Capitolul III ~ Noul Tărâm

Capitolul III

Noul Tărâm

Câte ore trecuseră? Dar trecuseră ore? Sau doar minute? Primul care se trezi fu Singurel. Avea pământ peste tot, în şosete, în tricou, ba chiar şi în păr. Se uită în jur. Îl durea umărul stâng, probabil după cum căzuse. Se uită în jur. La început nu înţelese, dar încet-încet ochii lui se măreau din ce în ce mai mult, iar faţa i se alungi.

Era... nu se poate aşa ceva, era pe pământ, deasupra era... cer. Cum se putea una ca asta? A alunecat în interiorul pământului şi totuşi era în aer liber? Se ridică, se scutură de pământ şi se uită în jur.

Îi căută din ochi pe Piticuţa şi pe Aiurilă. Primul lucru pe care-l observă fu un ghemotoc de blană la câţiva metri de el.

-      Muşcăciosule, eşti bine?

Căţelul scânci, dar nu se ridică. Singurel alergă la el.

-      Ce s-a întâmplat?

Muşcăciosu ridică lăbuţa dreaptă şi scânci.

-      Te-ai lovit? O fi ruptă? Poţi să te ridici?

Căţelul se ridică. Putea să meargă, doar că şchiopăta un pic.

-      Slavă Domnului, că eşti bine, eşti prea greu să te fi putut căra.

-      Mai bine mă cari pe mine, că mă doare spatele, se auzi un glas în faţa lui.

Singurel se uită, dar nu văzu pe nimeni. Ce-i drept, exact în faţa lui era un ditamai copacul. Singurel ocoli copacul şi-l descoperi pe Aiurilă. Acesta stătea cu capul în iarbă, picioarele fiindu-i cocoţate pe scoarţa copacului. Singurel nu se putu abţine şi izbucni în râs:

-      Numai ţie ţi se putea întâmpla asta, să ajungi cu susul în jos.

-      Râzi tu râzi, dar mă doare spatele, cred că m-am lovit de vreun ciot când am căzut. Sau am alunecat. Sau nu ştiu. Tu îţi aminteşti ceva?

-      Ţi-ai găsit, m-am trezit plin de pământ şi atât. Hai, ridică-te, să o căutăm pe Piticuţa.

Singurel îl ajută pe Aiurilă să se ridice. Apoi se uitară în jur, merseră şi în stânga, merseră şi în dreapta. Piticuţa... ia-o de unde nu-i.

-      Unde o fi oare, că doar nu a căzut mult mai departe decât noi?!

-      Hai să mai mergem, dar... în ce direcţie? conchise Singurel.

-      N-o s-o găsiţi! se auzi deodată o voce.

Cei doi prieteni rămaseră încremeniţi.

-      De...de...de unde a venit? întrebă Singurel speriat.

-      Nu ştiu, dar e aproape, răspunse Aiurilă.

-      Nu vă chinuiţi, că nu o să vă găsiţi prietena. A fost luată de către Ibecşi.

-      De către cine? Unde eşti? Cine eşti? se enervă Aiurilă.

-      Uitaţi-vă în sus, replică vocea.

Cei doi se uitară în sus şi rămaseră cu gura căscată. Cea care le vorbise era o... bufniţă.

-      Ăăă, cum se poate, ăăă, e o bufniţă, bufniţele nu vorbesc, spuse Singurel, trăgându-l pe Aiurilă de braţ.

-      Ba uite că noi vorbim, spuse bosumflată bufniţa. Şi aş prefera să nu mă numiţi bufniţă, aici noi suntem numite Asio. Pe mine mă cheamă Buhu-Hu, pe voi cum vă cheamă?

-      Pe el... pe mine, adică, eu... el... se bâlbâi Singurel.

-      Bună ziua Buhu-Hu, eu mă numesc Aiurilă, prietenul meu se numeşte Singurel, iar prietenul nostru necuvântător este un căţel şi se numeşte Muşcăciosu.

-      Ştiu ce e aia un căţel, nu sunt proastă. Ce nume ciudate aveţi, râse Buhu-Hu.

-      Lasă că nici tu nu îl ai prea grozav, se supără Singurel.

-      La noi aşa se poartă, bunica mea a fost Buha, mama mea a fost Buhu, iar eu mă numesc Buhu-Hu. O să vă rog să ţineţi creatura aia cu păr departe de mine, nu-mi inspiră încredere.

Muşcăciosu ca şi cum parcă ar fi simţit că se vorbeşte despre el, mârâi în sus.

-      Cine, Muşcăciosu? E blând de tot şi foarte cuminte. Mai latră el aşa niznai, dar în rest e foarte cuminte.

-      Noi, Asio, nu prea agreăm rasa lor. Dar apropo, el de ce nu vorbeşte?

-      Cum să vorbească un câine? râse Aiurilă.

-      Dar eu cum vorbesc? se încruntă Buhu-Hu.

-      Mda, ai dreptate. La noi animalele nu vorbesc, spuse Singurel.

-      Dar aici ar putea să vorbească.

-      Da? Cum? deveni Aiurilă curios.

-      Stai puţin, întrerupse Singurel, unde suntem, cum se numeşte locul acesta, unde ne e prietena Piticuţa, cine sunt Ibecşii aştia şi... de ce vorbeşti tu cu noi?

-      Păi... vorbesc pentru că aşa e politicos ca gazdă a acestui tărâm să vorbesc cu voi, noii-veniţi, oaspeţi. Ibecşii sunt specia predominantă aici, aşa cum sunt oamenii sus la voi acolo şi ei locuiesc într-un oraş mare-mare de tot nu departe de aici. Prietena voastră a fost luată de către ei şi dusă la castelul din oraş, nu mă întrebaţi de ce, pentru că nu ştiu. Iar voi sunteţi în Tărâmul Cerului De Dedesubt.

-      Incredibil, câtă precizie în răspunsuri. Tărâmul care? Cum adică cerul de dedesubt? Eu ştiam că cerul e doar deasupra şi punct, spuse Aiurilă.

-      Unde e prietena noastră şi cum ajungem acolo? Şi stai, mai era ceva... cum îl facem pe Muşcăciosu să vorbească? Şi încă ceva: cum arată Ibecşii ăştia, sunt înfiorători?

-      Ibecşii sunt cum sunt la voi furnicile, însă aşa foarte înalţi şi au 2 perechi de mâini, gheare, cum le numiţi voi şi din gură au nişte colţi ieşiţi în afară, câte unul de fiecare parte.

-      Şi Muşcăciosu? reveni înfiorat Singurel.

-      Pe Muşcăciosu îl puteţi face să vorbească dându-i să bea din nectarul florii de alinius. Iar la prietena voastră vă pot duce eu, dacă promiteţi că acest Muşcăcios nu mă mănâncă.

-      Şi unde găsim această floare? întrebă Singurel.

-      Tot eu vă duc la ea, e aici aproape, numai că trebuie să aveţi grijă că una din cele opt petale ale florii înţeapă. Vă învăţ eu care.

-      Dar de ce ne ajuţi tu aşa? deveni Aiurilă curios. Ce motiv ascuns ai?

-      Nu am niciun motiv ascuns, cum poţi să crezi aşa ceva?!

-      Bineee, hai să pornim la drum. Am să fiu cu ochii pe tine.

-      Sunt convinsă, replică ironic Buhu-Hu.

Buhu-Hu porni înspre vale zburând, urmată fiind de Singurel şi Aiurilă, iar lângă ei ţanţoş mergea Muşcăciosu.

-      Şi... cum e aici, aveţi anotimpuri, e cald, e frig, e zi, e noapte, ce mâncaţi, ce beţi? începu Aiurilă să facă conversaţie cu Buhu-Hu, aruncându-i un potop de întrebări.

-      Păi..., spuse Buhu-Bu dând rotocoale deasupra lor, în principiu e cam ca la voi.

-      Dar de unde ştii cum e la noi? întrebă Singurel.

-      Ştiu, pentru că am fost acolo.

Singurel şi Aiurilă se opriră pe loc.

-      Ai fost sus la noi? Pe unde? Cum? Cum putem să ne întoarcem la noi acasă?

-      E foarte greu, dar nu imposibil, replică Buhu-Hu. Însă e drum lung şi e greu de tot.

-      Suntem dispuşi să ajungem acasă, vrem să ne arăţi, se însufleţi Aiurilă.

-      Hei, hei, toate la rândul lor, întâi să-l facem pe căţel să vorbească, apoi să vă salvaţi prietena.

-      Aşa e, recunoscu Singurel.

-      Atunci, uitaţi, de pe poteca asta, o luăm la stânga şi lângă copacul ăla o să vedeţi o floare verde cu tulpina albastră.

Singurel şi Aiurilă se abătură de la potecă şi căutară prin iarbă.

-      Am găsit-o, strigă victorios Singurel.

-      Vai, dar ce mică e, se minună Aiurilă.

-      Mare grijă să nu-i atingeţi petala cu ţepi, le reaminti Buhu-Hu.

-      Şi cum facem?

-      Pune mîna pe tulpină, îi spuse Buhu-Hu lui Singurel, rupe floarea şi uită-te cu mare atenţie la petale, una din petale are o tentă maronie şi are ţepi.

-      Da, am văzut, tropăi de emoţie Aiurilă.

-      Pune mâna la baza petalei maronii cu ţepi, rupe-o şi imediat du-o deasupra gurii lui Muşcăciosu. Din ea se vor scurge câteva picături. Mare grijă să n-o scapi şi să nu îţi atingă picăturile ţie pielea, îl mai avertiză Buhu-Hu pe Singurel. Iar tu, Aiurilă, ţine-i botul deschis lui Muşcăciosu.

-      Muşcăciosule, vino încoace, spuse Aiurilă.

Aiurilă îl apucă de bot pe Muşcăciosu, îi deschise botul, iar Singurel picură din petala cu ţepi a florii de alinius. Muşcăciosu se zbătu un pic, înghiţi şi se dădu cîţiva paşi înapoi.

-      Ptiu, dar ce amară e!

Aiurilă şi Singurel chiuiră de bucurie.

-      Uite, bă, vorbeşte! Mamă ce voce are! râse Aiurilă.

-      Bine că a ta e mai bună, replică Muşcăciosu.

Singurel începu să râdă în hohote, îl luă pe Muşcăciosu de labele din faţa şi începu să ţopăie.

-      Gata, gata, ajunge, oi vorbi eu, dar tot patruped sunt!

-      V-aţi distrat îndeajuns, să mergem spre castel, le spuse Buhu-Hu.

-      Aşa e, trebuie să vedem unde a fost dusă Piticuţa şi de ce, îşi aminti Aiurilă.

-      Avem drum lung prin pădure, aşa că să vă înarmaţi cu răbdare, le spuse Buhu-Hu!

Porniră cei patru prin pădure şi pe măsură ce înaintau, Aiurilă şi Singurel, şi din când în când Muşcăciosu se minunau de ceea ce vedeau. Era totul desprins parcă dintr-un vis. Copaci înalţi cu fructe de toate culorile, tufişuri cu afine galbene şi căpşuni portocalii, mere în trei sau patru culori, nuci mari cât un pepene, banane ce creşteau pe jos şi erau toate gri. Păsările şi animalele erau şi ele de toate felurile: papagali vărgaţi precum zebrele, tigrii micuţi cât o pisică, nişte cerbi roşii şi câte şi mai câte. Ce mai, un peisaj de vis!