.

Fără să îşi dea seama drumul începu să urce, apăruseră formele de relief mai înalte şi ei deja urcau pe un deal destul de înalt. Aici deja nu mai puteau merge unul lângă altul, fuseseră obligaţi să meargă unul în spatele celuilalt. Avazak, după cum era de imaginat deschidea alaiul, fiind urma de Piticuţa. La câţiva paşi în spatele ei era Singurel. Puţin mai departe în spate erau Muşcăciosu şi Aiurilă, iar şirul era încheiat de către Alcul. Pe măsură ce înaintau drumul devenea din ce în ce mai abrupt. Începuseră deja să se ajute, să se ţină e pietrele din jurul lor, ba chiar Piticuţa găsise un băţ mai gros şi se ajuta de acesta.

Însă norocul lor fu că nu urcară aşa de mult pe cât li se păruse iniţial când erau la baza dealului. Încet-încet drumul deveni mai uşor, pietrele dispărură, iar în locul lor apărură petice de iarbă, apoi câteva flori, ba chiar şi câţiva copăcei foarte mici de înălţime.

Avazak se opri şi se aşeză pe iarbă.

-      Aici o să facem o mică pauză şi o să mâncăm, spuse acesta.

Fiecare se aşeză pe iarbă, iar Piticuţa scoase din rucsacuri pacheţelele cu mâncare pregătite de dimineaţa de ea însăşi. Le împărţi tuturor şi fiecare se apucă să mănânce.

-      Poftă bună, dragilor. Mă ajută şi pe mine cineva?

Fiind cu toţii îngânduraţi şi fiind o atmosferă apăsătoare, Piticuţa îi dăduse sendvişul Muşcăciosului, însă nu i-l desfăcuse, iar acesta cu lăbuţele lui nu avea cum.

-      Aoleu, mă scuzi, sări Piticuţa de pe iarbă şi îi desfăcu sendvişul.

-      Nu-i nimic, glumi acesta, nu eram chiar atât de înfometat.

Însă cu toate astea se apucă să înfulece foarte repede şi cu mare poftă.

-      Avazak, îndrăzni Singurel să deranjeze liniştea, ne poţi spune şi nouă cum e cu această poieniţă?

-      Cum să nu, răspunse acesta după ce termină de mestecat şi înghiţi îmbucătura. Această poieniţă este cu... păianjeni.

Apoi fără să mai aştepte vreun efect de la tovarăşii săi de drum, îl pufni râsul. Piticuţa se îmbufnă şi se strâmbă la el.

-      Hai măi Avazak, spuse şi Aiurilă, ne tot ţii în suspans de când am plecat de la han. Ba nu, de ieri, după ce am scăpat din Pădurea Tăcerii.

-      Da, aveţi dreptate, spuse Avazak după ce se opri din râs, v-am cam ţinut pe jar. Dacă în Pădurea Tăcerii nu trebuia să vorbim, aici în Poieniţa cu Păianjeni nu trebuie să ne uităm.

-      Să ne uităm la ce?, întrebă Singurel. Sau la cine?

-      La păianjeni, continuă Avazak. Poieniţa nu este foarte mare, nu este foarte lungă, însă este locuită de foarte mulţi păianjeni mari. Atâta timp cât ne vedem de drum şi nu ne uităm în ochii vreunuia, vom trece neobservaţi.

-      Şi dacă ne uităm?, întrebă Aiurilă. Şi... dacă e vreunul în faţa noastră, ce facem? Îl ocolim?

-      Da, îl ocolim. Iar dacă ne uităm... se aude vorba cum că cine priveşte în ochi un păianjen, este împietrit pe loc.

-      Împietrit?, spuse Muşcăciosu speriat. Asta înseamnă că mă bucur că sunt câine, o să merg numai cu nasul în pământ şi în felul acesta nu voi fi tentat să mă uit la vreun păianjen.

-      Mai avem mult până acolo?, întrebă şi Singurel.

-      Nu, răspunse Avazak, vedeţi în zare acea bucată de stâncă? După ce trecem de ea, drumul o ia uşor spre stânga şi imediat vom intra în Poieniţa cu Păianjeni.

-      Hai la drum atunci, spuse şi Alcul care ascultase până acum toată discuţia.

Se ridicară cu toţi şi porniră la drum. În mai puţin de un sfert de ceas ajunseră la stânca pe care le-o arătase Avazak. Primul lucru pe care îl văzură în faţă după ce o luară la stânga fu un păianjen. Dar nu orice fel de păianjen, ci unul uriaş. Uriaş în sensul că era mai mare decât o casă.

-      Îl ocolim?, întrebă cu voce şoptită Piticuţa.

-      Nu, trecem pe sub el, spuse calm Avazak. Şi amintiţi-vă, orice aţi face, nu vă uitaţi în ochii lor.

-      Aiurilă, ai mare grijă, spuse şi Singurel.

-      Aiurilă în sus, Aiurilă în jos, se enervă acesta, de parcă numai eu greşesc. E uite că am să mă uit a un păianjen, ba chiar am să-i fac cu ochiul.

-      Păi te avertizăm pe tine, se băgă Piticuţa în vorbă, pentru că ai fost păţit şi la carusel şi în Pădurea Tăcerii.

-      Gata, încetaţi, spuse Alcul care vedea că discuţia nu duce nicăieri şi dacă era după Aiurilă şi Piticuţa, aceştia s-ar mai fi ciondănit o vreme.

-      Să-i dăm drumul, atunci, spuse Avazak şi înaintă spre uriaşul păianjen.

Acesta nici nu-i băgă în seamă, era ocupat să rupă cu dinţii câteva crenguţe. Trecură cu foarte mare uşurinţă pe sub el şi abia atunci văzură cu adevărat ce conţinea poieniţa. Nu degeaba i se spunea Poieniţa cu Păianjeni, căci era plină-plină de păianjeni. Erau de toate mărimile şi de toate culorile. Cei mai mici păianjeni erau cei de mărimea Muşcăciosului, deci... erau destul de mari. Fiecare păianjen când se deplasa avea grijă să nu calce vreun alt păianjen, ceea ce crea o forfotă de nedescris. Din când în când se auzeau şuierături din diverse colţuri ale poieniţei.

-      Văleleu, câţi păianjeni sunt!, exlamă Piticuţa cu oarecare admiraţie.

Însă ce era cu adevărat înfiorător era faptul că prin toată poieniţa erau stânci. Sau mai bine zis stane de piatră ale celor care făcuseră greşeala să se uite în ochii vreunui păianjen. Un fior de groază îi trecu pe prietenii noştri, iar Piticuţa înghiţi în sec.

Avazak începu să meargă prin poeniţă, cu mare atenţie. Ceilaţi, unul câte unul, îl urmară. Lăsară loc între ei, să nu fie înghesuiţi şi să nu cumva să se dezechilibreze. Era ca şi cum păşeau pe un teren minat. La fiecare pas trebuiau să fie atenţi pe unde calcă. În acelaşi timp trebuiau să se şi ferească de păianjenii care veneau ba din stânga, ba din dreapta. Niciunul dintre prietenii noştri nu îşi dorea să atingă sau să calce vreun păianjen. Nimeni nu mai rostea niciun cuvânt şi fiecare se concentra pentru el însuşi.

Erau păianjeni mici, şi prin mici mă refer la dimensiunea Muşcăciosului, iar pe aceştia trebuia să-i ocoleşti sau să îi sari. De sărit era mai greu, căci în orice moment puteau să se mişte şi să îi atingi. Mai erau păianjeni de dimensiune medie, aceştia fiind puţin mai înalţi decât înălţimea prietenilor noştri Singurel, Piticuţa şi Aiurilă. Pe aceştia cu siguranţă trebuia să îi ocoleşti, însă cu foarte mare atenţie, căci mereu îşi schimbau direcţia de mers. Şi mai erau păianjenii mari, aşa cum fusese primul păianjen văzut. La aceştia, metoda cea mai sigură de a-i depăşi era să treci pe sub ei, printre picioarele lor.

Încet, cu mare atenţie, fiecare din cei şase prieteni ai noştri treceau printre păianjeni. Fiecare dintre ei adoptase o metodă proprie care să-l facă să nu fie nevoit să se uite în ochii vreunui păianjen. Singurel privea numai în pământ şi din când în când, întorceau capul spre stânga sau dreapta, însă lăsa capul tot aplecat. Muşcăciosu privea şi el în pământ, însă lăsase capul aproape de pământ, ca şi cum ar fi adulmecat ceva. Piticuţa ţinea ochii întredeschişi, gândindu-se că dacă cumva îi apare vreun păianjen în faţă şi nu poate evita să-l privească, va închide imediat ochii. Avazak mergea cu privirea înainte, semeţ, fără să se aplece. Se mai ferea din când în când. Lui Alcul îi era cel mai greu, căci risca cu picioarele din spate şi cu coada să atingă vreun păianjen. Şi cu toţii ştiau în sinea lor că dacă atingeau vreun păianjen, acesta cu siguranţă s-ar fi întors către ei şi i-ar fi privit.

Singurul care nu avea o metodă a lui era Aiurilă, căci acesta parcă avea un magnet pentru necazuri. Şi dacă i-ai fi întrebat pe toţi înainte să intre în poieniţă, cu siguranţă că ar fi spus în cor că dacă era să se întâmple cuiva ceva, acela era Aiurilă. Şi chiar aşa era, căci nu ştiu cum a reuşit Aiurilă, însă la un moment dat încercând să se ferească de un păianjen, atinse un altul. Acesta se întoarse către el cu o repeziciune uimitoare şi îl privi. Noroc că Aiurilă fu mai rapid şi închise ochii. Tremura de spaimă!

-      Să nu deschizi ochii indiferent cât de aproape va veni de tine, spuse Avazak oarecum în şoaptă.

-      Îhî, reuşi să îngaime Aiurilă.

Păianjenul se tot foia prin faţa lui Aiurilă doar-doar de l-o face să deschidă ochii, însă acesta strângea cu putere pleoapele, ca nu cumva acestea să se deschidă. La un moment dat păianjenul îşi apropie capul de urechea stângă a lui Aiurilă. Acesta auzi ceva ca un bolborosit nedesluşit, însă frica lui imensă învinse curiozitatea şi reuşi să îşi ţină ochii închişi. Cele aproape două minute care trecură li se părură tuturor o eternitate. Într-un final, păianjenul se plictisi de Aiurilă şi făcu cale-ntoarsă. Dispăru foarte repede după o stană de piatră!

Avazak răsuflă uşurat, căci dacă s-ar fi întâmplat ceva, el fiind primul, nu ar fi ajuns repede la Aiurilă să îl poată salva.

-      Acum poţi să deschizi ochii, spuse Alcul, singurul care era în urma lui Aiurilă.

Acestuia parcă îi era frică s-o facă, însă într-un final îşi învinse teama şi deschise întâi un ochi, apoi pe celălalt.

-      A fost cât pe ce să te pierdem, rosti Singurel.

-      Uf, că tare frică mi-a fost, îi răspunse Aiurilă.

Încet, cu foarte mare grijă, fiind de două ori mai atenţi decât până acum, prietenii noştri reuşiră să iasă din Poieniţa cu Păianjeni. Deja începea să se lase seara.

-      Unde vom înnopta?, întrebă curios Muşcăciosu.

-      De data aceasta sub cerul liber, răspunse Avazak.

-      Cum sub cerul liber?, se miră Singurel. Nu e niciun han, nicio casă, nimic?

-      Nu, însă nu vă fie teamă, vom poposi într-un loc unde vom putea face focul. Numai că vom face cu rândul de pază. Vedeţi păduricea aceea care se vede în faţa noastră?

-      Da, răspunse Piticuţa, acolo vom dormi? Pe ce?

-      Da, răspunse Avazak, acolo vom înnopta. Iar de dormit, fiecare pe unde poate, eu voi dormi pe jos în iarbă.

-      Sper să avem o noapte liniştită, spuse Aiurilă.

-      Şi eu sper, îi răspunse Avazak, lucru care nu tocmai îi linişti.

Capitolul XII ~ Pădurea Tăcerii

Capitolul XII

Pădurea Tăcerii

Gândul că au de plătit îi înfioră. Oare ce le va cere struţul? Wujek încercă să deschidă gura să spună ceva, dar fu oprit de către struţ.

-      Aveţi trei variante, spuse acesta.

-      Care sunt acestea?, întrebă Avazak.

-      Evident, varianta întâi este să ne plăteşti banii, dar am înţeles că nu ai aceşti bani pe care ni-i datorezi.

-      Deci varianta asta cade, răspunse Avazak. Care sunt celelalte două?

-      A doua variantă ar fi să mergem cu voi.

-      Exclus, sări ca ars Avazak.

-      Atunci rămâne a treia. O păstrăm ostatecă pe ea, pe Paia, care ne va ajuta şi va munci pentru noi ca să îţi plăteşti datoria.

-      Nici nu poate fi vorba de aşa ceva, ţipă Alcul. Paia merge cu noi.

-      Dacă nu ne înţelegem, nu rămâne decât să ne luptăm, mai spuse calm struţul.

-      Nu, nu, sări Wujek. Alcul, Avazak, uite cum facem, este şi vina mea, haideţi să acceptăm, mă ofer voluntar să rămân şi eu cu Paia şi în felul acesta noi doi ne plătim datoria, iar voi mergeţi să vă îndepliniţi misiunea.

-      Hmmm, mormăi Avazak, asta ar fi o soluţie. Dar dacă avem nevoie de voi pe drum?

-      Sunt convins că vă veţi descurca de minune, îl linişti Paia. Sunteţi viteji cu toţii şi veţi ieşi din orice încurcătură. Iar tu Alcul, nu te teme, nu mi se va întâmpla nimic.

-      Surioară..., rosti cu voce tremurată Alcul.

-      Aşa rămâne, voi plecaţi, ei stau, mai rosti struţul şi le întoarse spatele şi plecă. Vă aştept la hotel, mai strigă acesta în timp ce se îndepărta.

-      Nu cred că e o alegere bună, spuse Piticuţa.

-      Nici eu nu sunt de acord, o aprobă Singurel. Am plecat ca o echipă, ar trebui să continuăm aşa.

-      Nu vă temeţi, spuse Wujek, ne vedem când vă întoarceţi. Vom fi în regulă.

-      Începuse să-mi placă mult de tot de tine, îi spuse Muşcăciosu lui Wujek.

-      Şi mie, Muşcăciosule, rosti acesta mângâindu-l pe cap.

-      Am mâinile legate, nu-mi convine, dar nu am ce face, oftă Avazak. Paia, îmi cer scuze că ai fost prinsă la mijloc.

-      Nu e nicio problemă, îi răspunse Paia, eu şi Alcul ne-am obişnuit cu greutăţile de mici.

-      Atunci, spor la treabă, spuse Avazak, iar noi, trebuie să plecăm.

-      Şi vouă multă baftă şi aduceţi harta, spuse Wujek.

-      Acu haideţi să ne spălăm şi să mergem, e deja târziu, îi împinse de la spate Avazak.

Zis şi făcut. S-au îndreptat spre hotel, iar după o oră, toată lumea era proaspăt spălată, fără urmă de noroi pe ea. Părăsiră hotelul şi se îndreptară spre ieşirea din carusel. Alaiul format din Singurel, Avazak, Aiurilă, Piticuţa, Muşcăciosu şi Alcul lăsă în spate caruselul şi se îndrepta spre Pădurea Tăcerii. Toată lumea tăcea. Le era ciudă că lăsaseră doi prieteni în urmă. Alcul avea pe şaua lui rucsacurile lui Aiurilă şi Piticuţa, în timp ce Singurel îl căra pe al său singur în spate. Degeaba încercase Alcul să-l convingă pe acesta să-şi pună rucsacul pe spatele lui. Singurel nu fu de acord. Trecuse de mult de prânz, era după amiază, când Avazak se opri.

-      Aceea este Pădurea Tăcerii, le spuse el arătând cu mâna o pădure ce apăruse în faţa lor.

-      Trebuie să fiţi foarte atenţi, spuse şi Alcul. Singurul lucru care trebuie să se audă sunt zgomotele paşilor şi respiraţia, nimic altceva.

-      Cât de lungă e pădurea?, întrebă Singurel.

-      Nu pot spune nici că e foarte lungă, dar nici că e scurtă, îi răspunse Avazak.

-      Aiurilă, spuse Piticuţa, înţelegi că de data asta problema e gravă? Niciun sunet!

-      Am înţeles, răspunse acesta serios.

-      Muşcăciosule, tu ai priceput?, întrebă Singurel.

-      Să trăiţi, ham-ham, am înţeles, răspunse acesta.

-      Atunci să intrăm în Pădurea Tăcerii, spuse Alcul.

Porniră la drum şi pe măsură ce se apropiau de Pădurea Tăcerii, parcă se lasă din ce în ce mai frig. De la soarele arzător care îi copleşise până atunci, acum Piticuţa se văzu nevoită să îşi scoată din rucsac un pulover.

-      De aici începe, mai spuse Avazak în şoaptă, apoi se aşternu liniştea.

Pădurea nu era atât de sumbră şi mohorâtă pe cât îşi imaginaseră, era plină de viaţă, fluturi peste tot, copaci verzi, flori la tot pasul. Şi o cărare acoperită cu frunze care împărţea pădurea pe din două. Mergeau cu toţii în linişte, păşeau cu mare grijă şi atenţie ca nu cumva să facă cel mai mic zgomot. Înţeleseseră cu nu era de glumă! Dar parcă ghinionul se ţinea scai de ei! Fără să îşi dea seama, la un moment dat Aiurilă când păşi, sub talpa lui se auzi un scrâşnit. Se opriră cu toţii înmărmuriţi. Pe feţele lor se citea spaima! Fără să fie atent pe unde calcă, prinsese sub talpă o creangă ce căzuse din copac!

Aiurilă deschise gura vrând să spună ceva, însă Avazak îl ameninţă cu aripa! Nu trecură nici zece secunde de când se produsese zgomotul, că din adâncul pădurii se auzi un şuierat puternic. Fiecare din ei, întorcea capul în toate direcţiile, să vadă de unde vine zgomotul. Şi ce să vezi? La un moment dat în dreapta lor, apăru o uşă mare de tot între doi copaci. Pur şi simplu! Acolo unde nu fusese nimic, acum se afla o uşă. Nici nu apucară bine să termine de mirat, că uşa începu să se deschidă cu un scârţâit infernal.

Prin uşă se zărea un peisaj dezolant, sumbru, gri, se vedeau numai copaci tăiaţi şi împrăştiaţi pe jos. Era acel tărâm de care vorbise Paia, tărâm în care dispăruseră toţi cei care făcuseră zgomot. Deodată, pe uşă ţâşni din partea cealaltă o cămilă. O cămilă cu trei cocoaşe şi cu un petic la unul din ochi, precum piraţii. Se năpusti asupra lor şi începu să-i adulmece pe rând. Primul fu Avazak care nu se clinti din loc, nu făcu nicio mişcare şi mai ales nu scoase vreun sunet. Apoi cămila trecut rând pe rând şi îi mirosi din faţă, din lateral şi din spate pe Alcul, pe Singurel, pe Piticuţa şi pe Muşcăciosu la care cămila mârâi. Pesemne că nu mai văzuse vreodată pe cineva din specia Muşcăciosului.

Ultimul spre care se îndreptă era chiar vinovatul, Aiurilă. Acesta avea o privire extrem de speriată, aproape că-i venea să plângă. Tuturor li se păru că asupra lui Aiurilă cămila a poposit mai mult decât asupra fiecăruia dintre ei. Avazak ridică aripa la gură şi îi făcu încă o dată semn lui Aiurilă să nu cumva să scoată vreun sunet că e vai şi-amar de ei, moment în care, parcă simţind asta, cămila întoarse privirea spre Avazak şi scoase un zgomot teribil, asemănător cu croncînitul unei ciori, însă mult mai puternic şi mai piţigăiat. Aiurilă înlemnise efectiv, încetase să mai şi clipească de frică. Avazak rămase şi el cu aripa în aer ridicată în dreptul gurii. Cămila se întoarse din nou spre Aiurilă, îl mai adulmecă preţ de vreo câteva secunde, îl privi fix în ochi, apoi dintr-odată se întoarse şi ţâşni cu mare viteză spre uşa care rămăsese deschisă şi intră pe tărâmul ei. Uşa se închise în urma ei cu o bufnitură puternică şi dispăru.

Prietenii noştri rămaseră nemişcaţi o perioadă, apoi când se dezmeticiră, unul câte unul, începură să îşi continue drumul prin pădure, încet, cu foarte mare atenţie pe unde calcă. După o scurtă perioadă de timp, cam vreo zece minute, pădurea se termină. Dintr-odată copacii se terminară şi în faţa lor se întindea un câmp întins de floarea-soarelui. Cu toţii răsuflară uşuraţi. Primul care îndrăzni să vorbească fu însuşi Aiurilă:

-      Ce-a fost asta?, întrebă acesta cu o voce foarte înceată, aproape în şoaptă.

-      Nu ştiu ce a fost, este prima oară când văd aşa ceva, îi răspunse Avazak, însă am impresia că am scăpat ca prin urechile acului de un mare pericol.

-      Acelaşi lucru îl cred şi eu, spuse şi Piticuţa. Dacă ne lua pe toţi sau te lua doar pe tine prin acea uşă, nu ştiu dacă am mai fi fost găsiţi de cineva sau dacă am fi găsit vreo metodă să te aducem înapoi.

-      Slavă Domnului că a fost doar zgomotul crenguţei rupte şi nu a rostit nimeni vreun sunet, se băgă în vorbă şi Singurel.

-      Da, Piticuţa are mare dreptate, întări Alcul vorbele acesteia, bine că am scăpat nevătămaţi.

-      Avazak, sări şi Muşcăciosu, ai spus că ne aşteaptă două mari încercări. Care este cea de-a doua?

-      Să nu ne pripim, răspunse Avazak. Momentan să fim recunoscători şi să fim uşuraţi că am scăpat de Pădurea Tăcerii. Să ne continuăm drumul prin acest câmp de floarea-soarelui. La capătul lui se află şi locul unde vom înnopta.

-      Cum consideri tu, răspunse Singurel continuând să meargă primul.

Seara se lăsa încetişor, iar când era gata-gata să se înnopteze de tot văzură ăn zare nişte lumini. Nu trecu mult timp şi ajunseră acolo. Nu mai era hanul lui Gasthof, nu mai era hanul de la Carusel, era un han obişnuit, fără lume multă, fără cunoştinţe vechi. Mâncară şi se culcară, căci erau cu toţii obosiţi şi dormiră duşi.

Dimineaţa parcă veni mult prea repede decât îşi dorise fiecare dintre ei, însă nu aveau ce face. Se spălară, mâncară, îşi luară bagajele şi se întâlniră cu toţii în faţa hanului.

-      Încotro?, îl întrebă Piticuţa pe Avazak.

-      Vom continua drumul pe cărarea din partea stângă şi dacă vom merge destul de repede, imediat după prânz vom ajunge să ne înfruntăm şi cu cea de-a doua încercare.

-      Şi care e aceasta?, strigară aproape într-un glas Singurel, Piticuţa, Aiurilă şi Muşcăciosu.

-      Poieniţa cu Păianjeni, răspunse mult prea calm Avazak.

Se aşternu liniştea, nimeni nu voia să se gândească ce înseamnă asta, după ce avuseseră experienţa cu Pădurea Tăcerii.