Capitolul VIII ~ A Doua Poieniţă

Capitolul VIII

A Doua Poieniţă

Soarele se ridica şi dogorea din ce în ce mai tare, dar cei şase călători suportau cu brio razele lui fierbinţi. Se apropia de prânz şi cum bine ne-am obişnuit Aiurilă începu din nou să se plângă:

-      Mai e mult?

-      Iar începi? i-o reteză Puerilă.

-      Păi mergem aşa şi nu mai apare poieniţa aia, scânci Aiurilă.

-      Lasă, măcar acum poţi să bei apă, îl ironiză Singurel.

-      În curând o să-ţi fie foame, îi spuse Buhu-Hu, aşa că mai bine ai mânca tot ce poţi, mai ia şi fructe de pe marginea drumului, că iar te vedem că vrei să ieşi de pe potecă.

-      Nu, de data asta rezist, replică ţâfnos Aiurilă.

Akewi care era mereu în faţă, se opri la un moment dat şi rosti:

-      Să ne punem pe mâncat / Că ne-am cam apropiat!

Se opriră toţi şase, mâncară cam tot ce aveau prin desaga pe care le-o pregătise Norek, au stat un pic să se odihnească şi şi-au continuat drumul.

-      Nu uitaţi, tot ce e pe margine de mâncat nu e bun, nu vă avântaţi în afara potecii, le reaminti Buhu-Hu.

Spre deosebire de prima poieniţă, cea de-a doua poieniţă era mult mai bogată în lucruri care puteau ispiti. Peste tot unde priveai era mâncare. Fructe peste tot, legume peste tot, prăjituri peste tot. De toate formele, de toate mărimile. Muşcăciosu ba chiar începu să saliveze abundent. Singurel observă acest lucru şi începu să-l certe:

-      Muşcăciosule, ce faci? Ştii că nu ai voie!

-      Da, dar sunt atât de frumoase. Şi gustoase. Şi bune.

-      Nu ai voie şi gata, ai mâncat înainte de a intra în poieniţă cât noi toţi la un loc, îi reproşă Puerilă.

-      Poate sar şi te muşc, iepuroiule. Cine a mai pomenit un iepure albastru? deveni Muşcăciosu recalcitrant.

-      Hei, hei, cei cu atitudinea asta? se burzului Buhu-Hu. Potoleşte-te şi vezi-ţi de drum!

Muşcăciosu mai mormăi ceva ce nimeni nu a înţeles şi o luă la pas înaintea lor, încercând să-l ajungă pe Akewi din urmă, căci acesta oricum mergea întotdeauna în faţă.

-      Nu ştiu zău, tare mi-e că face o prostie, spuse Buhu-Hu roind deasupra celor rămaşi mai în spate.

-      Lasă că suntem prieteni buni şi vom fi atenţi să...

Nici nu apucă Singurel să termine propoziţia că Muşcăciosu sări de pe potecă, înşfăcă cu poftă o clătită gigant ce avea deasupra o grămadă de gem şi frişcă şi reveni pe potecă. O clefăi şi-n două-trei înghiţituri nu mai rămase nicio fărâmă.

Akewi se întoarse furios spre el. Grenaul pielii lui devenise parcă negru ca abanosul.

-      Ce-ai făcut? Ne-ai omorât! / Să-ţi stea ce-ai mâncat în gât!

-      Vai de mine, ce ne facem, ce se va întâmpla acum? se panică Aiurilă.

Un şuierat puternic începu să se audă de undeva din depărtare. Cerul începu să se întunece din ce în ce mai mult, soarele pur şi simplu dispăru de pe cer, parcă fusese şters cu guma dintr-odată. Din stânga, undeva de foarte departe şuieratul începu să se apropie şi un vârtej de praf odată cu acesta. Norul se apropia şi toată lumea începea să fie cuprină de panică. Ar fi vrut să fugă care încotro, dar le era şi frică de ce s-ar mai fi putut întâmpla dacă părăseau poteca. Se uitau unii la alţii şi nu ştiau ce e de făcut. Muşcăciosu se aşeză jos şi-şi ascunse privirea cu labele, Buhu-Hu căută să se ascundă chipurile după el, şi se aşeză în stânga Muşcăciosului strâns lipit de acesta, Akewi, veni lângă restul grupului şi se aşeză şi el jos, Puerilă, Singurel şi Aiurilă pur şi simplu îşi dădură drumul în fund.

-      Măcar dacă ne ia, să ne ia pe toţi, fu de părere Singurel.

Norul, pe măsură ce se apropia nu mai era de dimensiunea unei nuci, ci creştea şi creştea până ajunse de dimensiunea unui om. Când ajunse aproape de grupul ce zăcea împrăştiat pe jos încercând care cum putea să se ferească, se opri. Când praful se risipi, cei şase rămaseră cu gura căscată. În faţa lor stătea... şi parcă totuşi nu era el, ba da, sigur el este, stătea... Norek.

Se uitară unii la alţii, nu le venea să creadă.

-      Of, măi Norek ce ne-ai speriat, răsuflă uşurat Buhu-Hu.

-      De ce aţi călcat în afara potecii, replică Norek, oarecum străin, nebăgând în seamă replica lui Buhu-Hu.

-      Ce faci Norek, ne cerţi, noi suntem, nu ne recunoşti? Sunt eu, Puerilă, suntem noi, mergem s-o salvăm pe prietena copiilor.

-      Cine a călcat în afara potecii, îşi continuă Norek interogatoriul.

-      Ce se întâmplă? îi şopti Aiurilă lui Singurel.

-      Eu cred că e sub un fel de vrajă, îi răspunse Singurel, nu vezi că nu ne recunoaşte şi o ţine pe a lui?

-      Eu am călcat în afara potecii, îndrăzni să se ridice Muşcăciosu, care acum regreta amarnic ceea ce făcuse.

-      Sunt paznicul celor trei poieniţe şi ai încălcat regula principală de a nu păşi pe lângă potecă.

-      Scuze, mi-era foame, promit că nu mai fac, se căi Muşcăciosu.

-      Te rugăm Norek, sări Buhu-Hu, te rugăm mult de tot, nu ne pedepsi.

-      Nu am ce să vă fac, aţi încălcat regula, vă voi pune trei întrebări, dacă nu răspundeţi la toate trei corect, cel care a păşit în afara potecii va rămâne aici pentru totdeauna.

-      Nuuu, nu vreau, nu se poate aşa ceva, începu să se vaite Muşcăciosu.

-      Prima întrebare, continuă nepăsător Norek.

-      Stai puţin, stai aşa, nu e altă variantă? sări Puerilă.

-      Ce a mâncat el? rosti Norek prima întrebare arătându-l cu degetul pe Muşcăciosu. Să-mi răspundă... el, şi-l arăta cu degetul pe Akewi care fusese fiind în faţa tuturor era cu spatele când se întâmplase totul. Nu aveţi voie să-l ajutaţi! le mai spuse Norek celorlalţi.

Akewi începu să se uite pe jos pe unde văzuse el că fusese Muşcăciosu, se uită, adulmecă şi rosti:

-      Pe jos firimituri avem / Se văd şi urme de gem / Mirosul e ca de pită / Clar c-a mâncat o clătită.

-      Foarte bine. A doua întrebare: În ce an suntem acum? Să-mi răspundă... el, iar Norek arătă spre Aiurilă.

-      În anul... nu, ăsta era altul, denumirea aia e aşa, stai, stai un pic, of, câte denumiri noi mi s-au perindat prin minte... era ceva cu U parcă, urzică, ursulică, urticarie, nu, nu, U, U, U, aha ştiu, Urteko.

-      Foarte bine. Ultima întrebare: Cine sunt cei trei Dewasa care au dispărut la precedentul an Urteko şi care se zvoneşte că ar fi ţinuţi în Turnul Îndepărtat? Să-mi răspundă... el, termină întrebările Norek arătând spre Singurel.

Feţele tuturor se pleoştiră instantaneu.

-      Nu e corect, sări Buhu-Hu, cum poţi să întrebi asemenea lucru pe cineva care nu este de pe tărâmul ăsta.

-      Lucrul ăsta nici noi nu îl ştim, sări şi Puerilă.

-      Să ştii, că nu joci cinstit / Sigur dă răspuns greşit, interveni şi Akewi.

-      Singurel, ce ne facem? Nu poţi rămâne aici! îi spuse Aiurilă.

-      Dacă e să răspunzi greşit, eu rămân aici cu tine, se apropie Muşcăciosu şi se gudură pe lângă stăpânul lui.

-      Răspunsul, te rog, spuse impasibil Norek.

-      Prieteni, căci vă consider de acum prieteni, vă mulţumesc că v-aţi rupt din timpul vostru să ne ajutaţi pe mine şi pe prietenii mei. Am să încerc un răspuns şi dacă e să nu fie cel adevărat... drumurile noastre se vor despărţi, căci eu voi rămâne definitiv aici. Muşcăciosule, să rămâi cu Aiurilă şi să fii în continuare aşa cum eşti tu, pentru că eşti un câine tare de treabă.

-      Răs-pun-sul, silabisi nerăbdător Norek.

-      Ufff, cei trei Dewasa cum îi numiţi voi care au dispărut sunt... doi dintre ei sunt părinţii mei, iar cel de-al treilea este tatăl Piticuţei care au dispărut sus la noi acum şase ani după ce au plecat într-o expediţie.

Liniştea se aşternu, căci toată lumea rămase blocată de răspunsul lui Singurel, iar lui Buhu-Hu, Puerilă şi Akewi li se părea de necrezut ce auziseră.

-      Foarte bine, rosti Norek şi dintr-odată căzu jos leşinat.

Nu le venea să creadă, nu ştiau ce să facă, să sară pe Singurel să-l felicite şi totodată să-l întrebe de unde i-a venit răspunsul ăsta incredibil sau să sară la Norek să vadă dacă mai trăieşte. Între timp Norek începu să se mişte, se ridică şi se uită nedumerit în jur.

-      Aţi... aţi călcat pe lângă?

-      Da, şi ca o gazdă bună ce ne-ai fost ai venit să ne iei la întrebări, replică supărat Buhu-Hu.

-      Nu e vina mea, e o vrajă, eu sunt aici şi păzesc locurile, primele două poieniţe, dar când cineva calcă pe alături nu mai ştiu ce fac, parcă intru în transă. Dar... din moment ce sunteţi toţi aici, înseamnă că aţi răspuns corect la cele trei întrebări.

-      Se pare că da, deşi nici nu ştim cum s-a putut întâmpla asta, îi răspunse Puerilă.

-      De unde ai ştiut, cum de ţi-a venit? sări Aiurilă să-l întrebe pe Singurel.

-      Am... am bănuit şi mi-am şi dorit. Când Buhu-Hu a spus că acest lucru s-a întâmplat acum şase ani... părinţii mei au dispărut acum şase ani, spuse Singurel lăcrimând.

-      Bună intuiţie, bravo ţie, măcar acum ştii că sunt în viaţă şi îi vei găsi, îl încurajă Norek. Acum eu trebuie să vă las, am un drum de făcut, încheie Norek, având un schimb de priviri cu Buhu-Hu. Drum bun în continuare şi să nu mai călcaţi pe alături în ultima poieniţă, căci Zaharra nu e aşa îngăduitoare ca mine.

-      Za... cine? se miră Aiurilă. Asta e vreuna care are casa din zahăr te pomeneşti.

-      Zaharra, bătrâna care are casa între poieniţele mele şi ultima poieniţă. La ea veţi înnopta diseară. Grăbiţi-vă, căci e deja târziu!

Norek plecă în direcţia de unde venise iar grupul nostru porni la drum. Nu după mult timp ieşiră din poieniţă şi văzură pe partea dreapta o casă foarte mare, semăna cu un conac.

Se îndreptară spre el, intrară în curte şi bătură la uşă. Uşa se deschise cu un scârţâit groaznic de una singură şi o voce de femeie rosti:

-      Intraţi, vă aşteptam!

Intrară cu toţii, iar uşa, tot singură, se închise în urma lor. Ba şi mai mult... zăvorul se trase singur, lăsându-i pe toţi într-o beznă totală.