Capitolul V ~ Sus, Acasă

Capitolul V

Sus, Acasă

Dimineaţa veni parcă mai repede ca de obicei şi soarele se grăbea să urce sus de tot şi să lumineze întreaga poiană.

Bunicuţa lui Singurel se trezi cu noaptea în cap, ieşi în curte, mătură curtea, dădu de mâncare la orătănii, pregăti micul dejun, ba chiar avu timp să facă şi nişte gogoşi. Apoi se aşeză pe prispă, aşteptând ca Singurel să se trezească.

Atunci când ceasul arăta ora nouă şi Singurel nu dădea semne să iasă din camera lui, bunica deveni curioasă şi urcă la etaj. Bătu încetişor la uşă şi o deschise spunând:

-      Hai, somnorosule, ce tot dormi atât, micul dejun e aproape rece!

Când dădu uşa larg de perete, înlemni. Patul nu era desfăcut, Singurel nu dormise peste noapte în camera lui.

Coborî aproape în fugă, luă camerele la rând, se uită şi prin curte, apoi se încălţă repede şi se duse la mama Piticuţei. Noroc că locuia aproape altfel ar fi leşinat la cât de repede alergase. Intră în curte şi dădu buzna în casă, încât mama Piticuţei se şi sperie.

-      Ce s-a întâmplat?

-      Singurel nu a dormit acasă, nu e în curte, nu e de găsit. E aici?

-      Nu ştiu, dar nu, Piticuţa nu s-a tre...

O săgeată rece o lovi pe şira spinării, lasă să cadă farfuria pe masă pe care tocmai o şetrgea şi urcă cât putu de repede sus. Deschise uşa şi ţipă cât putu ea de tare:

-      Nici ea nu e în camera ei! Unde sunt? Să vezi ce-o bat! Unde au plecat?

-      Nu ştiu, aseară era cam tăcut, nici nu avea chef de mâncare, apoi mi-a spus că pleacă cu Aiurilă să plimbe câinele.

-      Aseară? Aseară? răbufni mama Piticuţei. Aseară mi-a povestit nu ştiu ce că au găsit o gaură şi că din gaura din pământ se auzeau nişte voci şi a rostit „edem”. I-am spus că n-are ce căuta acolo. Nu vreau să o pierd ca şi pe tatăl ei.

-      „Edem”? Crezi că... spuse înspăimântată bunica.

-      Altceva nu are ce să fie, sunt convinsă ca asta este.

-      Să ne ferească de pacostea ce va urma. Hai la părinţii lui Aiurilă.

Ieşiră amândouă pe uşă şi o luară prin grădină, ca să scurteze. Tatăl lui Aiurilă meşterea ceva în curte. Când le văzu că vin amândouă aproape alergând, parcă simţi că s-a întâmplat ceva neplăcut şi îşi strigă soţia:

-      Angela, vino puţin afară, te rog!

Mama lui Aiurilă ieşi oarecum speriată, căci înţelesese din tonul vocii soţului ei că nu e ceva de bine.

-      Ce s-a întâmplat?

-      Nu mai sunt, au dispărut, au plecat, i-am pierdut şi pe ei, începu să turuie bunica lui Singurel.

-      Pe cine, cine a plecat? spuse nedumerită mama lui Aiurilă.

Mama Piticuţei repetă într-un suflet toată discuţia avută cu fata ei în seara precedentă, la care tatăl lui Aiurilă nu putu decât să se aşeze jos şi să spună:

-      Of, of, oare îi vom mai vedea vreodată?

-      Fii optimist, se repezi cu vocea la el bunica lui Singurel.

-      Ce e de făcut, ce facem, încotro ne îndreptăm? se panică mama lui Aiurilă.

-      Eu am încă cheia portocalie, spuse mama Piticuţei.

-      Păi degeaba, ce facem cu ea dacă nu ştim unde să ne ducem?

-      O fi nevoie de vreo vrajă? Sau nu mai bine căutăm unde anume au spus ei că au găsit groapa asta? îşi dădu cu părerea bunica.

-      Bună idee, sări tatăl lui Aiurilă, uite cum facem eu şi Angela mergem să căutăm gaura din pământ, iar voi două cotrobăiţi, căutaţi tot ce mai aveţi de acum şase ani. Poate reuşim să mai găsim vreun indiciu.

-      Aşa facem, spuse mama Piticuţei, duceţi-vă şi ne găsiţi la mine acasă.

Nu trecu mai mult de jumătate de oră şi părinţii lui Aiurilă se întoarseră la casa Piticuţei transpiraţi. Abia îşi puteau trăgea sufletul.

-      Am găsit gaura de lângă mal pe unde credem că ar fi căzut, însă e aproape astupată şi e strâmtă, cu siguranţă că niciunul dintre noi nu va putea intra acolo. Voi ce aţi făcut, aţi găsit ceva?

-      Mai nimic, răspunse mama Piticuţei, nişte ziare vechi, un medalion şi cam atât.

-      Păi şi cheia, cheia unde este? întrebă mama lui Aiurilă.

-      Aaa, cheia e în altă parte, uite aici, răspunse mama Piticuţei ducându-se şi luând cutia cu bijuterii.

-      De ce oare nu le-am spus noi adevărul atunci? începu să se vaite bunica lui Singurel.

-      Pentru că erau prea mici. De fapt şi acum sunt mici, ce se va întâmpla oare cu ei acolo aşa mici cum sunt? îi dădu replica tatăl lui Aiurilă.

-      Să recapitulăm, reveni în discuţie bunica lui Singurel. Acum şase ani, fiul şi nora mea, tatăl Piticuţei şi un bun prieten de-al lui au plecat într-o expediţie, de unde doar prietenul s-a întors. El delira şi avea frisoane şi vorbea de un tărâm care se află dedesubt şi avea la el acest medalion şi această cheie portocalie de plastic.

-      Da, pe atunci el spunea că această cheie deschide uşa de la camera lui „giner”, „jiner”, ceva de genul ăsta, cu toţii l-am considerat nebun, îşi aminti mama Piticuţei

-      Şi săracul băiat tot la spitalul de nebuni este şi în ziua de azi, zise pe un ton trist bunica lui Singurel.

-      Păi şi ce facem atunci? reveni la discuţie mama lui Aiurilă.

-      Credeţi c-ar fi nimerit să mai dăm o fugă la spital să încercăm să mai aflăm ceva nou? îşi dădu cu părerea mama Piticuţei.

-      Poate s-a mai calmat, s-a mai liniştit, anii au trecut, încercă să spere bunica lui Singurel.

-      N-aş crede, deşi ar merita încercat, crezu tatăl lui Aiurilă. Dar poate că vom bate drumul degeaba până acolo.

-      Ce ne facem, ce ne facem? începu să se vaite bunica lui Singurel.

-      Singura opţiune, deşi este cea mai nelalocul ei este să... aşteptăm, dar asta o să ne toace nervii, fu de părere mama lui Aiurilă. Dar nu pot să aştept, cum să stau aşa fără să fac nimic?

-      Da, clar, acum am să stau singur şi am să mă gândesc că totul va fi bine, ba uite, chiar mă retrag într-o chilie, începu să fie ironic tatăl lui Aiurilă.

-      Chilie? sări deodată mama Piticuţei dându-şi cu palma peste frunte. Cochilie!

-      Ce cochilie, eu am zis chilie, se răţoi tatăl lui Aiurilă.

-      Nuuu, cochilia, cum am putut să uit de cochilie? Am găsit în geanta prietenului soţului meu o cochilie, am zis că e una normală de la mare, deşi mai târziu ţinând-o în mână şi ducând-o la ureche, mi s-a părut că aud şoapte. Am pus asta pe seama oboselii, a stresului, a dorinţei ca soţul meu să vină acasă.

-      Păi unde e cochilia? sări nerăbdătoare bunica.

-      Uite aici, răspunse simplu mama Piticuţei, ducând mâna la raftul imediat superior celui unde era cutia cu bijuterii.

Tatăl lui Aiurilă luă cochilia şi o duse la ureche, apoi o îndepărtă aproape instantaneu:

-      Se... se aude ceva, parcă sunt şoapte. Însă nu disting ce spune.

-      Dă-mi să ascult şi eu, deveni curioasă bunica lui Singurel.

Rând pe rând, cei patru adulţi luară cochilia şi o duseră la ureche de câte două-trei ori fiecare, însă exact când credeau că au înţeles o frântură din ce auzeau, dădeau din cap nemulţumiţi şi realizau că de fapt nu pricep nimic.

Într-un final se lăsară bătuţi în a încerca să desluşească ce se aude.

-      Suntem obosiţi, zise bunica lui Singurel. Să ne retragem fiecare la casele noastre şi ne revedem mâine mai odihniţi şi cu mintea mai limpede să încercăm să desluşim ce se aude în cochilie.

-      Da, cred că este cel mai bine, fu de acord şi mama Piticuţei.

Fiecare plecă spre casa lui. Erau cu toţii îngânduraţi şi îngrijoraţi. Însă ştiau cu siguranţă că au avansat puţin în investigaţia lor.