Capitolul VIII ~ A Doua Poieniţă

Capitolul VIII

A Doua Poieniţă

Soarele se ridica şi dogorea din ce în ce mai tare, dar cei şase călători suportau cu brio razele lui fierbinţi. Se apropia de prânz şi cum bine ne-am obişnuit Aiurilă începu din nou să se plângă:

-      Mai e mult?

-      Iar începi? i-o reteză Puerilă.

-      Păi mergem aşa şi nu mai apare poieniţa aia, scânci Aiurilă.

-      Lasă, măcar acum poţi să bei apă, îl ironiză Singurel.

-      În curând o să-ţi fie foame, îi spuse Buhu-Hu, aşa că mai bine ai mânca tot ce poţi, mai ia şi fructe de pe marginea drumului, că iar te vedem că vrei să ieşi de pe potecă.

-      Nu, de data asta rezist, replică ţâfnos Aiurilă.

Akewi care era mereu în faţă, se opri la un moment dat şi rosti:

-      Să ne punem pe mâncat / Că ne-am cam apropiat!

Se opriră toţi şase, mâncară cam tot ce aveau prin desaga pe care le-o pregătise Norek, au stat un pic să se odihnească şi şi-au continuat drumul.

-      Nu uitaţi, tot ce e pe margine de mâncat nu e bun, nu vă avântaţi în afara potecii, le reaminti Buhu-Hu.

Spre deosebire de prima poieniţă, cea de-a doua poieniţă era mult mai bogată în lucruri care puteau ispiti. Peste tot unde priveai era mâncare. Fructe peste tot, legume peste tot, prăjituri peste tot. De toate formele, de toate mărimile. Muşcăciosu ba chiar începu să saliveze abundent. Singurel observă acest lucru şi începu să-l certe:

-      Muşcăciosule, ce faci? Ştii că nu ai voie!

-      Da, dar sunt atât de frumoase. Şi gustoase. Şi bune.

-      Nu ai voie şi gata, ai mâncat înainte de a intra în poieniţă cât noi toţi la un loc, îi reproşă Puerilă.

-      Poate sar şi te muşc, iepuroiule. Cine a mai pomenit un iepure albastru? deveni Muşcăciosu recalcitrant.

-      Hei, hei, cei cu atitudinea asta? se burzului Buhu-Hu. Potoleşte-te şi vezi-ţi de drum!

Muşcăciosu mai mormăi ceva ce nimeni nu a înţeles şi o luă la pas înaintea lor, încercând să-l ajungă pe Akewi din urmă, căci acesta oricum mergea întotdeauna în faţă.

-      Nu ştiu zău, tare mi-e că face o prostie, spuse Buhu-Hu roind deasupra celor rămaşi mai în spate.

-      Lasă că suntem prieteni buni şi vom fi atenţi să...

Nici nu apucă Singurel să termine propoziţia că Muşcăciosu sări de pe potecă, înşfăcă cu poftă o clătită gigant ce avea deasupra o grămadă de gem şi frişcă şi reveni pe potecă. O clefăi şi-n două-trei înghiţituri nu mai rămase nicio fărâmă.

Akewi se întoarse furios spre el. Grenaul pielii lui devenise parcă negru ca abanosul.

-      Ce-ai făcut? Ne-ai omorât! / Să-ţi stea ce-ai mâncat în gât!

-      Vai de mine, ce ne facem, ce se va întâmpla acum? se panică Aiurilă.

Un şuierat puternic începu să se audă de undeva din depărtare. Cerul începu să se întunece din ce în ce mai mult, soarele pur şi simplu dispăru de pe cer, parcă fusese şters cu guma dintr-odată. Din stânga, undeva de foarte departe şuieratul începu să se apropie şi un vârtej de praf odată cu acesta. Norul se apropia şi toată lumea începea să fie cuprină de panică. Ar fi vrut să fugă care încotro, dar le era şi frică de ce s-ar mai fi putut întâmpla dacă părăseau poteca. Se uitau unii la alţii şi nu ştiau ce e de făcut. Muşcăciosu se aşeză jos şi-şi ascunse privirea cu labele, Buhu-Hu căută să se ascundă chipurile după el, şi se aşeză în stânga Muşcăciosului strâns lipit de acesta, Akewi, veni lângă restul grupului şi se aşeză şi el jos, Puerilă, Singurel şi Aiurilă pur şi simplu îşi dădură drumul în fund.

-      Măcar dacă ne ia, să ne ia pe toţi, fu de părere Singurel.

Norul, pe măsură ce se apropia nu mai era de dimensiunea unei nuci, ci creştea şi creştea până ajunse de dimensiunea unui om. Când ajunse aproape de grupul ce zăcea împrăştiat pe jos încercând care cum putea să se ferească, se opri. Când praful se risipi, cei şase rămaseră cu gura căscată. În faţa lor stătea... şi parcă totuşi nu era el, ba da, sigur el este, stătea... Norek.

Se uitară unii la alţii, nu le venea să creadă.

-      Of, măi Norek ce ne-ai speriat, răsuflă uşurat Buhu-Hu.

-      De ce aţi călcat în afara potecii, replică Norek, oarecum străin, nebăgând în seamă replica lui Buhu-Hu.

-      Ce faci Norek, ne cerţi, noi suntem, nu ne recunoşti? Sunt eu, Puerilă, suntem noi, mergem s-o salvăm pe prietena copiilor.

-      Cine a călcat în afara potecii, îşi continuă Norek interogatoriul.

-      Ce se întâmplă? îi şopti Aiurilă lui Singurel.

-      Eu cred că e sub un fel de vrajă, îi răspunse Singurel, nu vezi că nu ne recunoaşte şi o ţine pe a lui?

-      Eu am călcat în afara potecii, îndrăzni să se ridice Muşcăciosu, care acum regreta amarnic ceea ce făcuse.

-      Sunt paznicul celor trei poieniţe şi ai încălcat regula principală de a nu păşi pe lângă potecă.

-      Scuze, mi-era foame, promit că nu mai fac, se căi Muşcăciosu.

-      Te rugăm Norek, sări Buhu-Hu, te rugăm mult de tot, nu ne pedepsi.

-      Nu am ce să vă fac, aţi încălcat regula, vă voi pune trei întrebări, dacă nu răspundeţi la toate trei corect, cel care a păşit în afara potecii va rămâne aici pentru totdeauna.

-      Nuuu, nu vreau, nu se poate aşa ceva, începu să se vaite Muşcăciosu.

-      Prima întrebare, continuă nepăsător Norek.

-      Stai puţin, stai aşa, nu e altă variantă? sări Puerilă.

-      Ce a mâncat el? rosti Norek prima întrebare arătându-l cu degetul pe Muşcăciosu. Să-mi răspundă... el, şi-l arăta cu degetul pe Akewi care fusese fiind în faţa tuturor era cu spatele când se întâmplase totul. Nu aveţi voie să-l ajutaţi! le mai spuse Norek celorlalţi.

Akewi începu să se uite pe jos pe unde văzuse el că fusese Muşcăciosu, se uită, adulmecă şi rosti:

-      Pe jos firimituri avem / Se văd şi urme de gem / Mirosul e ca de pită / Clar c-a mâncat o clătită.

-      Foarte bine. A doua întrebare: În ce an suntem acum? Să-mi răspundă... el, iar Norek arătă spre Aiurilă.

-      În anul... nu, ăsta era altul, denumirea aia e aşa, stai, stai un pic, of, câte denumiri noi mi s-au perindat prin minte... era ceva cu U parcă, urzică, ursulică, urticarie, nu, nu, U, U, U, aha ştiu, Urteko.

-      Foarte bine. Ultima întrebare: Cine sunt cei trei Dewasa care au dispărut la precedentul an Urteko şi care se zvoneşte că ar fi ţinuţi în Turnul Îndepărtat? Să-mi răspundă... el, termină întrebările Norek arătând spre Singurel.

Feţele tuturor se pleoştiră instantaneu.

-      Nu e corect, sări Buhu-Hu, cum poţi să întrebi asemenea lucru pe cineva care nu este de pe tărâmul ăsta.

-      Lucrul ăsta nici noi nu îl ştim, sări şi Puerilă.

-      Să ştii, că nu joci cinstit / Sigur dă răspuns greşit, interveni şi Akewi.

-      Singurel, ce ne facem? Nu poţi rămâne aici! îi spuse Aiurilă.

-      Dacă e să răspunzi greşit, eu rămân aici cu tine, se apropie Muşcăciosu şi se gudură pe lângă stăpânul lui.

-      Răspunsul, te rog, spuse impasibil Norek.

-      Prieteni, căci vă consider de acum prieteni, vă mulţumesc că v-aţi rupt din timpul vostru să ne ajutaţi pe mine şi pe prietenii mei. Am să încerc un răspuns şi dacă e să nu fie cel adevărat... drumurile noastre se vor despărţi, căci eu voi rămâne definitiv aici. Muşcăciosule, să rămâi cu Aiurilă şi să fii în continuare aşa cum eşti tu, pentru că eşti un câine tare de treabă.

-      Răs-pun-sul, silabisi nerăbdător Norek.

-      Ufff, cei trei Dewasa cum îi numiţi voi care au dispărut sunt... doi dintre ei sunt părinţii mei, iar cel de-al treilea este tatăl Piticuţei care au dispărut sus la noi acum şase ani după ce au plecat într-o expediţie.

Liniştea se aşternu, căci toată lumea rămase blocată de răspunsul lui Singurel, iar lui Buhu-Hu, Puerilă şi Akewi li se părea de necrezut ce auziseră.

-      Foarte bine, rosti Norek şi dintr-odată căzu jos leşinat.

Nu le venea să creadă, nu ştiau ce să facă, să sară pe Singurel să-l felicite şi totodată să-l întrebe de unde i-a venit răspunsul ăsta incredibil sau să sară la Norek să vadă dacă mai trăieşte. Între timp Norek începu să se mişte, se ridică şi se uită nedumerit în jur.

-      Aţi... aţi călcat pe lângă?

-      Da, şi ca o gazdă bună ce ne-ai fost ai venit să ne iei la întrebări, replică supărat Buhu-Hu.

-      Nu e vina mea, e o vrajă, eu sunt aici şi păzesc locurile, primele două poieniţe, dar când cineva calcă pe alături nu mai ştiu ce fac, parcă intru în transă. Dar... din moment ce sunteţi toţi aici, înseamnă că aţi răspuns corect la cele trei întrebări.

-      Se pare că da, deşi nici nu ştim cum s-a putut întâmpla asta, îi răspunse Puerilă.

-      De unde ai ştiut, cum de ţi-a venit? sări Aiurilă să-l întrebe pe Singurel.

-      Am... am bănuit şi mi-am şi dorit. Când Buhu-Hu a spus că acest lucru s-a întâmplat acum şase ani... părinţii mei au dispărut acum şase ani, spuse Singurel lăcrimând.

-      Bună intuiţie, bravo ţie, măcar acum ştii că sunt în viaţă şi îi vei găsi, îl încurajă Norek. Acum eu trebuie să vă las, am un drum de făcut, încheie Norek, având un schimb de priviri cu Buhu-Hu. Drum bun în continuare şi să nu mai călcaţi pe alături în ultima poieniţă, căci Zaharra nu e aşa îngăduitoare ca mine.

-      Za... cine? se miră Aiurilă. Asta e vreuna care are casa din zahăr te pomeneşti.

-      Zaharra, bătrâna care are casa între poieniţele mele şi ultima poieniţă. La ea veţi înnopta diseară. Grăbiţi-vă, căci e deja târziu!

Norek plecă în direcţia de unde venise iar grupul nostru porni la drum. Nu după mult timp ieşiră din poieniţă şi văzură pe partea dreapta o casă foarte mare, semăna cu un conac.

Se îndreptară spre el, intrară în curte şi bătură la uşă. Uşa se deschise cu un scârţâit groaznic de una singură şi o voce de femeie rosti:

-      Intraţi, vă aşteptam!

Intrară cu toţii, iar uşa, tot singură, se închise în urma lor. Ba şi mai mult... zăvorul se trase singur, lăsându-i pe toţi într-o beznă totală.

Capitolul VII ~ Popas Peste Noapte

Capitolul VII

Popas Peste Noapte

-      Aoleu, abia mai pot să mă mişc, oftă Aiurilă. Mulţumim mult pentru această masă, domnule Norek.

-      Doar Norek, te rog, şi a fost plăcerea mea. Primesc aşa de rar vizitatori încât atunci când o fac, îi tratez cum se cuvine încât să ţină minte că au trecut pe aici.

-      Ce pot spune decât că o masă copioasă ca aceasta nu am mai mâncat de mult timp, îl lăudă şi Buhu-Hu. Te-ai întrecut pe tine însuţi!

-      Da, felul întâi, doi şi desert, n-am mai băgat atâta în mine, văleleu, îi ţinu isonul şi Puerilă.

-      Vă mulţumesc mult de tot. Acum pentru final...

-      Mai avem ceva? îl întrerupse Singurel.

-      Da, voiam să vă propun câte o ceaşcă mare cu cacao, reveni Norek.

-      Aaa, păi spune aşa, măi Norek, aşa ceva nu se poate refuza, mai ales că am auzit că în partea asta e tare bună cacaoa, boabele proaspăt măcinate au o aromă deosebită, căzu de acord Buhu-Hu.

-      După-o masă săţioasă / Merge-o cacao gustoasă, interveni şi Akewi în discuţie, deşi versul lui fusese rostit cam peltic, deoarece avea o scobitoare în colţul gurii.

-      Gata, am înţeles, sunteţi sătui, dar mai vreţi, spuse râzând Norek ridicându-se de la masă şi plecând în bucătărie.

-      Nu ştiu ce ne-am fi făcut fără tine şi prietenul tău, rosti Muşcăciosu către Buhu-Hu.

-      Probabil înnoptam sub clar de lună, spuse Puerilă.

-      Şi de mâncat? rosti cu voce piţigăiată Aiurilă.

-      Ce găseam, îi răspunse Singurel.

După care... linişte. Cu toţii stăteau cu burţile umflate în aşteptarea cănii de cacao şi meditau la ce a fost şi la ce va urma. Erau cu toţii mulţumiţi, scăpaseră cu bine de prima poieniţă şi fiecare în sinea lui se gândea dacă vor reuşi să treacă peste cele trei poieniţe şi dacă o vor salva pe Piticuţa.

-      Gata cacaoa, spuse Norek intrând pe uşă cu o tavă cu şapte ceşti de cacao aburinde.

-      Ooo, mulţumim, chiar e binevenită, sări Singurel să-l ajute pe Norek.

Fiecare se ridică să îşi ia câte o ceaşcă de pe tavă, iar Singurel îi puse el ceaşca jos Muşcăciosului.

-      Dacă vreţi să vă culcaţi, deja am pregătit paturile sus la etaj, spuse Norek. N-am ştiut cum să vă repartizez, aşa că într-o cameră vor sta Buhu-Hu şi Puerilă, în alta Singurel şi Aiurilă, iar în cea de-a treia Muşcăciosu şi Akewi. Sper că nu deranjează pe nimeni cum v-am împărţit.

-      Chiar că mi se închid ochii, spuse Singurel, eu cred că mă duc să dorm, am avut o zi plină de peripeţii şi lucruri noi. Pot să iau cacaoa sus cu mine?

-      Desigur, cum să nu, îi răspunse Norek.

-      Atunci hai că urc şi eu că şi mie mi-e somn, îl acompanie Aiurilă. Noapte bună, tuturor, ne vedem dimineaţă!

-      Să dormiţi bine, le ură Buhu-Hu.

Cei doi prieteni urcară pe treptele de lemn care scârţâiau îngrozitor la jumătatea scării, intrară în camera lor şi uşa se închise în urma lor.

-      Ochii se închid, e greu / Mă duc să adorm şi eu, decise şi Akewi, începând să urce treptele.

-      Păi atunci merg şi eu să mă culc, spuse Muşcăciosu.

-      Noi mai stăm un pic la poveşti, că nu ne-am văzut de un car de ani, spuse Buhu-Hu.

-      Noapte bună, le spuse Muşcăciosu.

-      Noapte bună şi vouă, le răspunse Puerilă.

-      Ia spune, ei sunt, că vuieşte peste tot, oare chiar ei sunt? Întrebă Norek după un moment de linişte.

-      Măi, cam toate semnele se potrivesc, dacă stai bine să te gândeşti: ei sunt trei Nuori, nepunând la socoteală animalul, chiar dacă fata, Piticuţa, a fost răpită, suntem în anul Urteko, Suttonian IV am înţeles că a început să se agite, Ibecşii se agită şi ei, termină de enumerat Buhu-Hu. Mărita Jhinerre ştie că a venit timpul şi trage speranţa că va reveni la conducere.

-      Plus că paza către Turnul Îndepărtat s-a dublat, dacă nu triplat, intră în discuţie şi Puerilă. Ibecşii nu trebuie decât să taie unghia şi să o facă pe Mărita Jhinerre să vorbească, după care Comoara Negăsită va fi a lor.

-      Stau oare şi mă întreb ce s-o fi ales de cei trei adulţi, cei trei Dewasa care au fost capturaţi acum şaisprezece ani, în precedentul an Urteko. Eu cred că şi ei tot în Turnul Îndepărtat sunt ţinuţi, îşi dădu cu părerea Norek.

-      Norek, noi suntem bătrâni, nu ca Puerilă, noi mai ţinem minte cum era când nu erau Ibecşii la conducere şi când Mărita Jhinerre conducea acest tărâm şi nu erau pericole, nimănui nu îi era frică, vrei să mă ajuţi cu o chestie pentru a putea spera că o vom salva şi pe Piticuţa şi pe Mărita Jhinerre? ceru ajutorul Buhu-Hu.

-      Desigur, dacă îmi stă în putere, cum să nu.

-      Doar nu vrei să..., se sperie oarecum Puerilă.

-      Ba da Puerilă, ba da, prea mult timp ne-au făcut Ibecşii să plecăm capul şi să ne fie frică de ei. Trebuie să reorânduim lucrurile, să le facem să revină la normal.

-      Ce am de făcut? întrebă Norek. Sunt pregătit, prea mult mă plictisesc aici.

-      Am un prieten în apropierea Turnului Îndepărtat, vechi ca şi tine, din când în când îmi mai trimite veşti despre ce se mai întâmplă pe acolo. Vreau să-l avertizez că vin şi să caute să ne facă rost de o cheie de la uşa unde este ţinută ferecată Mărita Jhinerre şi să încerce să ne găsească o modalitate de a fugi de acolo după ce o salvăm.

-      Bine Buhu-Hu, cum să nu. Dar o să o iau pe drumul din munţi ca să nu fiu văzut, plus că e mai pustiu, nu prea se merge pe acolo, spuse Norek.

-      Foarte bine, e cel mai bine, îi răspunse Buhu-Hu.

-      Însă nu te grăbi să ajungi acolo, noi întâi trebuie să ajungem la castel să o salvăm pe prietena băieţilor, spuse şi Puerilă. Abia apoi ne vom îndrepta spre Turnul Îndepărtat.

-      Este un Ibecs şi se numeşte Golya. E cunoscut printre Ibecşi, deoarece e unul din cei buni, cei care iniţial s-au opus ducerii Măritei Jhinerre în Turnul Îndepărtat. Dar nu a avut ce face. Toţi Ibecşii care au fost împotrivă au fost nevoiţi să se supună. Să accepte că Mărita Jhinerre a fost dusă în Turnul Îndepărtat.

-      Pleci mâine după ce plecăm noi, îl sfătui Puerilă.

-      Desigur, aprobă Norek. Acum hai să ne retragem şi noi la somn.

-      Că bine zici, că am cam zburat astăzi, zise Buhu-Hu.

-      Gata, hai sus, noapte bună, se ridică Puerilă de pe scaun.

-      Noapte bună, odihniţi-vă, le ură Norek intrând într-o cameră de la parter.

Buhu-Hu şi Puerilă urcară şi ei treptele scârţâitoare, intrară în camera ce le fusese destinată şi în câteva minute se aşternu o linişte apăsătoare în toată casa. Doar din când în când se mau auzea un foşnit, un sforăit, sau cineva care se întorcea de pe o parte pe alta. Cei şase călători erau frânţi de oboseală.

Jos la parter, în camera lui, Norek scria o scrisoare. Când termină de scris, deschise fereastra, strigă nedesluşit ceva scurt şi şoptit şi întinse mâna cu foaia îndoită. Din întunecimea nopţii apăru o lăbuţă, smulse hârtia din mâna lui Norek, rosti un cuvânt scurt şi răspicat, tot nedesluşit, apoi... linişte. Norek închise fereastra, stinse lumina şi ce culcă şi el.

Dimineaţa sosi parcă mai repede decât îşi dorea fiecare din cei şase călători. Încet-încet se treziră unul câte unul şi coborâră jos. Norek se trezise dis-de-dimineaţă şi încopise un mic dejun la fel de bogat ca şi cina din seara precedentă.

-      Bună dimineaţa, rostiră pe rând unul altuia Singurel, Aiurilă, Muşcăciosu, Buhu-Hu, Puerilă, Akewi şi Norek.

-      Poftiţi la masă, le spuse Norek.

-      E clar, plecăm cu burţile pline, spuse Singurel.

Micul dejun nu fu bogat în conversaţie. Fiecare probabil se gândea la a doua poieniţă, Buhu-Hu şi Puerilă la ce stabiliseră cu Norek în seara precedentă, iar Norek... nu ştim la ce se gândea Norek.

Terminară micul dejun, făcură curat pe masă, în ciuda împotrivirii lui Norek, apoi se pregătiră de plecare.

-      Să plecăm, vă rog frumos / Drumu-i mai periculos, îi rugă Akewi.

-      Are dreptate, rosti şi Puerilă, să mergem.

Îşi luară rămas bun de la Norek, îi mulţumiră pentru a mia oară de găzduire şi ciudatul convoi îşi reluă drumul pe poteca ce urma să îi ducă la castelul unde era captivă Piticuţa.