Capitolul II ~ Groapa

Capitolul II

Groapa

Cei trei împreună cu Muşcăciosu ieşiră din apă şi fiecare se duse la casa lui. Singurel, ajuns acasă, o găsi pe bunica în grădină, uda florile.

-      Ce e cu tine aşa de îmbujorat? întrebă bunica.

-      A, nimic, ne-am jucat, am alergat şi am obosit.

-      Hai, treci să te speli, apoi la masă

-      Sincer, bunico, nu prea mi-e foame, mai degrabă îmi e somn.

-      Nici să n-aud, mănânci, apoi te culci.

Un pic bosumflat, Singurel se îndreptă spre baie, se spălă, apoi se aşeză la masă.

-      Nici n-ai să ghiceşti ce avem la desert, căută să-l înveselească bunica.

-      Clătite? intră Singurel în jocul bunicii.

-      Nu.

-      Pandişpan?

-      Nu.

-      Atunci nu ştiu, se dădu Singurel bătut.

-      Chec cu glazură de ciocolată, spuse bunica uitându-se cum ochii lui Singurel încep să sclipească.

-      Aoleu, ce bun e, dă-mi mai repede să mănânc ca să ajung la desert.

În acelaşi timp, Piticuţa stătea şi ea la masă. Numai că ea fiind mai vorbăreaţă, începu să-i povestească mamei ei ce mare minune descoperiseră.

-      Să vezi mamă, era o groapă, nu foarte mare, şi am pus urechea şi se auzea ceva.

-      Da? I-auzi, răspunse mama un pic neatentă.

-      Da, şi s-a auzit un cuvânt, Aiurilă a înţeles ce se aude.

-      De unde, din groapă?

-      Da, mamă, din groapă. Aiurilă a auzit că cineva spunea „edem”, dar nu are cum să fie un edem. Tu ştii mamă ce e ăla un edem?

Mama Piticuţei, la auzul cuvântului se opri din mâncat şi deveni foarte atentă.

-      Şi... s-a mai auzit ceva în afară de acest cuvânt „edem”?

-      Nu mamă, doar atât, ţi-am zis, cu greu l-am desluşit. Dar mâine mergem de dimineaţă să vedem ce e acolo.

-      Nu mergi nicăieri, nu vă mai duceţi acolo, ce vă trebuie vouă să vă băgaţi într-o groapă, poate mai şi rămâneţi blocaţi pe acolo?! Nu aveţi destule locuri să vă jucaţi?

-      Dar, mamă, Singurel a zis că...

-      Nimic, să nu mai aud, nu te duci şi gata. Poate vii mâine murdară de noroi că te pedepsesc întreaga vară şi nu mai ieşi deloc din casă.

-      Bine, mamă. Sărut-mâna pentru masă, pot să mă duc să mă culc?

-      Chiar te rog. Noapte bună, fata mea.

-      Noapte bună, mamă.

După ce Piticuţa intră în camera ei, mama se ridică de la masă şi se duse la bibliotecă, luă de pe al doilea raft o cutiuţă de bijuterii, o deschise şi scoase din ea o cheie portocalie de plastic. Se uită la cheie, oftă îndelung, o puse înapoi în cutiuţă şi puse cutiuţa la loc pe raft.

-      Nici nu vreau să-mi închipui, rosti mama în timp ce se îndreptă în bucătărie.

Aiurilă, după ce termină de mâncat ceru voie să meargă la Singurel acasă, pentru că nu îi era somn. Ajuns la casa lui Singurel, îl prinse pe acesta exact când se ridica de la masă, sătul după ce mâncase patru felii mari de chec şi se lingea pe degete.

-      Aiurilă, nu vrei şi tu nişte chec?

-      Nu, mersi, am avut budincă la desert şi nu mai pot să mai bag nimic în gură.

-      Hai afară în leagăne.

-      Hai.

Ajunşi la leagăne, Aiurilă îi spuse lui Singurel:

-      Ştii, înainte să mănânc m-am uitat prin dicţionare şi ce mai aveam eu.

-      Şi?

-      Şi... ori greşesc eu, ori e ceva foarte serios, însă stau şi mă întreb cum se poate una ca asta.

-      Adică?

-      Păi... „edem”, este de fapt „ede m’” şi în limba creolă haitiană, cunoscută de noi sub numele de creolă, înseamnă „ajută-mă”!

-      Poftim? Nu se poate! Super fenomenal! Cum adică ajutor, cine cere ajutor, de unde cere ajutor, unde duce gaura aia?

-      Nu ştiu, nu ştiu nimic, va trebui să aşteptăm până mâine să vedem.

-      Cum să aşteptăm până mâine, e cineva acolo care cere ajutor, trebuie să-l ajutăm. Hai în casă!

-      Bunico, mă duc cu Aiurilă la o plimbare şi-l luăm şi pe Muşcăciosu.

-      Aveţi grijă pe unde mergeţi.

-      Da, bunico.

Cei doi se îndreptară spre casa Piticuţei. Le fereastra camerei ei era lumină.

-      Muşcăciosule, latră scurt, îi spuse Aiurilă.

-      Ham!

-      Sper că n-a auzit mama ei.

Geamul se deschise şi Piticuţa scoase capul:

-      Muşcăciusule, tu eşti? Ce cauţi aici?

-      Noi suntem, spuse Singurel în şoaptă.

-      Ce faceţi aici?

-      Poţi să cobori? interveni Aiurilă. Avem ceva foarte important să-ţi spunem!

-      Hai că cobor acum!

Piticuţa ieşi pe geam, merse încet pe ţiglă, sări în copac şi coborî pe pământ.

-      Ce e aşa de urgent, de nu puteaţi aştepta până dimineaţă?

-      Păi... începură şi Singurel şi Aiurilă să vorbească.

-      Spune tu, spuse Aiurilă

-      Nu, spune tu, că tu ai descoperit.

-      Hai măi odată, spuneţi unul din voi.

-      Păi „edem” ăla înseamnă în creolă „ajută-mă”!

-      Ajutor? Pentru cine?

-      Păi, de asta am venit, continuă Singurel, dacă e cineva care are nevoie de ajutor, nu trebuie să mai aşteptăm şi mergem acum. Vii şi tu?

-      Cum să nu!

Tiptil, cei trei prieteni, împreună cu Muşcăciosu se îndreptară spre gaura găsită pe malul râului.

Singurel luase de acasă şi două lanterne, ca să nu se lovească în vreun ciot de pe drum. Oricum afară era lună plină şi se vedea destul de bine.

Odată ajunşi la groapă, Aiurilă se aplecă să vadă dacă se mai aude strigătul de ajutor. Nu se auzea nimic.

-      Poate ţi s-a părut, spuse Piticuţa.

-      Sau poate înseamnă şi altceva în altă limbă, spuse şi Singurel.

-      Şşşt, linişte, porunci Aiurilă.

-      Se aude ceva? întrebă Piticuţa.

-      Da, răspunse în şoaptă Aiurilă.

-      Ce? Întrebă tot în şoaptă Singurel.

-      Se aude foarte bine, e noapte, e linişte... „ede m’ larenn”!

-      Asta ce o însemna? fu Singurel curios.

-      Dar ce clar se aude, îl ignoră Aiurilă, voi auziţi?

Piticuţa şi Singurel apropiară şi ei urechile de gaură şi auziră cu mult mai clar decât după-amiază.

-      Da, se aude clar, izbucni Piticuţa.

-      Oare ce o însemna, ce e aia „laren”?

-      „Laringe” nu are cum să fie, „larve” nu, la-la-la... nu ştiu decise Piticuţa.

-      Dragilor, limba creolă susţin ei în dicţionar că provine oarecum din franceză, „ede m’” vine de la „aidez-moi” care înseamnă „ajută-mă”, iar cu siguranţă „larenn” provine de la „reine”, care înseamnă regină. Deci s-ar traduce „ajută-mă, regină”, conchise Aiurilă, mândru de raţionamentul său.

-      Regină, care regină să-l ajute? se răţoi Piticuţa. Cred că aiurezi, nu mai există regi şi regine de mult timp.

-      Poţi să intri acolo, să te apropii mai mult de locul de unde vine sunetul? o întrebă Singurel pe Piticuţa.

-      De ce eu? Mi-a zis mama să nu mă murdăresc!

-      Pentru că tu eşti mai mică şi mai subţirică, toanto, replică Aiurilă.

-      Bine că eşti tu deştept, i-o reteză Piticuţa.

-      Hai, lasă mofturile şi caută să intri. Eu te ţin de picioare.

Zis şi făcut, Piticuţa se băgă în gaură şi începu să înainteze târâş pe burtă.

-      Parcă eşti la armată, râse Aiurilă.

-      Să vezi ce-ţi fac eu când ies de aici, se auzi din gaură vocea Piticuţei.

-      Nu te mai pot ţine că ai înaintat mult, îi strigă Singurel care era şi el pe burtă.

-      Uite cum facem, intră şi tu şi te ţin eu de picioare în timp ce o ţii tu de picioare pe Piticuţa, îi spuse Aiurilă.

-      Bună idee, strigă Piticuţa, aşa mai înaintez că se pare că se lărgeşte gaura.

Aiurilă se aşeză şi el pe burtă şi Singurel înaintă încet-încet, cu o mână ţinând un picior al Piticuţei, cu cealaltă ajutându-se să înainteze.

-      Stai, strigă deodată Piticuţa.

Cei doi înlemniră.

-      Ce e? întrebă Aiurilă.

-      Se termină gaura şi e o groapă mare în jos.

-      Cum o groapă mare? Sub pământ? Şi unde duce?

-      Nu ştiu, nu se vede fundul gropii.

-      Gata, nici eu nu mai am de ce să mă ţin, aţi înaintat destul, strigă Aiurilă.

-      Atunci trage-ne înapoi, spuse Piticuţa.

-      Încerc. Muşcăciosule, în loc să sari pe loc şi să latri, mai bine te-ai da înapoi, ca să pot să ies, spuse Aiurilă.

-      Vai de mine, încep să aluneeeeec, strigă Piticuţa.

-      Aiurilă, trage-ne repede, strigă şi Singurel.

-      Muşcăciosule, nu mai împinge, marş de-aici, ţipă Aiurilă.

-      Alunec, mă duc în jos, se surpă, mă duc în groapă.

-      Eu te ţin bine, dar nu te mai pot ţine mult, spuse Singurel.

-      Muşcăciosuleeee, te bat, marş, câine afurisit, nu mai împinge!

-      Aluneeeec, se surpă, cad, Singurel, ţine-mă!

-      Te ţin, Aiurilă, ţine-mă şi tu, nu da drumul orice ar fi!

-      Nu dau, te ţin, dar mă trageţi în groapă, sunteţi grei.

-      Am scăpat lanterna şi mă...

Deodată, pământul se surpă sub Piticuţa şi aceasta alunecă în jos. Singurel, care o ţinea de picioare, alunecă şi el, iar Aiurilă, care îl ţinea de picioare pe Singurel, încheia un convoi ciudat care aluneca tot mai jos în pământ. Nimeni nu văzuse, nu auzise nimic, tot orăşelul dormea şi nimeni nu ştia că trei copii şi un căţel alunecau într-o groapă care ducea sub pământ.

Capitolul I ~ Descoperirea

Singurel Şi Tărâmul Cerului De Dedesubt

Capitolul I

Descoperirea

-      Dă-i drumul!

-      Mrrrr!

-      Dă-i drumul, nătărău netrebnic ce eşti!

-      Mrrrrrrrrrr!

-      Muşcăciosuleeee, dă drumul!

Acest dialog ciudat şi totodată comic avea loc între un căţel şi un băieţel. Mă rog, impropriu spun căţel, deoarece era un câine mare de tot, foarte flocos şi gălăgios. Era tare jucăuş şi mereu trebuia el să muşte ceva, de unde s-a şi pomenit cu numele de Muşcăciosu. Cum prindea nişte papuci, sărea şi îi rodea, cum prindea o minge mai micuţă care să îi încapă în gură, hap-hop, sărea pe ea. Şi lătra... mamă-mamă, ce mai lătra.

Acum băieţelul se lupta cu Muşcăciosu, căci acesta înşfăcase un rucsac pe care băiatul îl folosea cînd mergea la cumpărături la piaţă.

Câinele, dacă văzu că nu e de glumă, dădu drumul la rucsac. Acesta căzu în praf în curtea casei unde avusese loc teribila încrâncenare.

Băieţelul luă rucsacul de jos, mormăi ceva supărat şi intră în casă.

Toate acestea aveau loc într-un orăşel destul de mare, un orăşel, cocoţat pe un deal, unde creşteau o pădure deasă de brazi înalţi de tot, motiv pentru care orăşelul era numit Brazi Înalţi. Acolo, undeva spre marginea orăşelului, dar înspre vârf, locuia acest băieţel de vreo unsprezece anişori. Părinţii lui plecaseră într-o excursie când era el mic, avea vreo cinci ani şi nu se mai întorseseră. Acum el locuia doar cu bunica lui. Iar de când părinţii lui dispăruseră, el devenise mai retras, mai însingurat, uneori chiar prefera să stea singur pe prispa casei şi să se uite mult timp în zare, doar-doar de s-o nimeri ca părinţii lui să se întoarcă. Pentru asta, toată lumea îl striga Singurel.

La şcoală era printre primii în clasă, învăţătorul îl aprecia foarte mult, pentru că, deşi crescuse fără părinţi, se străduia să înveţe bine, să o ajute pe bunica în grădină şi se făcea plăcut de către toţi. Era destul de înăltuţ pentru vârsta lui, poate puţin cam slăbănog, dar nu era vina lui, că el mânca bine de tot şi în fiecare după-amiază, când se întorcea de la şcoală, dormea. Avea părul roşcat şi îl lăsase lunguţ, îi atingea ceafa, dar nu-l deranja deloc. Ba chiar îi plăcea la nebunie după ce făcea baie să-şi scuture părul şi să ude toată baia.

Bunica de fiecare dată îl certa:

-      Singurel, nu mai uda toată baia, că te pun s-o ştergi pe toată cu cârpa.

-      Da, buni, lasă c-o şterg, răspundea Singurel râzând.

-      Bată-te să te bată de zvăpăiat ce eşti, râdea şi bunica.

Îl iubea foarte mult bunica. Îl mai surprindea ea seara când Singurel ieşea în curte şi de uita la stele. Atunci avea o privire tristă şi bunica ofta, pentru că nici ea săraca nu ştia ce se întâmplase cu părinţii lui Singurel şi ştia că şi băiatul suferă. Bănuia ea ceva, însă nu era sigură.

În afară de tovarăşul lui de joacă Muşcăciosu, singurii doi prieteni ai lui Singurel erau o fetiţă şi un alt băieţel, colegi de clasă cu el, care locuiau la trei, respectiv patru case distanţă de casa lui. Fetiţa pentru că era micuţă de statură, era strigată de către toţi Piticuţa. Şi ea tot unsprezece anişori avea, avea două codiţe negre şi lungi de tot, împletite, una în stânga, cealaltă în dreapta capului. Era foarte veselă şi nu se supăra deloc că lumea o striga Piticuţa. Îi plăcea culoarea mov şi avea mai toată îmbrăcămintea în nuanţe de mov, lila, indigo, violet: şi şosetuţe, şi sandale, şi rochiţe, ba chiar şi şăpcuţă.

Singurel şi Piticuţa se înţelegeau foarte bine, ba chiar aveau un salut al lor:

-      Bună, Sin!

-      Bună, Pit!

Erau aşa simpatici, cu codificarea lor, păreau aşa.... se simţeau misterioşi.

Mai toată ziua, când nu făceau lecţii sau în vacanţe, Singurel şi Piticuţa erau împreună, se jucau împreună, se scăldau împreună, mergeau la piaţă împreună.

Celălalt băieţel, era cu jumătate de an mai mic decât ei, avea zece ani şi jumătate şi, pentru că tot mereu părea nedumerit, părea că nu înţelege o situaţie, o glumă, orice, îl porecliseră Aiurilă. Era blonduţ, avea breton şi de fiecare dată era ceva în neregulă cu el: ba unul din buzunarele de la pantaloni era ieşit afară, ba avea o şosetă albastră şi una neagră, ba îi ieşea tricoul din pantaloni la spate. Aiurilă, însă era tare sufletist, săritor, ajuta, căra sacoşele pline de la piaţă, alerga după minge când aceasta se ducea departe şi câte nu făcea.

Îi plăcea foarte mult să citească şi ştia multe pentru vârsta lui.

De fiecare dată când ieşea la joacă, Singurel alerga la casa Piticuţei, după care fugeau amândoi la casa lui Aiurilă:

-      Heeeei, heeeei, ieşi la joacă?

-      Da, cum să nu, le răspundea Aiurilă pe geam şi în două-trei minute era deja în curte.

-      Măi, iar ai culori de şosete diferite, îi striga Piticuţa!

-      Asta e, nu mă mai întorc în casă acum, răspundea Aiurilă.

Vacanţa de vară venise de trei săptămâni. Doamne, ce mai distracţie pe capul lor! Mergeau la râu şi se scăldau, se bălăceau toată ziulica în apă. Apa îi ducea înspre vale, iar ei înotau înapoi. Şi chiuiau şi se stropeau şi râdeau, că de aia era vacanţă!

Într-una din zile, Piticuţa şi Aiurilă se jucau cu mingea în apă, în timp ce Muşcăciosu alerga de la unul la altul. Singurel stătea pe mal, cu picioarele în apă.

-      Singurel, hai şi tu cu noi, nu mai sta singur acolo, îl îmbie Aiurilă.

-      Nu prea am chef, stau aşa la soare să mă bronzez, răspunse Singurel cam plictisit.

-      Hai, lasă plictiseala şi nu te mai gândi la nimic, sări şi Piticuţa, încercând să-l convingă!

-      Uite, arunc mingea departe şi când o aduce Muşcăciosu vii şi tu cu noi, bine?

-      Bine!

Aiurilă îşi luă avânt, aoleu, dar ce avânt îşi mai luă, şi aruncă mingea departe de tot înspre vale.

Muşcăciosu abia aştepta. Începu să alerge prin apă înspre minge lătrând şi stropind totul în jur. Când ajunse în dreptul ei, se opri. Începu să miroasă pe lângă minge, însă nu îndrăznea s-o apuce cu botul.

-      Muşcăciosule, hai odată, ce stai atât, s-a strâmbat mingea la tine şi te-ai speriat? râse Piticuţa.

-      Muşcăciosule, repede adu mingea şi-ţi dau o bomboană, interveni şi Singurel.

Muşcăciosu se mişca încontinuu, dar nu apuca mingea.

-      O fi vreun castor, spuse Aiurilă.

-      Of, Aiurilă că nu degeaba îţi e numele aşa, cum să stea castorul aşa? Ce face, se uită la Muşcăciosu? Până acum la cât a lătrat Muşcăciosu fugea repede de tot.

Cei trei prieteni înaintară prin apă, să vadă ce e, de ce nu apuca Muşcăciosu mingea. Acesta tot lătra şi mârâia la minge.

-      Ia dă-te măi la o parte, spuse Singurel, odată ajuns acolo.

-      Ham-ham, încercă să se împotrivească Muşcăciosu.

-      Hai, vino încoace, îl luă Piticuţa de blană şi-l trase înapoi.

Singurel, odată ce Piticuţa l-a luat pe Muşcăciosu de acolo, se aplecă şi apucă mingea. În spatele mingii era o gaură, un şanţ, o ascunzătoare, nici el nu-şi dădea prea bine seama ce e. Se uită curios, dar nu văzu nimic. Puse urechea la gaură. Şi abia desluşi un zgomot slab, ca un murmur.

-      Se aude ceva? întrebă Aiurilă.

-      Da, răspunse Singurel uimit în şoaptă.

-      Poţi înţelege? deveni curioasă şi Piticuţa. Muşcăciosule, stai cuminte, se răsti ea la căţel.

Muşcăciosu ciuli urechea, plecă capul ruşinat şi se puse cu botul pe labe, pentru că apa era foarte mică. Începu să dea din coadă curios.

-      Nu se înţelege nimic, răspunse Singurel.

-      Ia dă să ascult şi eu, încercă Piticuţa.

Dar nici ea nu desluşi ce se auze, aşa că veni şi rândul lui Aiurilă. Puse urechea, ascultă preţ de câteva minute, după care decise:

-      Clar e o limbă străină. Înţeleg doar „edem”. Dar ce edem?

-      Ce e aia edem? întrebă Singurel.

-      Edem e o umflătură plină cu lichid, spuse mândru de cunoştinţele lui Aiurilă. Dar nu are nicio treabă edemul cu o groapă sub mal.

-      Uite ce propun eu, spuse Piticuţa, şi-aşa e pe înserat, mergem acasă şi mâine dimineaţă revenim aici să vedem despre ce e vorba. 

-      De acord, spuseră Aiurilă şi Singurel într-un glas.