Capitolul I ~ Descoperirea

Singurel Şi Tărâmul Cerului De Dedesubt

Capitolul I

Descoperirea

-      Dă-i drumul!

-      Mrrrr!

-      Dă-i drumul, nătărău netrebnic ce eşti!

-      Mrrrrrrrrrr!

-      Muşcăciosuleeee, dă drumul!

Acest dialog ciudat şi totodată comic avea loc între un căţel şi un băieţel. Mă rog, impropriu spun căţel, deoarece era un câine mare de tot, foarte flocos şi gălăgios. Era tare jucăuş şi mereu trebuia el să muşte ceva, de unde s-a şi pomenit cu numele de Muşcăciosu. Cum prindea nişte papuci, sărea şi îi rodea, cum prindea o minge mai micuţă care să îi încapă în gură, hap-hop, sărea pe ea. Şi lătra... mamă-mamă, ce mai lătra.

Acum băieţelul se lupta cu Muşcăciosu, căci acesta înşfăcase un rucsac pe care băiatul îl folosea cînd mergea la cumpărături la piaţă.

Câinele, dacă văzu că nu e de glumă, dădu drumul la rucsac. Acesta căzu în praf în curtea casei unde avusese loc teribila încrâncenare.

Băieţelul luă rucsacul de jos, mormăi ceva supărat şi intră în casă.

Toate acestea aveau loc într-un orăşel destul de mare, un orăşel, cocoţat pe un deal, unde creşteau o pădure deasă de brazi înalţi de tot, motiv pentru care orăşelul era numit Brazi Înalţi. Acolo, undeva spre marginea orăşelului, dar înspre vârf, locuia acest băieţel de vreo unsprezece anişori. Părinţii lui plecaseră într-o excursie când era el mic, avea vreo cinci ani şi nu se mai întorseseră. Acum el locuia doar cu bunica lui. Iar de când părinţii lui dispăruseră, el devenise mai retras, mai însingurat, uneori chiar prefera să stea singur pe prispa casei şi să se uite mult timp în zare, doar-doar de s-o nimeri ca părinţii lui să se întoarcă. Pentru asta, toată lumea îl striga Singurel.

La şcoală era printre primii în clasă, învăţătorul îl aprecia foarte mult, pentru că, deşi crescuse fără părinţi, se străduia să înveţe bine, să o ajute pe bunica în grădină şi se făcea plăcut de către toţi. Era destul de înăltuţ pentru vârsta lui, poate puţin cam slăbănog, dar nu era vina lui, că el mânca bine de tot şi în fiecare după-amiază, când se întorcea de la şcoală, dormea. Avea părul roşcat şi îl lăsase lunguţ, îi atingea ceafa, dar nu-l deranja deloc. Ba chiar îi plăcea la nebunie după ce făcea baie să-şi scuture părul şi să ude toată baia.

Bunica de fiecare dată îl certa:

-      Singurel, nu mai uda toată baia, că te pun s-o ştergi pe toată cu cârpa.

-      Da, buni, lasă c-o şterg, răspundea Singurel râzând.

-      Bată-te să te bată de zvăpăiat ce eşti, râdea şi bunica.

Îl iubea foarte mult bunica. Îl mai surprindea ea seara când Singurel ieşea în curte şi de uita la stele. Atunci avea o privire tristă şi bunica ofta, pentru că nici ea săraca nu ştia ce se întâmplase cu părinţii lui Singurel şi ştia că şi băiatul suferă. Bănuia ea ceva, însă nu era sigură.

În afară de tovarăşul lui de joacă Muşcăciosu, singurii doi prieteni ai lui Singurel erau o fetiţă şi un alt băieţel, colegi de clasă cu el, care locuiau la trei, respectiv patru case distanţă de casa lui. Fetiţa pentru că era micuţă de statură, era strigată de către toţi Piticuţa. Şi ea tot unsprezece anişori avea, avea două codiţe negre şi lungi de tot, împletite, una în stânga, cealaltă în dreapta capului. Era foarte veselă şi nu se supăra deloc că lumea o striga Piticuţa. Îi plăcea culoarea mov şi avea mai toată îmbrăcămintea în nuanţe de mov, lila, indigo, violet: şi şosetuţe, şi sandale, şi rochiţe, ba chiar şi şăpcuţă.

Singurel şi Piticuţa se înţelegeau foarte bine, ba chiar aveau un salut al lor:

-      Bună, Sin!

-      Bună, Pit!

Erau aşa simpatici, cu codificarea lor, păreau aşa.... se simţeau misterioşi.

Mai toată ziua, când nu făceau lecţii sau în vacanţe, Singurel şi Piticuţa erau împreună, se jucau împreună, se scăldau împreună, mergeau la piaţă împreună.

Celălalt băieţel, era cu jumătate de an mai mic decât ei, avea zece ani şi jumătate şi, pentru că tot mereu părea nedumerit, părea că nu înţelege o situaţie, o glumă, orice, îl porecliseră Aiurilă. Era blonduţ, avea breton şi de fiecare dată era ceva în neregulă cu el: ba unul din buzunarele de la pantaloni era ieşit afară, ba avea o şosetă albastră şi una neagră, ba îi ieşea tricoul din pantaloni la spate. Aiurilă, însă era tare sufletist, săritor, ajuta, căra sacoşele pline de la piaţă, alerga după minge când aceasta se ducea departe şi câte nu făcea.

Îi plăcea foarte mult să citească şi ştia multe pentru vârsta lui.

De fiecare dată când ieşea la joacă, Singurel alerga la casa Piticuţei, după care fugeau amândoi la casa lui Aiurilă:

-      Heeeei, heeeei, ieşi la joacă?

-      Da, cum să nu, le răspundea Aiurilă pe geam şi în două-trei minute era deja în curte.

-      Măi, iar ai culori de şosete diferite, îi striga Piticuţa!

-      Asta e, nu mă mai întorc în casă acum, răspundea Aiurilă.

Vacanţa de vară venise de trei săptămâni. Doamne, ce mai distracţie pe capul lor! Mergeau la râu şi se scăldau, se bălăceau toată ziulica în apă. Apa îi ducea înspre vale, iar ei înotau înapoi. Şi chiuiau şi se stropeau şi râdeau, că de aia era vacanţă!

Într-una din zile, Piticuţa şi Aiurilă se jucau cu mingea în apă, în timp ce Muşcăciosu alerga de la unul la altul. Singurel stătea pe mal, cu picioarele în apă.

-      Singurel, hai şi tu cu noi, nu mai sta singur acolo, îl îmbie Aiurilă.

-      Nu prea am chef, stau aşa la soare să mă bronzez, răspunse Singurel cam plictisit.

-      Hai, lasă plictiseala şi nu te mai gândi la nimic, sări şi Piticuţa, încercând să-l convingă!

-      Uite, arunc mingea departe şi când o aduce Muşcăciosu vii şi tu cu noi, bine?

-      Bine!

Aiurilă îşi luă avânt, aoleu, dar ce avânt îşi mai luă, şi aruncă mingea departe de tot înspre vale.

Muşcăciosu abia aştepta. Începu să alerge prin apă înspre minge lătrând şi stropind totul în jur. Când ajunse în dreptul ei, se opri. Începu să miroasă pe lângă minge, însă nu îndrăznea s-o apuce cu botul.

-      Muşcăciosule, hai odată, ce stai atât, s-a strâmbat mingea la tine şi te-ai speriat? râse Piticuţa.

-      Muşcăciosule, repede adu mingea şi-ţi dau o bomboană, interveni şi Singurel.

Muşcăciosu se mişca încontinuu, dar nu apuca mingea.

-      O fi vreun castor, spuse Aiurilă.

-      Of, Aiurilă că nu degeaba îţi e numele aşa, cum să stea castorul aşa? Ce face, se uită la Muşcăciosu? Până acum la cât a lătrat Muşcăciosu fugea repede de tot.

Cei trei prieteni înaintară prin apă, să vadă ce e, de ce nu apuca Muşcăciosu mingea. Acesta tot lătra şi mârâia la minge.

-      Ia dă-te măi la o parte, spuse Singurel, odată ajuns acolo.

-      Ham-ham, încercă să se împotrivească Muşcăciosu.

-      Hai, vino încoace, îl luă Piticuţa de blană şi-l trase înapoi.

Singurel, odată ce Piticuţa l-a luat pe Muşcăciosu de acolo, se aplecă şi apucă mingea. În spatele mingii era o gaură, un şanţ, o ascunzătoare, nici el nu-şi dădea prea bine seama ce e. Se uită curios, dar nu văzu nimic. Puse urechea la gaură. Şi abia desluşi un zgomot slab, ca un murmur.

-      Se aude ceva? întrebă Aiurilă.

-      Da, răspunse Singurel uimit în şoaptă.

-      Poţi înţelege? deveni curioasă şi Piticuţa. Muşcăciosule, stai cuminte, se răsti ea la căţel.

Muşcăciosu ciuli urechea, plecă capul ruşinat şi se puse cu botul pe labe, pentru că apa era foarte mică. Începu să dea din coadă curios.

-      Nu se înţelege nimic, răspunse Singurel.

-      Ia dă să ascult şi eu, încercă Piticuţa.

Dar nici ea nu desluşi ce se auze, aşa că veni şi rândul lui Aiurilă. Puse urechea, ascultă preţ de câteva minute, după care decise:

-      Clar e o limbă străină. Înţeleg doar „edem”. Dar ce edem?

-      Ce e aia edem? întrebă Singurel.

-      Edem e o umflătură plină cu lichid, spuse mândru de cunoştinţele lui Aiurilă. Dar nu are nicio treabă edemul cu o groapă sub mal.

-      Uite ce propun eu, spuse Piticuţa, şi-aşa e pe înserat, mergem acasă şi mâine dimineaţă revenim aici să vedem despre ce e vorba. 

-      De acord, spuseră Aiurilă şi Singurel într-un glas.