Capitolul XXVIII ~ Odihnă Binemeritată

Capitolul XXVIII

Odihnă Binemeritată

Ajunşi pe mal, după ce se îmbrăţişară, se aşezară cu toţii pe nisip să se odihnească. Aveau impresia că trecuse foarte mult timp de când se despărţiseră de Kirpi şi Alcul. Erau fericiţi că reuşiseră, dar simţeau nevoia să se odihnească. Kirpi, care se pare că ştia de toate şi avea de toate asupra lui, se duse la căruţa lui şi aduse un unguent cu care îl unse pe spate pe Muşcăciosu.

-      Acum stai cuminte întins pe burtă şi nu te mişti, îi spuse Kirpi.

-      De parcă aş avea vreo intenţie să mă mişc, spuse Muşcăciosu. E aşa de bine să stau întins!

-      Foarte bine, trebuie să intre crema în blăniţa ta, apoi totul va fi foarte bine, nu vei mai simţi durere, îi spuse Kirpi.

Apoi Kirpi se îndreptă spre Singurel.

-      V-am pregătit şi metoda de transport spre casă, spuse acesta către Singurel.

-      Da, am convenit cu Kirpi, interveni Alcul, să ne dea cu împrumut o căruţă, la care să mă înhămaţi pe mine. Aşa vom ajunge mai repede!

-      A nu, nu vrem să ne folosim de tine, nu putem face asta, spuse Piticuţa.

-      Nu e nicio problemă, spuse Alcul, e plăcerea mea, mai ales că acum chiar aveţi nevoie de un mijloc de transport pentru Muşcăciosu. Nu e în stare să meargă atâta drum pe jos!

-      Asta cam aşa e, spuse Aiurilă. Dacă nu te putem face să te răzgândeşti, atunci acceptăm cu plăcere şi îţi mulţumim din inimă.

-      Plăcerea e de partea mea, spuse Alcul. E o onoare să cunosc nişte persoane aşa de curajoase cum sunteţi voi!

-      Momentan mă doare spinarea, când o să pot o să roşesc de emoţie, spuse Muşcăciosu, lucru care îi făcu pe toţi să pufnească în râs.

-      Deci, ne-am înţeles, spuse Kirpi. Haideţi să ne urcăm mai întâi în căruţă cu toţii şi să mergem la mine acasă. Tratamentul Muşcăciosului mai necesită o frecţie de asta cu unguentul miraculos, apoi va sări în picioare cât ai clipi.

-      Abia aştept, spuse Muşcăciosu.

Kirpi ajutat de Avazak care în tot acest timp stătuse tăcut şi se odihnise, îl urcară pe Muşcăciosu în căruţă. Ceilalţi se urcară şi ei cu atenţie pe lângă Muşcăciosu ca să nu cumva să îl atingă. Singurul care nu se urcă în căruţă fu, evident, Alcul. Kirpi se urcă în faţă şi dădu bice cailor. Drumul spre casa lui Kirpi li se păru mai scurt acum. Ajunşi acolo, fiecare îşi căută un loc confortabil şi adormiră cu toţii aproape instantaneu. Erau obosiţi de toată aventura asta. Muşcăciosu era singurul care nu dormea, căci el era tratat regeşte. Kirpi, cu mânuţele lui mici, îi făcea cu mare grijă masaj pe spinare şi Muşcăciosu se simţea în al nouălea cer. Însă chiar şi el după masajul de relaxare pică lat şi adormi.

Nu ştiau cât dormiseră. Primul care deschise ochii fu Aiurilă. În jurul lui era o linişte desăvârşită. Toţi ceilalţi dormeau duşi. Se uită şi pe jos, unde era Muşcăciosu. Şi acesta dormea, însă nu mai era pe burtă, ci stătea într-o parte, semn că nu-l mai durea spatele. Se ridică cu grijă să nu-i trezească pe prietenii lui şi ieşi din casă.

-      Ooo, bună dimineaţa, domnule Aiurilă, cum vă simţiţi?, îl întâmpină Kirpi care stătea afară cu Alcul şi vorbeau.

-      Mulţumesc, bine, excelent chiar. Mă simt odihnit! Stai puţin, cum adică bună dimineaţa?

-      Păi, pentru că e dimineaţă, interveni şi Alcul.

-      Adică, vrei să spui că noi am dormit de ieri dimineaţă până acum?

-      Tu ai dormit până acum, râse Kirpi. Ceilalţi încă mai dorm!

-      Se vede treaba că eram foarte obosiţi, dacă am dormit toată după-amiaza şi toată noaptea.

-      Te cred şi eu, spuse Alcul. Prin câte aţi trecut...

-      Şi presupun că îţi este şi foarte foame, nu-i aşa?, spuse Kirpi care se ridică de la locul lui.

-      Ooo, daaaa, acum mi-am dat seama, mi-e foame de nu mai pot, îi răspunse Aiurilă care duse instinctiv mâna la burtă.

-      Micul dejun vine imediaaaaat, spuse Kirpi şi dispăru în spatele casei.

În scurt timp, Kirpi apăru de după casă cu un platou plin de bunătăţuri. Îl aşeză pe masa din curte şi îl pofti pe Aiurilă să se servească:

-      Masa este servită, domnul meu.

-      Mulţumesc frumos, spuse Aiurilă zâmbind.

Nici nu ştia ce să guste mai întâi. Pe tavă era o farfurie cu o omletă consistentă. Alături de omletă era un castronel cu o salată în care se vedeau roşiile, câteva felii de castraveţi, nişte ardei şi observase şi câteva felii de ceapă. Pe o farfurioară alăturată erau patru felii de pâine aburindă, semn că abia fusese scoasă din cuptor. Mai erau pe tavă un pahar de lapte şi două clătite rulate din care se scurgeau pe farfurie câteva picături de culoare portocalie.

-      Aaa, gem de caise, spuse Aiurilă şi întinse mâna să ia o clătită.

-      Acela e desertul, îl opri Kirpi. Mâncarea întâi, apoi desertul.

-      Da, bine, spuse Aiurilă bosumflat, dar cu toate astea luă fruculiţa şi cuţitul în mână şi îşi trase farfuria cu omleta aproape de el.

-      Nu mânca repede, să nu ţi se facă rău, mai spuse Alcul.

-      Parcă eşti mama, îi răspunse Aiurilă înfulecând.

-      Şi... nu vorbi cu gura plină, mai adăugă Kirpi şi izbucni în râs.

-      Mă lăsaţi să savurez şi eu micul dejun ăsta foarte bogat?, spuse Aiurilă.

-      Desigur, îi răspunse Alcul. Poftă bună!

-      Mulţumesc!

Apoi se aşternu liniştea. Se auzea din când în când zgomotul metalic al furculiţei sau al cuţitului care se loveau unul de celălalt sau de farfurie. Kirpi la un moment dat se ridică şi plecă din nou în spatele casei. Aiurilă îl urmări cu privirea, dar fără a înceta să mănânce. Kirpi se întoarse cu alte două tăvi pe care le puse pe masă, apoi iar dispăru în spatele casei şi reveni cu alte două tăvi.

-      Mulţumesc pentru grija pe care mi-o porţi, dar cred că îmi ajunge ce mi-ai adus prima dată, spuse Aiurilă care ajunsese la clătite.

Omleta cu salata şi feliile de pâine dispăruseră cât ai zice peşte, urmate de paharul de lapte, iar acum Aiurilă ajunsese la desert.

-      Eee, are burta plină, face glume, spuse Alcul zâmbind.

-      Normal, e aşa de bine să nu îţi fie foame, îi răspunse Aiurilă.

-      E cam timpul să se trezească şi prietenii tăi şi le-am adus deja micul dejun, spuse Kirpi.

Nici nu termină de rostit asta că uşa casei se şi deschise şi prin ea ieşiră Piticuţa şi Avazak. Aveau amândoi feţele adormite, iar Piticuţa era ciufulită de zici că dormise toată noaptea în cap şi se rotise continuu.

-      Bună dimineaţa, somnoroşilor, îi întâmpină Aiurilă. Of, dar ce târziu vă treziţi!

-      Am dormit toată noaptea?, întrebă Piticuţa mirată.

-      Aşa se pare, îi răspunse Avazak care îşi întindea aripile. Şi nu spune că tu te-ai trezit cu mult mai devreme că te-am simţit când ai ieşit, continuă Avazak spre Aiurilă.

-      Poftiţi la masă, vă rog, spuse Aiurilă. Kirpi este un bucătar extraordinar!

Apoi observă în spatele casei fântâna pe care nu o observase până acum şi le spuse:

-      Şi nu uitaţi să vă spălaţi pe ochi şi pe mâini!

-      Ia uite cine vorbeşte, îl dădu Alcul de gol. Nici tu nu te-ai spălat pe ochi când te-ai aşezat la masă.

-      Primul trezit, primul iertat, nu-i aşa?, spuse Aiurilă care acum cu burta plină avea chef de glume.

-      Lăsaţi-l, că e ghiftuit, poftiţi la masă, îi invită Kirpi.

Piticuţa şi Alcul se aşezară la masă, moment în care uşa casei se deschise din nou şi ieşiră Singurel şi Muşcăciosu. Acesta părea mult mai bine decât în ziua precedentă. Păşea încet, dar nu se mai schimonosea la faţă, semn că deja spatele nu îl mai durea atât de tare. Singurel şi Muşcăciosu se apropiară şi ei de masă. Singurel se aşeză la masă, iar Kirpi luă o tavă şi o coborî jos pe pământ pentru Muşcăciosu.

-      Cum te simţi?, îl întrebă. Te mai doare tare?

-      Nu, nu mă mai doare aproape deloc, spuse Muşcăciosu şi se apucă să înfulece.

-      Dragii mei, rosti Alcul, mă bucur că vă simţiţi cu toţii bine, în special Muşcăciosu, e bine că v-aţi odihnit, însă nu prea avem timp de pierdut. După ce terminaţi de mâncat, trebuie să plecăm deja.

-      Dar de ce atâta grabă?, întrebă Singurel.

-      Cât timp voi aţi fost pe insulă, s-au auzit vorbe cum că spre castelul Măritei Jhinerre se îndreaptă o armată care să-şi revendice teritoriul. Şi cum voi aveţi harta, care dovedeşte că acel teritoriu este al Măritei Jhinerre trebuie să ne grăbim să ajungem la castel.

-      Sper să nu ajungem acolo şi să dăm peste vreun necaz, spuse Piticuţa. Sper ca Mărita Jhinerre să reziste până ajungem noi.

După ce terminară de mâncat, îi mulţumiră lui Kirpi pentru tot ajutorul dat. Acesta îl înhămă pe Alcul la căruţă, apoi îşi luă rămas bun:

-      A fost o onoare să vă pot ajuta şi sper să ajungeţi în timp util la castel. Pentru asta v-am dat o căruţă foarte rezistentă, iar alcul va galopa cât de repede va putea.

-      Să vă ţineţi bine de marginile căruţei, glumi Alcul.

Rând pe rând Kirpi îi îmbrăţişă pe Singurel, Piticuţa, Avazak, Aiurilă, apoi se aplecă şi-l strânse cu căldură la piept pe Muşcăciosu, ciufulindu-i blana.

-      Îţi mulţumesc, îi spuse Muşcăciosu, unguentul tău a făcut minuni. Rămân veşnic dator!

-      Mă bucur că te-am putut ajuta, spuse şi Kirpi.

Apoi se urcară în căruţă rând pe rând. Piticuţa şi Aiurilă stăteau în faţă, Muşcăciosu întins pe jos în mijlocul căruţei, iar în spate stăteau Singurel şi Avazak.

-      Gata, toată lumea pregătită?, întrebă Alcul.

-      Da, dă-i drumul, spuse Piticuţa.

-      Aveţi grijă, dau drumul la motor, glumi Alcul.

-      La revedere Kirpi, mai spuse Singurel. Şi mulţumim mult de tot!

Alcul se ridică pe picioarele din spate şi apoi începu să alerge cât putea el de repede.