Capitolul XXXII ~ Întoarcerea Acasă

Capitolul XXXII

Întoarcerea Acasă

A doua zi spre seară, după ce toată lumea se trezi, prietenii noştri îşi spuseră că trebuie să mai meargă şi la casa lor. Le era dor de părinţi, vacanţa era pe sfârşite şi treuiau să se pregătească pentru un nou an de şcoală.

Nu erau trişti, deoarece erau convinşi că viitorul le va mai face surprize şi că se vor mai vedea cu Mărita Jhinerre şi restul prietenilor făcuţi aici.

-      Să nu ne uitaţi şi să mai veniţi în vizită, le spuse Mărita Jhinerre. vă poruncesc!

-      Dacă e poruncă, o vom îndeplini cu mare plăcere, spuse Piticuţa.

-      Sper ca data viitoare să nu mai avem de străbătut văi şi cîmpii şi să nu ne mai luptăm cu nimeni, le spuse Suttonian.

-      Ar fi indicat, spuse Singurel. Nu de alta, dar nu ştiu dacă mai face faţă Muşcăciosu, a început să îmbătrânească.

-      Îţi arăt eu ce şi cât mai pot, spuse acesta, o să simţi dinţii mei pe pielea ta.

-      Bosumflatule, Singurel glumea, îi spuse Avazak râzând.

-      Doar face pe supărăciosul, în rest e un câine foarte bun, adăugă Aiurilă.

-      Drum bun, le mai spuse Mărita Jhinerre.

-      Mulţumim, îi răspunse Singurel.

Apoi se întoarseră şi plecară. Piticuţa îşi şterse nişte lacrimi de la ochi. Îi părea rău că pleacă, dar îi era şi dor de părinţii ei şi de casă.

Drumul spre casă fu acelaşi ca şi data trecută. Mărita Jhinerre le puse la dispoziţie o trăsură care să îi ducă până la poalele muntelui. De acolo, urcară pe potecă, se afundară în ceaţă, se luară de mâini ca să nu se rătăcească şi nici nu îşi dădură seama când reveniră pe tărâmul lor.

De data asta nu îi mai căuta nimeni prin pădure, căci părinţii lor ştiau unde sunt. Din pădurea lor, se îndreptară cu toţii spre casă. Muşcăciosu nu înceta să latre.

-      Da ştiu Muşcăciosule, îi spuse Singurel, şi mie îmi pare rău că nu mai poţi vorbi!

-      Noi te iubim şi aşa, se aplecă Piticuţa să-l mângâie.

-      Te iubim, dar ne şi bucurăm că e linişte, spuse râzând Aiurilă.

-      Mrrrr, se auzi din gura Muşcăciosului.

Revederea cu părinţii fu tare emoţionantă. Cu toţii erau la casa lui Singurel, de când copiii lor plecaseră, în fiecare zi se întâlneau acolo.

După îmbrăţişările de rigoare, începură să-i întrebe.

-      Staţi aşa, spuse Singurel. Suntem obosiţi, vă povestim mâine!

-      Mare dreptate ai, spuse căscând Aiurilă. Deja văd patul în faţa ochilor!

-      Totul este bine, nu ni s-a întâmplat nimic, dar vă povestim mâine, mai adăugă Piticuţa.

-      Au dreptate, spuse bunica lui Singurel.

Părinţii Piticuţei şi cei ai lui Aiurilă se ridicară de pe scaune şi ieşiră din casă împreună cu copiii lor. Singurel urcă în camera lui şi se trânti în pat aşa cum era.

-      Noapte bună!, spuse bunicuţa, băgând capul pe uşa ce rămăsese întredeschisă.

Dar Singurel deja era în lumea viselor. Bunica zâmbi, intră în cameră, îl înveli, apoi ieşi din cameră stingând lumina.