Casa Norilor - Poveste

Casa Norilor

A fost odată ca niciodată un băieţel foarte simpatic. Locuia într-un orăşel destul de mare, un orăşel cocoţat pe un deal, unde creşteau o pădure deasă de brazi înalţi de tot, motiv pentru care orăşelul era numit Brazi Înalţi. Acolo, undeva spre marginea orăşelului, dar înspre vârf, locuia acest băieţel de vreo unsprezece anişori. Pentru că de felul lui era retras şi de multe ori prefera să stea singur pe prispa casei şi să privească în zare, toată lumea îl striga Singurel. Singurul său prieten era un câine mare de tot, foarte flocos şi gălăgios. Era tare jucăuş şi mereu trebuia el să muşte ceva, de unde s-a şi pomenit cu numele de Muşcăciosu. Şi mai era vecina de lângă el, colegă de clasă, o fetiţă care, fiind micuţă de statură, era strigată de către toţi Piticuţa. Şi ea tot unsprezece anişori avea, avea două codiţe negre şi lungi de tot, împletite, una în stânga, cealaltă în dreapta capului. Era foarte veselă şi nu se supăra deloc că lumea o striga Piticuţa.

Singurel locuia numai cu bunicuţa lui. Pentru că era vacanţă, toată ziulica, Singurel, Piticuţa şi Muşcăciosu se jucau, alergau, mergeau în pădure. Uneori, bunicuţa îi mai lua să o ajute la treburile casnice.

Într-o dimineaţă, Singurel ieşi din camera lui şi se duse în bucătărie să-şi ia micul dejun. Ajuns acolo, o găsi pe bunicuţa stând pe scaun, îngândurată.

-          Bună dimineaţa! Bunicuţo, ce s-a întâmplat?

-          A dispărut tăuraşul din curte!

-          Cum să dispară tăuraşul chiar aşa? Nu se poate! Sigur nu e prin livadă?

-          Nu e în livadă, nu e la vecini, toate porţile sunt închise. Nu este de găsit!

-          Să fi sărit oare poarta sau să fi găsit el vreo gaură prin gard?

-          Nu pot să-mi dau seama! spuse bunica îngândurată.

-          Mă duc să-l caut! Îl iau şi pe Muşcăciosu cu mine!

-          Du-te, dar aveţi grijă!

Singurel ieşi val-vârtej din casă şi se îndreptă spre poartă.

-          Muşcăciosule, vino încoace!

Câinele ţâşni din cuşcă vesel de tot şi începu să se învârtă în jurul lui Singurel dând repede din coadă.

-          Mergem să ne plimbăm? Mergem la râu? Unde mergem? întrebă acesta.

-          Nu, plecăm să căutăm tăuraşul bunicii, căci a dispărut, îi răspunse Singurel.

-          Unde vă duceţi? auzi Singurel din curtea de alături vocea Piticuţei.

-          A dispărut tăuraşul şi bunica e foarte supărată. Mergem să-l căutăm!

-          Vă ajut şi eu! se oferi Piticuţa. Dar încotro?

-          Eu zic s-o luăm spre pădure, poate îl găsim acolo.

-          Bună idee! îl felicită Piticuţa.

Merseră ei ce merseră şi intrară în pădure destul de mult, deja nu prea mai cunoşteau locurile. Deodată, dintr-un tufiş sări o veveriţă care îi sperie foarte tare.

-          O muşc, o muşc? sări Muşcăciosu de lângă Singurel.

-          Nu, las-o în pace, îi spuse Singurel.

-          Încotro mergeţi? întrebă veveriţa fără să-i pese prea mult că i-a speriat.

-          Căutăm un tăuraş, spuse Singurel. Nu l-ai văzut cumva? A fugit şi bunicuţa mea e tare supărată!

-          Din păcate nu l-am văzut, rosti veveriţa. Aveţi grijă însă, dacă vă afundaţi în pădure, să vă feriţi de ceaţă!

-          De ceaţă? întrebă Piticuţa.

-          Da, înăuntrul ceţii se spune că e un duh malefic.

-          Mulţumim pentru sfat, spuse Piticuţa şi porniră mai departe.

Mai merseră ei ce mai merseră şi la un moment dat se opriră să se odihnească. Deasupra lor se auzi un zgomot. Ridicară privirile şi ce să vezi? Pe o cracă stătea o bufniţa şi se uita la ei. O bufniţă în timpul zilei.

-          Bună ziua! rosti neîncrezător Singurel.

-          O muşc, o muşc?, sări iarăşi Muşcăciosu.

-          Tare aş vrea s-o văd şi pe asta, îl ironiză Piticuţa. Hai suie-te în copac şi muşc-o!

-          Stai potolit, îi spuse Singurel. Nu te supăra, nu ai văzut cumva un tăuraş prin preajmă?

-          Nu am văzut, le răspunse liniştit bufniţa.

-          Mulţumim, îi răspunse Singurel. Să mergem să-l căutăm mai departe!

-          Feriţi-vă de ceaţă, le mai spuse bufniţa.

-          Ne-a mai spus cineva asta, sări Piticuţa. E adevărat că e un duh malefic înauntrul ceţii?

-          Aşa se spune, le mai spuse bufniţa, apoi îşi desfăcu aripile şi zbură.

Cei trei prieteni îşi continuară drumul. La un moment dat Singurel se întoarse brusc.

-          Ce e, ce s-a întâmplat?, se sperie Piticuţa.

-          Muşcăciosule, miroşi ceva?

-          Nu, nimic, spuse acesta după ce adulmecă aerul.

-          Am impresia că suntem urmăriţi, spuse Singurel.

Piticuţa se întoarse şi ea şi se uită cu atenţie. I se păru că undeva în spate un tufiş se mişcă.

-          Hai să facem o încercare, îi şopti lui Singurel. Apoi strigă cu voce tare: Cine e după tufiş să iasă imediat!

Pentru un moment nu se auzi nimic. Însă după câteva secunde tufişul începu să se mişte şi din el ieşi o vulpe.

-          Stai, nu mişca!, sări Muşcăciosu în faţa lui Singurel şi a Piticuţei. O muşc, o muşc?

-          Nu muşti pe nimeni, măi, tu chiar n-ai înţeles?, se răsti Singurel la el. Cine eşti?, mai întrebă acesta pe vulpe.

-          Mă numesc Roka. Se aude prin pădure că vă căutaţi tăuraşul şi vreau să vă ajut. Eu am mai fost în acea ceaţă de care aţi auzit şi nu e chiar atât de grav pe cât se spune.

-          Eu mă numesc Piticuţa şi îţi foarte mulţumim de intenţie. Ei sunt prietenii mei Singurel şi Muşcăciosu.

-          Trebuie să o luăm pe acolo, spuse Roka şi ridică lăbuţa indicând o direcţie la stânga lor. Nu avem mult de mers, însă vă spun ca să ştiţi, o să se facă din ce în ce mai frig.

-          Atunci, haideţi la drum, rosti Muşcăciosu. Apropo, îmi cer scuze că am vrut să te muşc, aşa fac eu cu toţi.

-          Nu e nicio problemă, îi răspunse Roka.

Roka porni prima, urmată fiind de Singurel, Piticuţa şi Muşcăciosu. Mergeau în şir indian. Nu apucară să meargă mai mult de zece minute şi deja se putea observa cum se lasă ceaţa.

-          Brrr, mi s-a făcut frig, spuse Piticuţa.

-          Eu v-am avertizat, îi răspunse Roka.

-          Rezistăm, că doar nu suntem friguroşi, replică Singurel.

-          Mie puţin îmi pasă, eu am blană, spuse şi Muşcăciosu dând din coadă.

-          Când intrăm în ceaţă, îi mai anunţă Roka, să ştiţi că va trebui să mergem unul lângă altul.

Zis şi făcut. Ceaţa devenea din ce în ce mai densă şi la un moment dat, aproape că nu se mai vedeau între ei.

-          Roka, eşti în faţă?, strigă Singurel.

-          Da, continuaţi să mergeţi, răspunse aceasta, drumul este drept şi nu durează mult până ajungem în partea cealaltă.

-          În partea cealaltă?, se miră Piticuţa. Muşcăciosule, eşti în spate?

-          Da, sunt la un pas în urma ta, nu te teme.

Dârdâiau cu toţii de frig şi le clănţăneau dinţii din gură. Chiar şi Muşcăciosului care făcuse pe viteazul îi era frig de nu mai putea. Deodată ceaţa începu să se limpezească şi încet-încet fiecare putu să-l vadă pe cel din faţa lui. Ceaţa se risipi cu totul. Roka îi aştepta zâmbind.

-          Bine aţi venit la Casa Norilor.

Cei trei prieteni rămaseră cu gura căscată. Peisajul pe care îl vedeau era de vis. În faţa lor era un palat multicolor. Zidurile palatului erau toate colorate într-un albastru deshis. Toate ferestrele erau roşii, iar uşile erau de un galben precum floarea soarelui. În faţa palatului, în partea dreaptă era o grădină cu flori de tot felul.

-          Ce este aici?, întrebă Singurel după ce îi mai trecu mirarea. Noi cum de nu ştim de acest loc?

-          Pentru că vi s-a spus că înăuntrul ceţii este un duh malefic, le răspunse Roka.

-          Păi de ce?, interveni şi Piticuţa.

-          Nu ştiu exact de ce, aşa e din moşi-strămoşi.

-          Deci nu e niciun duh?, întrebă Muşcăciosu.

-          Nu e tocmai adevărat, răspunse Roka. Nu e niciun duh, însă este totuşi cineva care ne sperie, ne atacă, ne rupe florile, ne mănâncă mâncarea. Şi eu cred că tot el v-a lua şi tăuraşul.

-          Cine este şi cum putem să-l găsim?, întrebă Singurel. Cum putem să ne recuperăm tăuraşul?

-          Este un urs fioros pe nume Nosat. Nimeni nu se pune cu el.

-          E uite eu o să mă pun, sări Muşcăciosu. Să ne dea tăuraşul înapoi. Pe el pot să-l muşc?, mai întrebă Muşcăciosu uitându-se spre Singurel.

-          Unde îl putem găsi?, interveni Piticuţa, căreia îi era cam frică după ce auzise de ditamai ursul.

-          După castel, Casa Norilor, cum îi spunem noi, spuse Roka, mergeţi nu foarte mult şi este bârlogul lui Nosat. Dar aveţi mare grijă!

-          De ce îi spune Casa Norilor?, fu curioasă Piticuţa.

-          Aşa a fost numită de către străbunii noştri datorită asemănării dintre nori şi ceaţă şi datorită faptului ca acest castel este ascuns şi nu se poate vedea tocmai din cauza ceţii..

-          Tu nu vii cu noi?, întrebă Singurel.

-          Din păcate nu pot să vă însoţesc. Însă vă ţin pumnii şi vă urez succes!

Îşi luară rămas bun de la Roka, ocoliră castelul şi îşi văzură de drum. Pe drum, fiecare se gândea ce vor face când vor ajunge la bârlogul ursului. Şi dacă îi mănâncă ursul? Dar dacă deja a mâncat tăuraşul? Cum oare vor reuşi să elibereze tăuraşul dacă acesta mai este în viaţă? Şi câte şi mai câte întrebări! Tot gândindu-se aşa, se pomeniră că ajunseră în faţa bârlogului!

-          E cineva acasă?, întrebă Singurel cu voce trmurată. Domnule Nosat?

Din bârlog nu se auzi niciun răspuns.

-          Te pomeneşti că doarme, spuse Muşcăciosul.

-          Sau n-o fi acasă, veni şi Piticuţa cu o idee.

-          Haideţi să ne facem curaj să intrăm, spuse Singurel. Ce-o fi, o fi!

Uşa bârlogului, o uşă masivă de lemn, se deschise cu un scârţâit groaznic. Avură impresia că zgomotul s-a auzit pâna la Casa Norilor. Cei trei prieteni intrară tiptil. Erau fosrte atenţi. Bârlogul era unul ca orice bârlog. Avea o masă mare de lemn pe care erau câteva farfurii aruncate de către Nosat, în fundul camerei era un pat imens cu o fereastră aflată chiar lângă pat şi cam atât. În stânga se afla o uşă, pe care Singurel o deschise. Nişte trepte duceau în jos. Singurel începu să căbăare treptele.

-          Ce faci?, îl apostrofă Piticuţa.

-          Voi rămâneţi aici în caz că apare Nosat, eu mă duc jos să văd ce e acolo.

-          Nu vrei să vin cu tine?, îl întrebă Muşcăciosu. Dacă e ceva, pot să muşc!

-          Mai termină cu muşcatul ăsta că şi acasă rozi tot ce prinzi. Nu, stai cu Piticuţa să o aperi în caz de ceva!

Odată coborât jos, Singurel avu parte de un peisaj nu tocmai plăcut. Sub casa lui Nosat era o încăpere uriaşă plină de cuşti. Şi în aproape fiecare cuşcă era câte o vietate captivă. La început cu toţii se speriară văzând un om, dar când Singurel le povesti că îşi caută tăuraşul se liniştiră.

-          Uite, azi dimineaţă a adus un tăuraş, îi spuse un lup dintr-o cuşcă. Vezi dacă e prietenul tău, acolo l-a dus. Şi lupul scoase lăbuţa printre gratiile cuştii şi îi arătă una dintre cuşti.

Singurel înaintă spre cuşca arătată de către lup. Inima îi bătea cu putere. Să fie oare tăuraşul bunicii? Se apropie de cuşcă şi vai ce bucurie mare pe capul lui. Era chiar tăuraşul lor de acasă. Imediat trase zăvorul cuştii şi îl eliberă pe tăuraş.

-          Vai ce bine îmi pare să te văd şi ce mă bucur că eşti în viaţă, spuse Singurel îmbrăţişându-l.

-          Mi-a fost aşa de frică, spuse tăuraşul. N-am crezit că mai scap viu de aici. Astă-noapte am fost trezit de un zgomot în grajd şi până să mă dezmeticesc am şi fost înşfăcat şi luat pe sus şi târât de către ursul ăsta mare. De frică am şi leşinat, iar când m-am trezit eram aici în cuşcă.

-          Ajută-ne şi pe noi, eliberează-ne, îl rugă lupul pe Singurel. Dar grăbeşte-te, să nu cumva să se întoarcă Nosat.

Singurel, ajutat de tăuraş, apoi de lup, deschiseră toate cuştile pe rând. Erau animale şi păsări de tot felul. Cu toţii se bucurară că au fost eliberaţi şi n-au ajuns să fie mâncaţi de Nosat. Urcară treptele, primul fiind Singurel. Piticuţa şi Muşcăciosu se bucurară şi ei când îl văzură pe tăuraş şi tare se mai mirară când aflară câte animale erau jos.

-          Mulţumim frumos, spuse lupul strângându-i mâna lui Singurel. Acum sfatul meu este să plecăm cât mai repede de aici.

Ieşiră pe uşă şi fiecare animal şi pasăre o luă în altă direcţie, fiecare se duse la casa lui. Singurel, Piticuţa, Muşcăciosu şi tăuraşul o luară pe drumul ce ducea înapoi la castel, la Casa Norilor. Nu apucară să facă prea mulţi paşi că din spatele lor se auzi un răget puternic. Nosat, care se întorcea acasă, îi vazu şi îşi dădu seama că ei eliberaseră pe toată lumea.

-          Veţi plăti cu viaţa, răcni Nosat şi se ridică în două labe.

-          Luaţi-o la fugă, că nu e de glumă, spuse Muşcăciosu şi începu să alerge.

Îl urmară îndeaproape Piticuţa, tăuraşul şi Singurel. Alergau cât puteau ei de repede, însă Nosat fiind un urs mare se apropia foarte repede. Aveau impresia că alergau pe loc, pentru că la trei paşi făcuţi de ei, Nosat făcea unul singur.

-          Ce ne facem?, strigă Singurel. Ne ajunge din urmă.

-          Nu mai e mult, uite, se zăreşte Casa Norilor.

-          Uite-o şi pe Roka, ne face semne, spuse Muşcăciosu.

-          Haideţi, alergaţi, strigă Roka ieşind în întâmpinarea lor, mai aveţi puţin.

-          Nu veţi scăpa nici în Casa Norilor, răcni din toate puterile Nosat, care şi el obosise de atâta alergat.

Muşcăciosu ajunse primul în drepul porţii de intrare în Casa Norilor şi se opri. Aproape imediat îl ajunse tăuraşul. Piticuţa şi Singurel erau încă în urmă, dar nu cu mult.

-          Haide, haide, încă puţin, îi încurajă Muşcăciosu.

-          Voi intraţi în castel, le spuse Roka. Tăuraşul şi Muşcăciosu îl ascultară.

-          Am să vă distrug, continua să răcnească Nosat.

Singurel şi Piticuţa ajunseră într-un târziu la poarta de intrare şi fără nicio altă vorbă intrară val-vârtej în castel. Roka îi urmă şi trase un ditamai zăvorul. Nosat ajunse la intrarea în castel şi se izbi cu toată puterea de poartă. Aceasta se zgudui atât de tare încât cei dinăuntru crezură că gata, a cedat şi îi va mânca Nosat. Însă poarta era rezistentă.

-          Ce ne facem?, întrebă Singurel. Poarta nu va rezista la nesfârşit!

-          Am o idee, îi răspunse Roka. Însă am nevoie de ajutorul tuturor.

-          Cum să nu, cu mare plăcere, îi spuse Piticuţa.

-          Haideţi cu mine, spuse Roka, trebuie să urcăm sus în turn.

Între timp, Nosat, obosit de la atâta izbit de poartă, se aşeză să se odihnească. Dar nu pentru mult timp, căci începu să culeagă bolovani de pe jos şi să-i arunce în poartă, în pereţi, în ferestre, pe unde nimerea.

-          Nu am să mă opresc până nu dărâm întreg castelul!

-          Ba n-ai să faci asta, auzi deodată deasupra lui de sus din turn.

Nosat se uită în sus şi îi văzu pe toţi cocoţaţi sus în turn. Fiecare dintre ei avea câte o pungă mare cu apă. Primul care aruncă punga fu Muşcăciosu. Aceasta căzu fix în capul lui Nosat. Lovitura fu aşa puternică încât îl trânti la pământ. Urmară pungile aruncate de Piticuţa, tăuraş, Singurel şi Roka. Niciuna nu îşi atinse ţinta, însă căzură foarte aproape de Nosat şi îl împroşcară cu apă.

-          Credeţi că e de ajuns să mă speriaţi?, se ridică Nosat în picioare extrem de nervos.

-          Ei nu, dar noi da, auzi Nosat din spatele lui.

Când se întoarse, ce să vezi? Lupul pe care Singurel îl eliberase, împreună cu toate animalele şi păsările se aflau acolo.

-          Ce înseamnă asta?, rosti Nosat nedumerit.

-          Înseamnă că ne-a ajuns, continuă lupul. Ne-am săturat să ne tot răpeşti prietenii şi verii şi unchii şi mătuşile. Ne-am săturat să nu facem nimic. De azi încolo nu mai ai ce căuta aici. să-ţi faci bagajele şi să dispari!

-          Şi cine o să mă izgonească? Tu?, râse ironic Nosat.

-          Nu eu. Noi. Sunteţi gata?

-          Da, se auziră câteva voci în spatele lupului.

Deodata, din toate părţile, Nosat începu să fie bombardat. Aruncau cu toţii în el cu bolovani de pământ, cu crengi, fiecare cu ce avea. Iar de sus, veneau în continuare pungile cu apă. Nu răbdă prea mult şi începu să bată în retragere. Se retrase un pic din faţa porţii castelului, apoi mai mult, apoi începu să mărească pasul spre bârlogul lui, iar într-un final o luă la fugă. Toate animalele izbucniră în urale. Cu toţii erau fericiţi. Cei din turn coborâră şi ei şi se amestecară în mulţime. Răsuflau uşuraţi cu toţii.

-          Vă mulţumim că ne-aţi ajutat, spuse Singurel.

-          Nu ştiu cât am fi rezistat în castel, spuse şi Piticuţa.

-          Mie îmi pare rău că n-am putut să-l muşc, rosti şi Muşcăciosu şi izbucniră cu toţii în râs.

-          Noi vă mulţumim, ieşi lupul din mulţime şi le strânse mâna.

-          Aşa este, noi vă mulţumim, spuse şi Roka. Dacă nu aţi fi fost voi, dacă nu i-ai fi eliberat tu pe cei aflaţi în bârlogul lui Nosat, poate n-am fi avut niciodată cutajul să ne unim forţele şi să-l izgonim.

-          Cred că i-am dat o lecţie şi nu-l văd să mai vină pe aici cât mai curând, spuse şi tăuraşul.

-          E timpul să mergem acasă, spuse Singurel. Bunica pesemne e tare îngrijorată.

-          Lasă, că se va bucura enorm când va vedea că l-am adus pe tăuraş înapoi, îl linişti Piticuţa.

-          Am avea o rugăminte la voi, spuse Roka. Ştii, locul acesta...

-          Nu mai e nevoie să spui nimic, ridică mâna Singurel şi o opri.

-          Da, locul acesta este acel loc unde nu e voie să intri că sălăşuieşte un duh malefic, spuse Piticuţa râzând.

-          Asta voiam să vă rugăm, zâmbi Roka. E locul nostru unde ne înţelegem bine, ne simţim bine şi nu ne deranjează nimeni.

-          Oricum e un loc plictisitor, spuse şi Muşcăciosu. N-am avut ocazia să muşc pe nimeni!

-          Hai lasă, te întorci acasă şi ai o groază de papuci de ros, spuse Singurel râzând.

-          Vă mulţumim încă o dată, mai spuse şi lupul.

Îşi luară rămas bun şi plecară spre casă. Trecură fără probleme de frigul ceţii şi ajunseră în pădurea pe care o cunoşteau atât de bine.

Bucuria revederii cu bunicuţa fu enormă. Bunicii nu-i venea să creadă că au găsit tăuraşul, însă când i-a întrebat unde îl găsiseră, toată lumea a tăcut mâlc.

-          Alerga prin pădure, îi spuse Singurel.

-          Mă bucur că l-aţi găsit şi că nu vi s-a întâmplat nimic. Începusem să mă îngrijorez!

-          Stai liniştită bunicuţo, îi spuse Singurel. Acum mergem să ne culcăm că deja e seară.

Din ziua aceea, de fiecare dată când se vedeau prin curte, la joacă sau oriunde erau, Singurel cu Piticuţa şi cu Muşcăciosu îşi făceau cu ochiul şi duceau mâna la gură în semn de „şşşt!”, ca nu cumva să se afle de secretul pe care ei îl ştiau deja.

Copyright © 13.03.2015 by Yo-nutz.

All rights reserved. No part of this poem may be reproduced, displayed, copied, modified, adapted, distributed or transmitted in any form or by any means, including photocopying, recording, public performance, broadcasting or other electronic or mechanical methods or by any information storage and retrieval system without the prior written consent of the author.

Made in Romania.