Capitolul XXXI
Dovada
Sabia pusă la gâtul lui, nu numai că
îl trezi pe Singurel într-o clipită, dar avu acelaşi efect şi asupra celorlalţi
trei prieteni ai lui din trăsură. Sub ameninţarea acesteia se dădură cu toţii
jos din trăsură, chiar şi Muşcăciosu care încă şchiopăta.
-
Mai
ai ceva de comentat?, întrebă oşteanul după ce aceştia coborâră din trăsură.
-
Nu,
spuse Singurel, doar că nu-i frumos ceea ce faci.
-
Corect,
sări şi Piticuţa. Dacă veneam eu la tine acasă să te trezesc din somn aşa
brusc, cum ai fi reacţionat?
-
Ia
linişte toată lumea!, strigă deodată paznicul.
-
Aşa
bolnav cum sunt eu, dar lasă-mă să-l muşc, te rog eu, mârâi Muşcăciosu.
-
Lasă,
stai potolit, spuse Aiurilă.
-
O
căutăm pe Mărita Jhinerre, avem ceva pentru ea, spuse Avazak.
-
Şi
pe Suttonian, sări şi Aiurilă. Dacă i s-a întâmplat ceva....
-
Atunci
ce o să faci?, spuse oşteanul luând sabia de la gâtul lui Singurel şi punând-o
la gâtul lui Aiurilă.
-
Dacă
află Suttonian că i-ai atins măcar un fir de păr, nu mai apuci ziua de mâine,
spuse Piticuţa pe un ton furios.
Se pare că ameninţarea avu efectul
scontat, întrucât paznicul păşi înainte şi puse mâna pe lama sabiei oşteanului
îndepărtând-o de la gâtul lui Aiurilă.
-
Sunt
în sala mare, duc tratative, spuse paznicul mai calm de data aceasta.
-
Ne
poţi duce la ei?, întrebă Avazak. Sau, dacă sunt ocupaţi, ne poţi duce undeva
să aşteptăm?
-
Dacă
ar fi şi ceva de mâncare, nu te mai muşc, rosti Muşcăciosu.
Paznicul se calmă de tot, ba chiar
izbucni în râs.
-
Duceţi-i
la bucătărie, îi spuse oşteanului.
Acesta o luă înainte şi intră pe
poarta castelului. Cei cinci prieteni îl urmară fără să mai scoată o vorbă.
Ajunşi la bucătărie fură puşi la masă şi ospătaţi regeşte. Mâncară până nu mai
putură, căci erau hămesiţi de foame. Nici nu terminară bine de mâncat că
oşteanul care îi condusese la bucătărie apăru şi le spuse:
-
Rongad
şi Mărita Jhinerre vă aşteaptă.
Se ridicară cu toţii de la masă şi îl
urmară pe oştean până în sala mare a castelului. Aici fură primiţi cu o
oarecare răceală. De cum intrară, cel numit Rongad le făcu semn să se apropie.
Rongad era un dragon verde, însă nu cum v-aţi închipui. Era cam de înălţime cu
Avazak sau cu Suttonian, iar membrele din faţă nu erau micuţe cum sunt la
dragoni, erau de mărime normală. Era îmbrăcat cu o vestă şi o pereche de
pantaloni, ambele de culoare verde, încât dacă nu erai atent, ai fi putut jura
că nu poartă haine deloc. Avazak şi Singurel păşiră înainte, lăsându-i pe
ceilalţi trei la intrarea în sala mare a castelului. Pe măsură ce înaintau spre
Rongad, observară în stânga pe Mărita Jhinerre şi pe Suttonian, ambii aşezaţi
pe o băncuţa şi păziţi de către trei oşteni. Singurel şi Avazak îi salutară din
cap şi îşi continuară drumul spre Rongad. Ajunşi în faţa acestuia care stătea
pe un scaun ce părea a fi un tron, se opriră. Rongad le făcu semn să se aplece.
-
Nu
eşti regele meu, nu mă aplec, spuse ţâfnos Avazak.
-
Ce-ai
spus?, tună deodată Rongad şi se ridică de pe tron.
În acel moment, alţi patru oşteni care
se aflau în sală scoaseră săbiile.
-
Eu
cred că ai auzit foarte bine, îl susţinu Singurel pe Avazak.
Rongad se aşeză înapoi pe tron, făcu
un semn cu mâna către oşteni care băgară săbiile înapoi în teci şi pufni în
râs.
-
Rareori
se întâmplă să mi se împotrivească cineva, spuse acesta după ce se opri din
râs.
-
Rareori
se poate transforma în deseori, spuse Singurel.
-
Adică?,
întrebă mirat Rongad. Ce vrei să zici cu asta?
-
Ia
pune-i şi pe ei să se aplece în faţa ta, spuse acesta arătând spre cei trei
prieteni ai lui rămaşi la uşă. Vei avea acelaşi rezultat!
-
Apropiaţi-vă
şi voi!, le făcu semn cu mâna Rongad.
Piticuţa, Aiurilă şi Muşcăciosu veniră
lângă Singurel şi Avazak.
-
Aveţi
curaj!, spuse Rongad.
-
Dacă
nu aveam aşa ceva, spuse Piticuţa, crezi că ne mai trimitea Mărita Jhinerre să
aducem harta?
La auzul cuvântului „hartă” Rongad se
încruntă imediat. Ştia că harta adusă este în defavoarea lui.
-
Pot
să o văd şi eu?
-
Avem
noi faţă de persoane credule?, interveni Aiurilă. N-ai nicio şansă să o vezi! Harta
este doar pentru ochii Măritei Jhinerre.
-
Bine,
atunci duceţi-i-o scumpei voastre regine să o vadă, spuse Rongad dezamăgit.
Avazak se îndreptă spre Mărita
Jhinerre. când ajunse la ea, scoase harta şi dădu să i-o întindă. În acel
moment unul din cei trei oşteni care îi păzeau pe Mărita Jhinerre şi pe
Suttonian întinse repede mâna să-i ia harta. Însă probabil că nu ştia cu cine
are de-a face şi că Avazak fusese hoţ în tinereţe. Acesta retrase imediat mâna
cu harta şi intră cu umărul în oştean. Acesta se dezechilibră şi căzu, timp în
care Avazak îi scoase sabia din teacă şi o duse în dreptul gâtului celui de-al
doilea oştean. Suttonian care era trecut prin multe bătălii profită şi el de
ocazie şi îl dezarmă pe al treilea oştean. Apoi Avazak îi înmână harta Măritei
Jhinerre şi se întoarse spre prietenii lui şi spre Rongad.
-
Îndrăzniţi
să mă atacaţi în propriul castel?, urlă furios acesta ridicându-se din nou de
pe tron.
-
Nu
am atacat, ne-am apărat doar, spuse sacadat Suttonian.
Între timp Mărita Jhinerre desfăcuse
harta şi zâmbea. Se ridică de pe băncuţă şi se îndreptă spre Rongad. Avazak
lăsă sabia jos de la gâtul oşteanului.
-
Stai,
Mărită Jhinerre, unde te duci?, încercă Suttonian să o oprească.
-
Staţi
acolo, spuse aceasta. Şi voi staţi şi voi acolo, le spuse şi celorlalţi patru
oşteni din încăpere arătând cu mâna spre ei.
Se apropie de Rongad şi desfăcu harta.
Îi arătă cu degetul pe hartă faptul că teritoriul acesta era tot al ei. Apoi
spuse pe un ton blând:
-
Vezi,
am avut dreptate, această zonă este tot a mea. Însă am să trec cu vederea că ai
încercat să mă înşeli şi ne-ai răpit de la palat şi am să-ţi dau voie să rămâi
aici. Am doar o singură condiţie!
-
Care?,
întrebă Rongad printre dinţi.
-
Dacă
vor mai veni războaie, să veniţi să luptaţi alături de armata mea, pentru a
apăra întreg teritoriul.
-
Adică
să îmi dai tu ordine? Niciodată!
-
E
alegerea ta. Dacă nu eşti de acord, am să vă alung de pe acest tărâm aşa cum am
făcut şi cu Ibecşii.
Şi Mărita Jhinerre împături harta, se
întoarse şi plecă de lângă Rongad.
-
Nimeni
nu-mi întoarce mie spatele, răcni Rongad ca o fiară turbată. Omorâţi-i pe toţi!
Cei patru oşteni din sală se repeziră
către Muşcăciosu, Piticuţa şi Aiurilă. Aşa bolnav cum era, Muşcăciosu îl muşcă
de picior cu putere pe unul dintre ei, încât acesta scoase un urlet groaznic.
Avazak şi Suttonian se înţeleseră din priviri şi fiecare împunse cu sabia câte
un oştean din cei trei care erau lângă ei. Cel de-al treilea încercă să scoată
sabia din teacă, dar fu lovit din ambele părţi de către săbiile celor doi. Apoi
Suttonian se repezi spre Rongad, iar Avazak spre prietenii lui.
Aiurilă şi Piticuţa se luptau fiecare
cu câte un oştean. Ajuns la ei, Avazak îl străpunse cu sabia pe oşteanul aflat
jos după muşcătura Muşcăciosului, apoi începu să se lupte cu cel de-al patrulea
oştean care apucase deja să scoată sabia din teacă. Nu îi venea chiar aşa de
uşor, întrucât oşteanul era mai înalt decât el şi mai puternic. Lovea cu sabia
foarte precis şi foarte tare, norocul lui Avazak era că şi el era un foarte bun
luptător. Săbiile se atingeau, cei doi se fereau şi se fereau, era o ditamai
lupta ce se dădea. În acelaşi timp, Piticuţa care găsise o coadă de mătură pe
jos, se ajuta de aceasta şi lovea cu sete în oşteanul care o atacase. Lovea
peste tot: la picioare, pe spate, în cap, peste tot pe unde apuca. După vreo
douăzeci de lovituri oşteanul cedă şi pică lat la pământ. Însă Piticuţa nu se
opri aici şi sări să-l ajute pe Aiurilă care se tot tăvălea pe jos cu oşteanul
şi se rostogoleau prin sala mare a castelului. Piticuţa începu să dea cu putere
cu coada de mătură şi în oşteanul care se lupta cu Aiurilă. Însă era foarte
atentă să nu îşi lovească prietenul. Într-un final cedă şi acesta şi rămase la
podea fără suflare.
Avazak în tot acest timp continua să
se lupte cu oşteanul şi nici unul dintre ei nu dădea nici semne de oboseală,
dar nici semne de slăbiciune. Dar când acesta fu înconjurat şi de Piticuţa şi
de Aiurilă nu mai ştia în ce parte să se întoarcă. Din faţă îl lovea Avazak cu
sabia, iar din spate Piticuţa cu coada de mătură. Aiurilă stătea doar pe lângă
ea. La un moment dat, oşteanul se întoarse să o lovească pe Piticuţa, lucru de
care profită Avazak şi îl străpunse cu sabia, după care răsuflă uşurat.
-
Stai,
unde încerci să fugi?, îl auzi Avazak pe Singurel strigând.
Se întoarse şi îl văzu pe Suttonian
cum îl ţinea bine pe Rongad, care voia să dispară în spatele tronului, unde se
vedea o gaură. Era probabil un tunel secret pe unde putea să se furişeze fără
să fie prins. Însă Avazak era mult prea obosit, încât nu prea mai putea să
reacţioneze. Dar Singurel sărise deja să-l ajute pe Suttonian să-l ţină pe Rongad,
iar între cei trei se ducea o luptă prin care Rongad încerca să scape de
prinsoarea celor doi şi să fugă prin tunel. Mărita Jhinerre, care stătuse
deoparte, ridică la un moment dat o sabie de jos şi se îndreptă către cei trei.
Îi puse sabia la gât lui Rongad, apoi rosti cu putere:
-
Este
adevărat că ţi-am adus dovada? Este adevărat că aceste pământuri sunt ale mele?
Lupta încetă deodată, întrucât
Singurel şi Suttonian se dădură la o parte, lăsându-l pe Rongad în genunchi şi
cu sabia la gât.
-
Răspunde-i
Măritei Jhinerre, spuse gâfâind Suttonian.
-
Da,
este adevărat, spuse acesta plecând capul.
-
Atunci
de ce încerci să te opui?, rosti la fel de puternic Mărita Jhinerre.
Rongad ridică din umeri neştiind ce să
mai răspundă.
-
Iartă-mă,
Mărita Jhinerre, rosti acesta într-un final, după ce ăşi mai trase sufletul.
-
Te
vei supune dorinţei mele? Vei lupta alături de mine?
-
Da,
Mărita Jhinerre, iartă-mă, cruţă-mi te rog viaţa.
-
Da,
Mărita Jhinerre, spuse Muşcăciosu, cruţă-i viaţa şi dă-mi-l mie să-l mănânc.
Mărita Jhinerre luă sabia de la gâtul
lui Rongad şi izbucni în hohote de râs. Fu urmată de toată lumea. Numai Rongad
nu râdea şi răsuflă uşurat.
-
Ridică-te,
îi porunci Mărita Jhinerre lui Rongad. Să mergem să semnăm un act prin care vei
fi de acord cu cele spuse de mine.
Acesta nu mai scoase un cuvânt, se
ridică şi porni încet spre ieşire, fiind urmat de toţi ceilalţi.
-
Am
reuşit, spuse Singurel îmbrăţişându-l pe Avazak, apoi porniră amândoi după
restul lumii.
Semnarea actului fu simplă şi nu
întâmpină niciun fel de probleme. Rongad era fericit că scăpase cu viaţă,
Mărita Jhinerre era mulţumită că i se recunoscuse autoritatea asupra acelor
pământuri, iar prietenii noştri erau în culmea bucuriei că reuşiseră să se
întoarcă cu harta şi să o ajute pe Mărita Jhinerre.
-
Vreau
să merg la palatul meu, spuse Mărita Jhinerre după semnarea actului.
Rongad se conformă şi îi aduse imediat
acesteia două trăsuri şi doi vizitii. Mărita Jhinerre, împreună cu Suttonisn şi
Singurel se urcară în una din ele, iar Avazak, Piticuţa, Aiurilă şi Muşcăciosu
în cea de-a doua. Drumul până la castelul perginei fu parcă mult mai scurt
decât la dus, dar asta probabil şi pentru că aproape toată lumea a dormit dusă
tot drumul.
Când ajunseră la castel, lumea care
deja aflase de reuşita Măritei Jhinerre era adunată să o întâmpine cu urale.
Porţile castelului fură descuiate, mesele fură întinse şi toată lumea fu
invitată la un ospăţ pe cinste. Taurul-grădinar şi soţia lui erau în culmea
fericirii, se apucară să ude florile, copăceii, să hrănească toţi caii din grajd.
Paia, Alcul şi Wujek îi ajutau şi ei. Toată lumea era mulţumită.
Mărita Jhinerre se ridică din capul
mesei regale şi ridică paharul. Dintr-odată se făcu linişte.
-
Ni
s-a făcut dreptate. Sunt extraordinar de fericită, iar pentru asta trebuie să
le mulţumesc prietenilor noştri de pe celălalt tărâm, Singurel, Piticuţa,
Aiurilă şi în mod special Muşcăciosu.
-
Aşa,
aşa, în special mie, ai auzit Piticuţo?, spuse acesta.
-
Am
auzit, ce să spun, mare erou mai eşti, spuse aceasta râzând.
-
Tu
nu scapi nemuşcată, îţi promit eu, mai mârâi Muşcăciosu.
-
Totodată,
continuă Mărita Jhinerre, doresc să le mulţumesc şi lui Avazak, Wujek, Paia şi
Alcul, care au fost însoţitorii prietenilor noştri şi au avut un rol foarte
mare în obţinerea acestei hărţi.
Mulţimea izbucni în aplauze şi urale
încât nu se mai înţelegea nimic. Apoi începu muzica şi voia bună. Petrecerea
dură până a doua zi dimineaţă.