Capitolul XXV ~ O Mamă Şi Doi Taţi

Capitolul XXV

O Mamă Şi Doi Taţi

La auzul acestor vorbe Singurel şi Piticuţa se speriară.

-      Aici sunt, sigur sunt aici, să mergem, rosti Singurel agitându-se.

-      Stai, îl potoli Suttonian, să nu ne pripim. Să judecăm cu cap!

-      Eu împreună cu Buhu-Hu şi Muşcăciosu rămânem aici să ne asigurăm că nu vine nimeni, iar voi coborâţi, rosti Mărita Jhinerre.

-      E bine aşa, fu de acord Suttonian.

Zis şi făcut! Buhu-Hu se întoarse la colţul holului să tragă cu ochiul să vadă dacă nu vine cineva, iar Mărita Jhinerre şi Muşcăciosu stăteau de pază la capătul scărilor. Singurel, Piticuţa, Aiurilă şi Suttonian coborâră treptele. Celulele erau identic aşezate ca cea din care o salvaseră pe Piticuţa, numai că în partea opusă a castelului. Trona aceeaşi masă pe mijloc, iar camera unde stăteau paznicii era poziţionată în acelaşi loc ca şi în partea cealaltă. Suttonian care era primul se uită pe furiş, apoi se întoarse şi le făcu semn cu degetele că sunt patru Ibecşi ce păzeau şi stăteau în faţa celulei situată lângă camera lor, a Ibecşilor.

-      După ce scăpăm de voi, o să scăpăm şi de ceilalţi patru care au venit de sus zilele trecute, concluzionă Ibecsul.

-      Care cei patru de sus? se auzi o voce de bărbat din celulă.

-      Păi sunt trei de-ai voştri, copii cum le spuneţi voi şi o fiară, un animal, îi răspunse Ibecsul.

-      Am înţeles că ei îl numesc câine, spuse un al doilea Ibecs.

-      Câine? continuă aceeaşi voce din celulă. Ce fel de câine?

-      Unul mare şi flocos, se răsti primul Ibecs. Dar ce te interesează pe tine? Că tu oricum nu vei apuca să-l vezi.

-      Să fie oare...? se întrebă vocea.

-      Tot ce e posibil, răspunse o altă voce de bărbat din aceeaşi celulă.

-      Ce chef de vorbă aveţi şi ce curioşi sunteţi, spuse râzând al doilea Ibecs.

-      Dar cum îi cheamă pe cei trei copii?

De data asta vocea fusese de femeie, lucru care-l făcu pe Singurel ascuns pe trepte să holbeze ochii şi să se îmbujoreze. Ochii i se făcură mari de tot şi un zâmbet îi cuprinse faţa. Era chiar vocea mamei lui. Nu-i venea să creadă, după atâta timp. Era chiar ea, acea voce care îl şi certa, îl şi dojenea, îl şi lăuda, îl şi mângîia cu vorbe bune. Atât cât mai ţinea şi el minte.

-      Sunt la fel ca voi, doi băieţi şi o fată, răspunse al doilea Ibecs. Şi ori au nişte nume ciudate cum numai voi puteţi avea, ori au porecle.

-      Cu siguranţă sunt ei, spuse vocea de femeie. Dar cum oare au ajuns aici?

-      Cum să ajungă? spuse prima voce de bărbat. La fel ca şi noi.

-      Mă îndoiesc, fu de părere cea de-a doua voce de bărbat.

-      Hai să facem ceva, să nu mai pierdem vremea, spuse Singurel de pe trepte.

-      Aşa e, are dreptate, îl acompanie Piticuţa.

-      Of, tot eu sunt baza, că voi..., spuse Aiurilă.

Şi până să realizeze ceilalţi că acesta iar urma să facă vreo gogomănie, Aiurilă ţâşni pe trepte urlând spre Ibecşi.

-      Am să vi-l bat de n-o să ştie cum îl cheamă, izbucni Suttonian spre Singurel şi Piticuţa.

-      Bate-l, ce, e al nostru? spuse zâmbind Singurel.

-      Dacă tot a năvălit peste Ibecşi, acum hai să-l ajutăm, spuse şi Piticuţa.

-      Nici nu avem altă cale, răspunse Suttonian şi se ridică coborând ultimele trepte.

Arme nu avea. Se baza pe experienţa lui şi pe forţa pumnilor. Primul pumn doborî un Ibecs, iar un picior bine plasat îl doborî pe al doilea. Mai rămăseseră doi, chiar cei doi care vorbeau cu prizonierii. Aiurilă ajuns acolo lângă cei doi, profită de sperietura acestora şi sări în cârca celui de-al doilea Ibecs şi începu să-l lovească în spate. Piticuţa sări să-l ajute şi începu să-l lovească cu picioarele peste picioare până acesta îngenunche şi se prăvăli jos de durere şi pentru că Aiurilă era greu. Celălalt Ibecs, fu atacat de Singurel care reuşi, nici el nu ştia cum, să-i dea două palme peste faţă, ceea ce adăugase un şoc şi mai mare la surpriza deja existentă. Suttonian veni să-l ajute şi cu un pumn în stomac şi celălalt în ceafă îl doborî pe Ibecs. Se uită să vadă celălalt Ibecs ce face, deşi avea încredere că Aiurilă şi Piticuţa nu-l vor menaja, apoi se aplecă, luă cheile de la brâul Ibecsului pe care tocmai îl doborâse şi deschise celula.

Din celulă ieşiră trei persoane. Doi bărbaţi cu barbă şi o femeie cu părul smotocit şi neîngrijit. Nimănui nu îi păsase de ei, cât fuseseră întemniţaţi în Turnul Îndepărtat.

-      MMMMamă? TTTTTată?

Cuvintele lui Singurel fuseseră rostite atât de tremurat, încât femeii îi dădură lacrimile instantaneu.

-      Singurel? spuse ea îngenunchind.

Acesta se aruncă în braţele mamei, ochii fiindu-i în lacrimi.

-      Ce mare te-ai făcut! spuse şi prima voce de bărbat, care era a tatălui lui Singurel, venind lângă cei doi şi îmbrăţişându-i.

-      Piticuţa? rosti şi cea de-a doua voce de bărbat. Fata mea?

-      Da tată, eu sunt, rosti aceasta şi ea în lacrimi şi se aruncă de gâtul tatălui ei.

-      Uşurel, că mă doare, spuse acesta. Încă mai am vânătăi. Ibecşii aceştia nu ne-au menajat.

-      Cum aţi ajuns aici? De unde aţi aflat de noi? Ei v-au ajutat?

Întrebările curgeau una după alta din gura mamei lui Singurel. Însă Suttonian făcu un pas înainte şi spuse:

-      Înţeleg că nu v-aţi văzut de atâta amar de vreme, însă trebuie să ne grăbim.

-      Are dreptate, îl susţinu Aiurilă.

-      Tu eşti băieţelul cel mic al vecinului? Aiurilă? Tu eşti? întrebă mama lui Singurel.

-      Eu sunt, am crescut, spuse acesta mândru.

-      La înălţime şi mai puţin la creier, râse Singurel. Numai boacăne face.

-      E, lasă că i-am luat prin surprindere şi uite, ţi-am eliberat părinţii.

-      Asta aşa e, dar acum trebuie să ne grăbim, spuse Piticuţa.

Suttonian începu să urce treptele, urmat de Aiurilă, familia Piticuţei şi familia lui Singurel. Ajunseră sus, unde Mărita Jhinerre stătea ca pe ace.

-      Mai dura mult? începu aceasta pe un ton dojenitor.

-      Ei şi tu acuma, sări Singurel pe un ton glumeţ.

-      Viiiin! se auzi deodată de la colţ Buhu-Hu, care stătuse în tot acest timp şi păzise culoarul.

-      Mai este vreo ieşire încolo? întrebă Muşcăciosu.

-      Vo-vo-vorbeşte? se sperie mama lui Singurel.

-      Lasă că-ţi explic eu, n-avem vreme, îi spuse Singurel.

-      Da, este, uitaţi, pe uşa aceea, indică Mărita Jhinerre. Haideţi într-acolo!

Cu toţii alergară spre uşă, o deschiseră destul de greu, căci era înţepenită, semn că nu mai fusese folosită de mult şi ieşiră pe ea. Şi... căzură iar în plasă, căci o parte din Ibecşii ce fuseseră prinşi în sala tronului, după ce se eliberară, ieşiseră afară şi înconjuraseră tot castelul.