Capitolul VI ~ Prima Poieniţă

Capitolul VI

Prima Poieniţă

-      Mai e mult până la castel? începu să se plângă Aiurilă.

-      Mai e mult până la castel? îl îngână ironic Muşcăciosu. Uită-te la el, merge pe două membre, eu merg pe patru şi nu mă plâng.

-      Iar începeţi? spuse exasperată Buhu-Hu.

-      Eu spun că pentru puţin timp să facem linişte, uite ajungem şi trecem pe lângă casa lui Akewi, şopti Puerilă.

-      Cine e Akewi? interveni Singurel. Iar vreo specie ciudată care dă sfaturi minunate?

-      Nu-s specie, sunt ponei / Puerilă, cine-s ei? se auzi dintr-un tufiş, de unde ieşi un ponei în totalitate grena.

-      După cum bine ştii, cu toţii vuiesc pentru că au aterizat acei Nuori. Ei sunt doi dintre ei, împreună cu câinele lor.

-      Şi vă duceţi la castel? / Să mergeţi încetinel!

-      Băieţi, el este Akewi şi este poet, vorbeşte numai în rime. Şi... vorbeşte, îi place să vorbească încontinuu! făcu prezentările Buhu-Hu.

-      Nu vorbesc aşa de mult / Îmi place să şi ascult, se supără oarecum Akewi.

-      Da, da, tu taci doar când dormi, îl luă peste picior Puerilă.

-      Pot să vă ajut c-un sfat? / Drumul e deteriorat / Însă pe el să păşiţi / Altfel o să-nnebuniţi!

-      Că vorbeşti în rime asta ştiam, dar să nici nu înţeleg nimic..., se bosumflă Puerilă.

-      Cred că se referă la porţiunea din poiana cu lalele, unde dacă nu mergi pe drum şi păşeşti pe iarbă, eşti cuprins de o stare de nebunie, spuse Buhu-Hu. Am mai auzit asta, însă nu am ajuns niciodată în această parte a pădurii.

-      Buhu-Hu, e foarte bine / Pot să merg şi eu cu tine?

-      Care cu tine, cu noi, ce, pe noi nu ne vezi? spuse rânjit Muşcăciosu. Acuşi sar pe tine şi te muşc.

-      Muşcăciosule, stai cuminte, sări Aiurilă.

-      Drumul vostru se împarte / În sete, foame şi moarte! / Iar eu vreau să vă ajut / Pentru că-s binecrescut!

-      Cum adică se împarte în sete şi foame şi moarte? fu curios să afle Singurel.

-      Până la castel, trebuie să trecem prin trei poieniţe, le destăinui Buhu-Hu. În prima poieniţă, chiar dacă aţi băut apă, vă va fi sete încontinuu, dar nu aveţi voie să vă abateţi de la drum...

-      În a doua poieniţă, îi luă vorba din gură Puerilă, chiar dacă aţi mâncat, vă va fi foame mereu şi...

-      Da, ştiu, nu avem voie să ne abatem de la drum, sări Aiurilă.

-      De ce mă întrerupi? se supără Puerilă.

-      Serios? îi replică Buhu-Hu. Nu oare aşa ai făcut şi tu?

-      Şi în a treia poieniţă? reveni Singurel la subiect.

-      În a treia poieniţă, după cum deja ne-a avertizat Akewi, nu avem voie să ne abatem de la drum pentru că tot ce este în jur, vă va pricinui moartea, toate plantele sunt otrăvite, iar majoritatea plantelor sunt lalele.

-      Hmmm, pare greu, dar totodată şi interesant.

-      Dacă vreţi să o salvaţi pe prietena voastră, vreţi nu vreţi, va trebui să treceţi prin aceste trei poieniţe.

-      Vrem, cum să nu vrem, sări Muşcăciosu, speriindu-l pe Aiurilă.

-      Încă nu m-am obişnuit cu el să vorbească, replică acesta.

-      Buun, atunci să ne îndreptăm spre prima poieniţă, spuse Buhu-Hu.

-      E departe? se plânse Aiurilă.

-      Iar începi? se răţoi la el Singurel.

După care se aşternu liniştea. Un convoi ciudat îşi urma drumul pe cărare. În faţă era un ponei grena, urmat de un iepure albastru şi un băieţel roşcat, ce aveau deasupra lor o bufniţă, iar la urmă erau un băieţel blonduţ şi un câine vorbitor. Habar nu aveau ei prin ce aveau să treacă!

După vreo jumătate de oră de mers, în linişte, Akewi se opri deodată.

-      De-acum să n-o luaţi la goană / Intrăm în prima poiană!

-      Staţi, îi opri Buhu-Hu pe toţi. Haideţi să ne potolim setea, la izvorul acesta, şi zbură spre un izvor ce ţăşnea din stâncă.

Rând pe rând, fiecare din cei şase bău din izvor atât cât consideră că e necesar. Apoi, intrară în poieniţă. Aceasta arăta ca o poieniţă banală, una de care întâlneşti peste tot. Copaci, mai mari sau mai mici, iarbă, flori peste tot, nimic ciudat.

Însă pe măsură ce mergeau prin poieniţă, soarele parcă îi dogorea din ce în ce mai tare şi era un soare de parcă le intra de tot în suflet şi îi secătuia, de unde şi dorinţa lor de a bea ceva.

La un moment dat, începură să apară şi pe stânga şi pe dreapta câte un pârâu, sau o fântână, la un moment dat văzură chiar şi un lac.

-      Gata, nu mai pot, nu mai rezist, beau o gură şi mă întorc, spuse Aiurilă.

-      Nu ieşi deloc de pe drum / Că te arzi şi te faci scrum! se întoarse brusc Akewi furios către el.

Oarecum speriat, Singurel se duse lângă Aiurilă şi îl apucă de mână, ca să se asigure că acesta nu face vreo prostie.

-      Hai, rabdă şi tu că nu trebuie să mai fie mult, îi şopti Singurel, nedându-i drumul la mână.

-      Dar nu mai pot, mi s-a uscat gura, limba, buzele, nările, tot. O mică gură de apă nu cred că poate strica. Şi uită-te, continuă arătându-l pe Muşcăciosu, nu ţi-e milă de el cum gâfâie şi scheaună?

-      Da, mi-e sete, nu mai pot, dar rabd, spuse cu o voce sfârşită, aproape de nerecunoscut Muşcăciosu. Şi aşa trebuie să faci şi tu.

-      Nu, nu pot, nu mai pot, vreau apă, începu să se plângă Aiurilă.

-      Hai încearcă să rezişti, uite, şi mie îmi e sete de nu mai pot şi aş da orice să pot să mă bălăcesc şi să beau ceva, dar rabd şi eu şi aşa trebuie să faci şi tu, veni lângă el Puerilă să-l susţină.

Pe marginea cărării apăreau din ce în ce mai des găleţi cu apă, butoaie pline, ba la un moment dat lui Aiurilă i s-a părut că vede şi o piscină.

-      Nu mai pot, nu mai pot, spuse Aiurilă şi încercă să se smulgă din strânsoarea lui Singurel şi să apuce o cană sau orice altceva de pe marginea drumului.

-      Stai, nu apuci nimic, se sperie Singurel. Puerilă, ajută-mă, Buhu-Hu, ce fac?

Puerilă sări şi-l apucă de cealaltă mână pe Aiurilă, acesta începu să se zbată, Muşcăciosu se puse în faţa lui şi lătra, Buhu-Hu coborî la nivelul capului lui Aiurilă şi încerca să-l facă să se dea înapoi făcându-se că-l zgârie cu ghearele. Era o luptă crâncenă şi totodată amuzantă, în care un băiat, un iepure, un câine şi o bufniţă încercau să oprească alt băiat din a ieşi de pe cărare.

Pe măsură ce se luptau ei acolo, dar totodată şi înaintând, Akewi care era atent şi la luptă şi la drumul din faţa lui, rosti victorios:

-      Poieniţa s-a sfârşit / Uite, a şi asfinţit!

Ceilalţi cinci se opriră din bătălia lor, se uitară unul la altul şi începură să fugă pe cărare spre locul unde poieniţa se termina. Akewi neavând ce face, îi urmă. De cum au ieşit din poieniţă, pe dreapta era o ditamai fântâna cu apă limpede şi rece. Aproape că s-au luat la harţă care să bea primul. După ce-şi potoliră setea şi stătură preţ de câteva minute întinşi pe jos lângă fântână, tot Akewi reuşi să scoată primele cuvinte:

-      Prima probă a trecut / Bine că v-aţi abţinut!

-      Se înserează, ce facem acum? se îngrijoră Singurel.

-      Nu-ţi face probleme, spuse Buhu-Hu, după pâlcul ăla de copaci, avem unde înnopta, e casa unde stă Norek.

-      Cine e Norek, întrebă Puerilă? N-am auzit de el!

-      Norek este un vechi prieten de-ai meu, adevărul e că anii au trecut şi nu m-am văzut cu el de foarte mult timp. Am copilărit împreună, le spuse Buhu-Hu tuturor.

-      Haideţi să mergem atunci, îi îmbie Singurel.

-      Dar oare ne va primi pe toţi? deveni curios Aiurilă. Că suntem mulţi!

-      Dar oare mă va primi şi pe mine? spuse şi Muşcăciosu.

-      Pe gânduri să nu mai stăm / Şi de aici să plecăm, interveni şi Akewi.

Se ridicară şi se îndreptară spre pâlcul de copaci. Îl depăşiră şi fură uimiţi când descoperiră o căsuţă cu etaj, nici mică, dar nici mare, nici frumoasă, dar nici urâtă.

Buhu-Hu se opri din zbor în faţa uşii şi pentru că nu avea cum să bată la uşă şi nici nu era frumos să zgârie uşa, strigă:

-      Hei, Norek, eşti acasă? Dormi?

-      Cine sunteţi? se auzi o voce din casă.

-      Sunt eu, vechiul tău prieten de năzbâtii, Buhu-Hu.

-      Buhu-Hu? Acel Buhu-Hu pe care nu l-am văzut de o grămadă de timp?

Uşa se deschise şi în prag apăru o nurcă grizonată. Norek părea mai în vârstă decât avea, anii nu fuseseră blânzi cu el.

-      Ooo, drag prieten vechi, spuse acesta, ce surpriză minunată. Poftim, vă rog, intraţi! Rămâneţi peste noapte să înţeleg! Vai, ce bine, eu tare mă plictisesc aici de unul singur, o să povestim la gura sobei şi vă promit eu că vă veţi odihni pe cinste.

Puţin neîncrezători, dar în acelaşi timp înfometaţi şi dornici de a dormi, cei şase intrară unul câte unul în casa amabilului Norek.

Ca un făcut, cum se închise uşa în urma lor, ca la comandă, noaptea se aşternu pe deplin.