Capitolul XXIX ~ Drumul Spre Castel

Capitolul XXIX

Drumul Spre Castel

Galopul lui Alcul îi cam zdruncina pe toţi, în special pe Muşcăciosu al cărui spate nu era pe deplin vindecat. Însă acesta rezista cu stoicism, căci ştia că se grăbeau tare de tot. Singurel avea la picioarele lui şi o desagă în care Kirpi le pusese mâncare pentru drum şi trebuia să aibă grijă, căci aceasta se rostogolea încontinuu. Alcul mergea foarte repede, încât li se păru drumul foarte scurt până la pădurea de ukpa. O lăsară în urmă şi îşi continuară drumul. Alcul parcă avea plămâni de fier, nu încetinea deloc, alerga în acelaşi ritm. Fără să îşi dea seama ajunseră în locul unde leşinase Avazak şi îl şi lăsară în urmă.

Soarele se ridicase sus pe cer, bănuiau că e aproape amiază, însă alcul nu se dădea bătut, continua în acelaşi ritm. Nu trecu foarte mult şi ajunseră în locul unde înnoptaseră, dar nu dormiseră. În locul unde fuseseră ajutaţi de Geri. Alcul dădu semne de oboseală, iar Avazak văzând asta, îl rugă:

-      Hai să luăm o pauză, te mai odihneşti şi tu, ne dezmorţim şi noi picioarele.

-      Da, te rog, spuse Muşcăciosu, să iau şi eu o pauză de la zguduit.

Alcul se opri în pădurice şi se dădură jos cu toţii din căruţă. Avazak îl ajută pe Alcul şi îl dezhămă, astfel încât să se odihnească şi el. După ce se plimbară fiecare în altăă direcţie ca să-şi dezmorţească oasele, se aşezară în căruţă. Parcă le era frică să stea pe jos. Nu voiau să aibă de-a face cu melcii, deşi Geri le spusese că aceştia apar doar noaptea.

-      Geri, unde eşti? Geri!

-      Piticuţo, nu mai striga aşa, poate doame, poate e departe şi nu ne aude, spuse Singurel.

-      Măcar dacă apare, să îi mulţumim încă o dată!, spuse aceasta.

Singurel luă desaga şi o deschise. Înăuntru era o grămadă de pacheţele cu sendvişuri. Dădu câte un sendviş fiecăruia, luă un sendviş şi îl desfăcu şi-l puse jos pentru Muşcăciosu, apoi îşi luă şi el unul. În timp ce mâncau în linişte, începu să se audă un foşnet. Acum nu le mai era frică, ştiau că nu poate fi altcineva decât Geri. Şi într-adevăr, el era! Piticuţa lăsă sendvişul în căruţă şi se repezi pe al. Acesta aplecă gâtul şi se lăsă îmbrăţişat de Piticuţa.

-      Ce bine îmi pare că m-ai auzit, rosti aceasta. Voiam să-ţi mai mulţumim încă o dată pentru că ne-ai ajutat!

-      Nu aveţi pentru ce, spuse acesta. A fost plăcerea mea! Aţi reuşit să luaţi harta?

-      Desigur, o avem cu noi. avazak o are to timpul la el, îi răspunse Piticuţa.

-      Mă bucur să aud asta. Şi mă bucur că aţi poposit aici ca să vă mai văd o dată.

-      Ţi-e foame? Vrei să mănânci?, întrebă Singurel.

-      Nu, mulţumesc, am mâncat mai devreme. Şi în plus, voi aveţi nevoie mai mult decât mine de mâncare, căci drumul vostru este lung.

Geri stătu cu ei până îşi terminară cu toţii sendvişurile de mâncat. Alcul deja se odihnise şi se simţea în stare din nou să alerge. Avazak îl înhămă din nou la căruţă. Muşcăciosu se liniştise şi el de la zdruncinăturile din căruţă. Aşa că îşi luară rămas bun de la Geri se urcară în căruţă şi îşi văzură de drum.

Ajunseră în scurt timp la Poieniţa cu Păianjeni. De data asta ştiau ce au de făcut, aşa că trecură fără probleme. Avură şi noroc, căci fiind foarte cald afară şi soarele dogorind peste tot, nu erau aşa de mulţi păianjeni cum fuseseră când trecuseră prima dată. Mai aveau un singur loc înfiorător de trecut şi scăpau. Dacă Alcul gonea repede de tot, ajunseră şi la Pădurea Tăcerii. Aici le era cel mai frică, deoarece căruţa ar fi putut trece peste vreo rămurică şi s-o rupă şi să facă zgomot. Se dădură cu toţii jos din căruţă şi începură să meargă foarte încet prin pădure. Dar ca şi la Poieniţa cu Păianjeni, deja ştiau la ce să se aştepte, ştiau ce nu trebuie să facă şi reuşiră să treacă în scurt timp şi prin Pădurea Tăcerii. Când ieşiră cu totul din ea, răsuflară uşuraţi. Avazak se opri şi le propuse:

-      Haideţi să ne mai odihnim o dată. De fapt nu noi, ci Alcul.

-      Dar nu sunt chiar aşa de obosit, se împotrivi acesta.

-      Nu e mai bine să ajungem aproape de carusel şi se ne odihnim acolo?, întrebă Singurel.

-      Aş prefera să nu facem asta, răspunse Avazak. Vreau să încerc ceva când ajungem acolo.

-      Ce anume?, întrebă Piticuţa.

-      O să vedeţi, îi răspunse sec Avazak.

Nu avură încotro şi se odihniră. Aceeaşi operaţie ca şi în pădurea cu melci avu loc. Avazak îl deshămă pe Alcul de la căruţă. Ba chiar Muşcăciosu care era încă în convalescenţă îl rugă pe Aiurilă să îi mai dea un sendviş să mănânce. Aiurilă scoase un sendviş din desagă, îl desfăcu şi îl puse la botul Muşcăciosului care se urcase în căruţă şi se odihnea. Acesta îl mâncă pe nerăsuflate. După puţin timp de odihnă, Avazak îl înhămă la loc pe Alcul şi porniră iar la drum. Pe măsură ce se apropiau de carusel, Avazak părea tot mai adâncit în gândurile lui.

-      Te pot ajuta cu ceva?, îl întrebă Singurel.

-      Nu neapărat, mă gândeam cum o să fac ce o să fac, îi răspunse acesta absent.

-      M-ai lămurit până n-ai mai putut, spuse pe un ton glumeţ Singurel.

-      Stai să ajungem acolo, mai spuse Avazak, apoi redeveni tăcut.

Caruselul se apropia cu paşi repezi şi Avazak părea din ce în ce mai nervos, mai agitat, nu putea să stea locului, se tot foia şi mişca în căruţă. La intrarea în carusel, îi spuse brusc lui Alcul:

-      Să ne oprim!

Alcul se opri din alergat. Cu toţii se uitau întrebători la Avazak. Nu ştiau ce avea de gând să facă!

-      Uitaţi la ce m-am gândit, spuse într-un final acesta. Nu e normal ca Paia să plătească greşelile mele şi ale lui Wujek. Şi nu e normal nici Wujek să fie chinuit cu munci grele de către foştii mei colaboratori. Trebuie să-i eliberăm!

-      Aşa mai vii de-acasă, sări Piticuţa. Excelentă idee! Cum procedăm?

-      Alcul, tu o să o iei prin spatele stadionului unde am pierdut noi jocul. Acolo sunt prietenii noştri puşi la muncă, acolo e terenul care aparţine foştilor mei colaboratori. Vom trece în fugă, eu mă voi da jos, îl voi ajuta pe Wujek să urce în căruţă, apoi voi încăleca pe Paia şi vă vom urma.

-      Şi dacă vom fi urmăriţi?, întrebă Muşcăciosu. Momentan sunt indisponibil să muşc!

-      Lasă, stai tu liniştit, îi răspunse Avazak zâmbind, mă voi întoarce şi ajutat de Paia mă voi lupta cu ei şi îi voi răpune. Tot ce vă rog este să nu vă opriţi din mers. Alcul, te rog, nu te opreşti pentru nimic în lume!

-      Am înţeles, răspunse acesta. Să pornim!

Alcul nu intră în caruselul propriu-zis, ocoli intrarea şi se îndreptă spre stadion. Ocoli şi stadionul şi se opri. Avazak sări din căruţă şi înaintă încet. Se uită cu mare băgare de seamă şi văzu că în faţa casei foştilor lui colaboratori, în curte, stăteau Paia şi Wujek întinşi pe pământ. Păreau obosiţi şi transpiraţi, semn că fuseseră puşi la muncă de dimineaţă. Norocul lor era că nu erau legaţi cu nimic, nici cu sfoară, nici cu lanţuri.

-      Dă-i drumul!, spuse Avazak către Alcul revenind înapoi în căruţă.

Alcul inspiră adânc de tot, apoi scoase aerul pe nări. Se ridică pe picioarele din spate, îşi scutură coama, apoi le spuse celorlalţi:

-      Ţineţi-vă bine!

Şi începu să alerge spre curtea unde era sora lui şi Wujek. Iniţial, struţii din curte, căci erau mai mulţi nu dădură atenţie zgomotului. Paia parcă simţi că ceva urma să se întâmple şi ridică de joc capul. Se lumină la faţă.

-      Wujek, spuse Paia în şoaptă, apoi când acesta se uită la ea, îi făcu semn cu capul înspre direcţia de unde venea căruţa.

Acesta se întoarse şi când îi văzu pe prietenii lor cum veneau să îi salveze, se lumină şi el la faţă, însă îşi păstră cumpătul. Se ridică în picioare, urmat de Paia. Unul din struţi ieşi din casă, căci zgomotul căruţei devenea tot mai tare, însă în prima secundă nu realiză că era o operaţiune de salvare, aşa că intră la loc în casă. Când Alcul ajunse în dreptul curţii, Avazak sări din căruţă făcându-i semn lui Wujek să vină spre el. Acesta sări repede gardul şi reuşi ajutat de Avazak de jos şi de Singurel din căruţă să se urce. Paia sări şi ea gardul şi fu încălecată de Avazak, moment în care struţul care intrase în casă ieşi din nou şi rămase cu gura căscată.

-      Săriţi, a venit Avazak, începu să ţipe acesta.

Din casă se năpustiră afară patru struţi, însă totul era deja tardiv. Căruţa se îndepărtase destul de mult, căci Alcul nu încetinise nicio clipă, iar Paia şi Avazak îi urmau îndeaproape.

-      Avazak, banditule, strigă unul din struţi, n-ai să scapi aşa. te voi găsi oriunde şi te voi pune să plăteşti cu vârf şi îndesat!

Avazak nici nu răspunse, căci se chinuia să se ţină bine de Paia, întrucât aceasta alerga repede de tot. Alerga pentru viaţa ei, era bucuroasă că fusese eliberată. Struţii nici nu se chinuiră să îi urmărească, înţeleseseră că ar fi fost în zadar. Paia îl ajunse pe Alcul din urmă şi alerga în paralel cu el.

-      Ce faci frăţioare, nu poţi să ţii pasul?, îl întrebă râzând Paia.

-      Uite cât car eu şi uite cât cari tu îi răspunse acesta. Şi dacă ai ştii cât am alergat până acum...

-      Glumeam şi eu! Îmi pare bine să te revăd.

-      A fost greu?, întrebă Alcul.

-      Şi da şi nu, răspunse Wujek. Au fost perioade în care am cărat din greu şi perioade în care nu a fost aşa de mult de muncă. Dar bine că am scăpat şi vă mulţumim din suflet!

-      Nu se putea să vă lăsăm să faceţi treaba pentru nemernicii ăia, spuse Aiurilă.

Lăsaseră caruselul de mult în urmă, trecură prin grădina cu flori ca fulgerul, apoi când ajunseră în valea cu apă curgătoare mai încetiniră.

-      Eu zic să ne oprim, propuse Avazak. Aţi alergat aproape fără să respiraţi!

Alcul încetini, lucru făcut şi de Paia. Avazak se dădu jos de pe Paia şi o îmbrăţişă cu drag:

-      Îţi mulţumesc că te-ai sacrificat în locul meu!

Paia zâmbi, nu spuse nimic şi îşi lăsă capul pe umărul lui Avazak. Apoi fu îmbrăţişată de restul grupului şi acelaşi lucru se întâmplă şi cu Wujek. Doar Muşcăciosu nu îi îmbrăţişă, căci el era cam obosit de atâta zdruncinatură şi preferă să rămînă întins în căruţă. Wujek veni la el şi îl mângâie pe cap. Muşcăciosu ridică uşor capul zâmbind.

-      Ce-ai păţit, Muşcăciosule?, întrebă  Wujek.

-      Poveste lungă, spuse acesta. Dar mă refac eu, deja e mult mai bine faţă de ieri.

Mâncară şi ultimele sendvişuri pe care le aveau, apoi porniră din nou la drum. Trecură şi prin crâng şi văzură în zare castelul. Se grăbiră, căci începuse să se înnopteze. Numai că marea surpriză fu când ajunseră la castel. La intrarea în castel, pe poartă era aşezat un ditamai lacătul, iar înăuntru nu se vedea nimeni, nu era nicio lumină aprinsă şi nu se auzea nicio mişcare.