Capitolul XXIX ~ Drumul Spre Castel

Capitolul XXIX

Drumul Spre Castel

Galopul lui Alcul îi cam zdruncina pe toţi, în special pe Muşcăciosu al cărui spate nu era pe deplin vindecat. Însă acesta rezista cu stoicism, căci ştia că se grăbeau tare de tot. Singurel avea la picioarele lui şi o desagă în care Kirpi le pusese mâncare pentru drum şi trebuia să aibă grijă, căci aceasta se rostogolea încontinuu. Alcul mergea foarte repede, încât li se păru drumul foarte scurt până la pădurea de ukpa. O lăsară în urmă şi îşi continuară drumul. Alcul parcă avea plămâni de fier, nu încetinea deloc, alerga în acelaşi ritm. Fără să îşi dea seama ajunseră în locul unde leşinase Avazak şi îl şi lăsară în urmă.

Soarele se ridicase sus pe cer, bănuiau că e aproape amiază, însă alcul nu se dădea bătut, continua în acelaşi ritm. Nu trecu foarte mult şi ajunseră în locul unde înnoptaseră, dar nu dormiseră. În locul unde fuseseră ajutaţi de Geri. Alcul dădu semne de oboseală, iar Avazak văzând asta, îl rugă:

-      Hai să luăm o pauză, te mai odihneşti şi tu, ne dezmorţim şi noi picioarele.

-      Da, te rog, spuse Muşcăciosu, să iau şi eu o pauză de la zguduit.

Alcul se opri în pădurice şi se dădură jos cu toţii din căruţă. Avazak îl ajută pe Alcul şi îl dezhămă, astfel încât să se odihnească şi el. După ce se plimbară fiecare în altăă direcţie ca să-şi dezmorţească oasele, se aşezară în căruţă. Parcă le era frică să stea pe jos. Nu voiau să aibă de-a face cu melcii, deşi Geri le spusese că aceştia apar doar noaptea.

-      Geri, unde eşti? Geri!

-      Piticuţo, nu mai striga aşa, poate doame, poate e departe şi nu ne aude, spuse Singurel.

-      Măcar dacă apare, să îi mulţumim încă o dată!, spuse aceasta.

Singurel luă desaga şi o deschise. Înăuntru era o grămadă de pacheţele cu sendvişuri. Dădu câte un sendviş fiecăruia, luă un sendviş şi îl desfăcu şi-l puse jos pentru Muşcăciosu, apoi îşi luă şi el unul. În timp ce mâncau în linişte, începu să se audă un foşnet. Acum nu le mai era frică, ştiau că nu poate fi altcineva decât Geri. Şi într-adevăr, el era! Piticuţa lăsă sendvişul în căruţă şi se repezi pe al. Acesta aplecă gâtul şi se lăsă îmbrăţişat de Piticuţa.

-      Ce bine îmi pare că m-ai auzit, rosti aceasta. Voiam să-ţi mai mulţumim încă o dată pentru că ne-ai ajutat!

-      Nu aveţi pentru ce, spuse acesta. A fost plăcerea mea! Aţi reuşit să luaţi harta?

-      Desigur, o avem cu noi. avazak o are to timpul la el, îi răspunse Piticuţa.

-      Mă bucur să aud asta. Şi mă bucur că aţi poposit aici ca să vă mai văd o dată.

-      Ţi-e foame? Vrei să mănânci?, întrebă Singurel.

-      Nu, mulţumesc, am mâncat mai devreme. Şi în plus, voi aveţi nevoie mai mult decât mine de mâncare, căci drumul vostru este lung.

Geri stătu cu ei până îşi terminară cu toţii sendvişurile de mâncat. Alcul deja se odihnise şi se simţea în stare din nou să alerge. Avazak îl înhămă din nou la căruţă. Muşcăciosu se liniştise şi el de la zdruncinăturile din căruţă. Aşa că îşi luară rămas bun de la Geri se urcară în căruţă şi îşi văzură de drum.

Ajunseră în scurt timp la Poieniţa cu Păianjeni. De data asta ştiau ce au de făcut, aşa că trecură fără probleme. Avură şi noroc, căci fiind foarte cald afară şi soarele dogorind peste tot, nu erau aşa de mulţi păianjeni cum fuseseră când trecuseră prima dată. Mai aveau un singur loc înfiorător de trecut şi scăpau. Dacă Alcul gonea repede de tot, ajunseră şi la Pădurea Tăcerii. Aici le era cel mai frică, deoarece căruţa ar fi putut trece peste vreo rămurică şi s-o rupă şi să facă zgomot. Se dădură cu toţii jos din căruţă şi începură să meargă foarte încet prin pădure. Dar ca şi la Poieniţa cu Păianjeni, deja ştiau la ce să se aştepte, ştiau ce nu trebuie să facă şi reuşiră să treacă în scurt timp şi prin Pădurea Tăcerii. Când ieşiră cu totul din ea, răsuflară uşuraţi. Avazak se opri şi le propuse:

-      Haideţi să ne mai odihnim o dată. De fapt nu noi, ci Alcul.

-      Dar nu sunt chiar aşa de obosit, se împotrivi acesta.

-      Nu e mai bine să ajungem aproape de carusel şi se ne odihnim acolo?, întrebă Singurel.

-      Aş prefera să nu facem asta, răspunse Avazak. Vreau să încerc ceva când ajungem acolo.

-      Ce anume?, întrebă Piticuţa.

-      O să vedeţi, îi răspunse sec Avazak.

Nu avură încotro şi se odihniră. Aceeaşi operaţie ca şi în pădurea cu melci avu loc. Avazak îl deshămă pe Alcul de la căruţă. Ba chiar Muşcăciosu care era încă în convalescenţă îl rugă pe Aiurilă să îi mai dea un sendviş să mănânce. Aiurilă scoase un sendviş din desagă, îl desfăcu şi îl puse la botul Muşcăciosului care se urcase în căruţă şi se odihnea. Acesta îl mâncă pe nerăsuflate. După puţin timp de odihnă, Avazak îl înhămă la loc pe Alcul şi porniră iar la drum. Pe măsură ce se apropiau de carusel, Avazak părea tot mai adâncit în gândurile lui.

-      Te pot ajuta cu ceva?, îl întrebă Singurel.

-      Nu neapărat, mă gândeam cum o să fac ce o să fac, îi răspunse acesta absent.

-      M-ai lămurit până n-ai mai putut, spuse pe un ton glumeţ Singurel.

-      Stai să ajungem acolo, mai spuse Avazak, apoi redeveni tăcut.

Caruselul se apropia cu paşi repezi şi Avazak părea din ce în ce mai nervos, mai agitat, nu putea să stea locului, se tot foia şi mişca în căruţă. La intrarea în carusel, îi spuse brusc lui Alcul:

-      Să ne oprim!

Alcul se opri din alergat. Cu toţii se uitau întrebători la Avazak. Nu ştiau ce avea de gând să facă!

-      Uitaţi la ce m-am gândit, spuse într-un final acesta. Nu e normal ca Paia să plătească greşelile mele şi ale lui Wujek. Şi nu e normal nici Wujek să fie chinuit cu munci grele de către foştii mei colaboratori. Trebuie să-i eliberăm!

-      Aşa mai vii de-acasă, sări Piticuţa. Excelentă idee! Cum procedăm?

-      Alcul, tu o să o iei prin spatele stadionului unde am pierdut noi jocul. Acolo sunt prietenii noştri puşi la muncă, acolo e terenul care aparţine foştilor mei colaboratori. Vom trece în fugă, eu mă voi da jos, îl voi ajuta pe Wujek să urce în căruţă, apoi voi încăleca pe Paia şi vă vom urma.

-      Şi dacă vom fi urmăriţi?, întrebă Muşcăciosu. Momentan sunt indisponibil să muşc!

-      Lasă, stai tu liniştit, îi răspunse Avazak zâmbind, mă voi întoarce şi ajutat de Paia mă voi lupta cu ei şi îi voi răpune. Tot ce vă rog este să nu vă opriţi din mers. Alcul, te rog, nu te opreşti pentru nimic în lume!

-      Am înţeles, răspunse acesta. Să pornim!

Alcul nu intră în caruselul propriu-zis, ocoli intrarea şi se îndreptă spre stadion. Ocoli şi stadionul şi se opri. Avazak sări din căruţă şi înaintă încet. Se uită cu mare băgare de seamă şi văzu că în faţa casei foştilor lui colaboratori, în curte, stăteau Paia şi Wujek întinşi pe pământ. Păreau obosiţi şi transpiraţi, semn că fuseseră puşi la muncă de dimineaţă. Norocul lor era că nu erau legaţi cu nimic, nici cu sfoară, nici cu lanţuri.

-      Dă-i drumul!, spuse Avazak către Alcul revenind înapoi în căruţă.

Alcul inspiră adânc de tot, apoi scoase aerul pe nări. Se ridică pe picioarele din spate, îşi scutură coama, apoi le spuse celorlalţi:

-      Ţineţi-vă bine!

Şi începu să alerge spre curtea unde era sora lui şi Wujek. Iniţial, struţii din curte, căci erau mai mulţi nu dădură atenţie zgomotului. Paia parcă simţi că ceva urma să se întâmple şi ridică de joc capul. Se lumină la faţă.

-      Wujek, spuse Paia în şoaptă, apoi când acesta se uită la ea, îi făcu semn cu capul înspre direcţia de unde venea căruţa.

Acesta se întoarse şi când îi văzu pe prietenii lor cum veneau să îi salveze, se lumină şi el la faţă, însă îşi păstră cumpătul. Se ridică în picioare, urmat de Paia. Unul din struţi ieşi din casă, căci zgomotul căruţei devenea tot mai tare, însă în prima secundă nu realiză că era o operaţiune de salvare, aşa că intră la loc în casă. Când Alcul ajunse în dreptul curţii, Avazak sări din căruţă făcându-i semn lui Wujek să vină spre el. Acesta sări repede gardul şi reuşi ajutat de Avazak de jos şi de Singurel din căruţă să se urce. Paia sări şi ea gardul şi fu încălecată de Avazak, moment în care struţul care intrase în casă ieşi din nou şi rămase cu gura căscată.

-      Săriţi, a venit Avazak, începu să ţipe acesta.

Din casă se năpustiră afară patru struţi, însă totul era deja tardiv. Căruţa se îndepărtase destul de mult, căci Alcul nu încetinise nicio clipă, iar Paia şi Avazak îi urmau îndeaproape.

-      Avazak, banditule, strigă unul din struţi, n-ai să scapi aşa. te voi găsi oriunde şi te voi pune să plăteşti cu vârf şi îndesat!

Avazak nici nu răspunse, căci se chinuia să se ţină bine de Paia, întrucât aceasta alerga repede de tot. Alerga pentru viaţa ei, era bucuroasă că fusese eliberată. Struţii nici nu se chinuiră să îi urmărească, înţeleseseră că ar fi fost în zadar. Paia îl ajunse pe Alcul din urmă şi alerga în paralel cu el.

-      Ce faci frăţioare, nu poţi să ţii pasul?, îl întrebă râzând Paia.

-      Uite cât car eu şi uite cât cari tu îi răspunse acesta. Şi dacă ai ştii cât am alergat până acum...

-      Glumeam şi eu! Îmi pare bine să te revăd.

-      A fost greu?, întrebă Alcul.

-      Şi da şi nu, răspunse Wujek. Au fost perioade în care am cărat din greu şi perioade în care nu a fost aşa de mult de muncă. Dar bine că am scăpat şi vă mulţumim din suflet!

-      Nu se putea să vă lăsăm să faceţi treaba pentru nemernicii ăia, spuse Aiurilă.

Lăsaseră caruselul de mult în urmă, trecură prin grădina cu flori ca fulgerul, apoi când ajunseră în valea cu apă curgătoare mai încetiniră.

-      Eu zic să ne oprim, propuse Avazak. Aţi alergat aproape fără să respiraţi!

Alcul încetini, lucru făcut şi de Paia. Avazak se dădu jos de pe Paia şi o îmbrăţişă cu drag:

-      Îţi mulţumesc că te-ai sacrificat în locul meu!

Paia zâmbi, nu spuse nimic şi îşi lăsă capul pe umărul lui Avazak. Apoi fu îmbrăţişată de restul grupului şi acelaşi lucru se întâmplă şi cu Wujek. Doar Muşcăciosu nu îi îmbrăţişă, căci el era cam obosit de atâta zdruncinatură şi preferă să rămînă întins în căruţă. Wujek veni la el şi îl mângâie pe cap. Muşcăciosu ridică uşor capul zâmbind.

-      Ce-ai păţit, Muşcăciosule?, întrebă  Wujek.

-      Poveste lungă, spuse acesta. Dar mă refac eu, deja e mult mai bine faţă de ieri.

Mâncară şi ultimele sendvişuri pe care le aveau, apoi porniră din nou la drum. Trecură şi prin crâng şi văzură în zare castelul. Se grăbiră, căci începuse să se înnopteze. Numai că marea surpriză fu când ajunseră la castel. La intrarea în castel, pe poartă era aşezat un ditamai lacătul, iar înăuntru nu se vedea nimeni, nu era nicio lumină aprinsă şi nu se auzea nicio mişcare.

Capitolul XXVIII ~ Odihnă Binemeritată

Capitolul XXVIII

Odihnă Binemeritată

Ajunşi pe mal, după ce se îmbrăţişară, se aşezară cu toţii pe nisip să se odihnească. Aveau impresia că trecuse foarte mult timp de când se despărţiseră de Kirpi şi Alcul. Erau fericiţi că reuşiseră, dar simţeau nevoia să se odihnească. Kirpi, care se pare că ştia de toate şi avea de toate asupra lui, se duse la căruţa lui şi aduse un unguent cu care îl unse pe spate pe Muşcăciosu.

-      Acum stai cuminte întins pe burtă şi nu te mişti, îi spuse Kirpi.

-      De parcă aş avea vreo intenţie să mă mişc, spuse Muşcăciosu. E aşa de bine să stau întins!

-      Foarte bine, trebuie să intre crema în blăniţa ta, apoi totul va fi foarte bine, nu vei mai simţi durere, îi spuse Kirpi.

Apoi Kirpi se îndreptă spre Singurel.

-      V-am pregătit şi metoda de transport spre casă, spuse acesta către Singurel.

-      Da, am convenit cu Kirpi, interveni Alcul, să ne dea cu împrumut o căruţă, la care să mă înhămaţi pe mine. Aşa vom ajunge mai repede!

-      A nu, nu vrem să ne folosim de tine, nu putem face asta, spuse Piticuţa.

-      Nu e nicio problemă, spuse Alcul, e plăcerea mea, mai ales că acum chiar aveţi nevoie de un mijloc de transport pentru Muşcăciosu. Nu e în stare să meargă atâta drum pe jos!

-      Asta cam aşa e, spuse Aiurilă. Dacă nu te putem face să te răzgândeşti, atunci acceptăm cu plăcere şi îţi mulţumim din inimă.

-      Plăcerea e de partea mea, spuse Alcul. E o onoare să cunosc nişte persoane aşa de curajoase cum sunteţi voi!

-      Momentan mă doare spinarea, când o să pot o să roşesc de emoţie, spuse Muşcăciosu, lucru care îi făcu pe toţi să pufnească în râs.

-      Deci, ne-am înţeles, spuse Kirpi. Haideţi să ne urcăm mai întâi în căruţă cu toţii şi să mergem la mine acasă. Tratamentul Muşcăciosului mai necesită o frecţie de asta cu unguentul miraculos, apoi va sări în picioare cât ai clipi.

-      Abia aştept, spuse Muşcăciosu.

Kirpi ajutat de Avazak care în tot acest timp stătuse tăcut şi se odihnise, îl urcară pe Muşcăciosu în căruţă. Ceilalţi se urcară şi ei cu atenţie pe lângă Muşcăciosu ca să nu cumva să îl atingă. Singurul care nu se urcă în căruţă fu, evident, Alcul. Kirpi se urcă în faţă şi dădu bice cailor. Drumul spre casa lui Kirpi li se păru mai scurt acum. Ajunşi acolo, fiecare îşi căută un loc confortabil şi adormiră cu toţii aproape instantaneu. Erau obosiţi de toată aventura asta. Muşcăciosu era singurul care nu dormea, căci el era tratat regeşte. Kirpi, cu mânuţele lui mici, îi făcea cu mare grijă masaj pe spinare şi Muşcăciosu se simţea în al nouălea cer. Însă chiar şi el după masajul de relaxare pică lat şi adormi.

Nu ştiau cât dormiseră. Primul care deschise ochii fu Aiurilă. În jurul lui era o linişte desăvârşită. Toţi ceilalţi dormeau duşi. Se uită şi pe jos, unde era Muşcăciosu. Şi acesta dormea, însă nu mai era pe burtă, ci stătea într-o parte, semn că nu-l mai durea spatele. Se ridică cu grijă să nu-i trezească pe prietenii lui şi ieşi din casă.

-      Ooo, bună dimineaţa, domnule Aiurilă, cum vă simţiţi?, îl întâmpină Kirpi care stătea afară cu Alcul şi vorbeau.

-      Mulţumesc, bine, excelent chiar. Mă simt odihnit! Stai puţin, cum adică bună dimineaţa?

-      Păi, pentru că e dimineaţă, interveni şi Alcul.

-      Adică, vrei să spui că noi am dormit de ieri dimineaţă până acum?

-      Tu ai dormit până acum, râse Kirpi. Ceilalţi încă mai dorm!

-      Se vede treaba că eram foarte obosiţi, dacă am dormit toată după-amiaza şi toată noaptea.

-      Te cred şi eu, spuse Alcul. Prin câte aţi trecut...

-      Şi presupun că îţi este şi foarte foame, nu-i aşa?, spuse Kirpi care se ridică de la locul lui.

-      Ooo, daaaa, acum mi-am dat seama, mi-e foame de nu mai pot, îi răspunse Aiurilă care duse instinctiv mâna la burtă.

-      Micul dejun vine imediaaaaat, spuse Kirpi şi dispăru în spatele casei.

În scurt timp, Kirpi apăru de după casă cu un platou plin de bunătăţuri. Îl aşeză pe masa din curte şi îl pofti pe Aiurilă să se servească:

-      Masa este servită, domnul meu.

-      Mulţumesc frumos, spuse Aiurilă zâmbind.

Nici nu ştia ce să guste mai întâi. Pe tavă era o farfurie cu o omletă consistentă. Alături de omletă era un castronel cu o salată în care se vedeau roşiile, câteva felii de castraveţi, nişte ardei şi observase şi câteva felii de ceapă. Pe o farfurioară alăturată erau patru felii de pâine aburindă, semn că abia fusese scoasă din cuptor. Mai erau pe tavă un pahar de lapte şi două clătite rulate din care se scurgeau pe farfurie câteva picături de culoare portocalie.

-      Aaa, gem de caise, spuse Aiurilă şi întinse mâna să ia o clătită.

-      Acela e desertul, îl opri Kirpi. Mâncarea întâi, apoi desertul.

-      Da, bine, spuse Aiurilă bosumflat, dar cu toate astea luă fruculiţa şi cuţitul în mână şi îşi trase farfuria cu omleta aproape de el.

-      Nu mânca repede, să nu ţi se facă rău, mai spuse Alcul.

-      Parcă eşti mama, îi răspunse Aiurilă înfulecând.

-      Şi... nu vorbi cu gura plină, mai adăugă Kirpi şi izbucni în râs.

-      Mă lăsaţi să savurez şi eu micul dejun ăsta foarte bogat?, spuse Aiurilă.

-      Desigur, îi răspunse Alcul. Poftă bună!

-      Mulţumesc!

Apoi se aşternu liniştea. Se auzea din când în când zgomotul metalic al furculiţei sau al cuţitului care se loveau unul de celălalt sau de farfurie. Kirpi la un moment dat se ridică şi plecă din nou în spatele casei. Aiurilă îl urmări cu privirea, dar fără a înceta să mănânce. Kirpi se întoarse cu alte două tăvi pe care le puse pe masă, apoi iar dispăru în spatele casei şi reveni cu alte două tăvi.

-      Mulţumesc pentru grija pe care mi-o porţi, dar cred că îmi ajunge ce mi-ai adus prima dată, spuse Aiurilă care ajunsese la clătite.

Omleta cu salata şi feliile de pâine dispăruseră cât ai zice peşte, urmate de paharul de lapte, iar acum Aiurilă ajunsese la desert.

-      Eee, are burta plină, face glume, spuse Alcul zâmbind.

-      Normal, e aşa de bine să nu îţi fie foame, îi răspunse Aiurilă.

-      E cam timpul să se trezească şi prietenii tăi şi le-am adus deja micul dejun, spuse Kirpi.

Nici nu termină de rostit asta că uşa casei se şi deschise şi prin ea ieşiră Piticuţa şi Avazak. Aveau amândoi feţele adormite, iar Piticuţa era ciufulită de zici că dormise toată noaptea în cap şi se rotise continuu.

-      Bună dimineaţa, somnoroşilor, îi întâmpină Aiurilă. Of, dar ce târziu vă treziţi!

-      Am dormit toată noaptea?, întrebă Piticuţa mirată.

-      Aşa se pare, îi răspunse Avazak care îşi întindea aripile. Şi nu spune că tu te-ai trezit cu mult mai devreme că te-am simţit când ai ieşit, continuă Avazak spre Aiurilă.

-      Poftiţi la masă, vă rog, spuse Aiurilă. Kirpi este un bucătar extraordinar!

Apoi observă în spatele casei fântâna pe care nu o observase până acum şi le spuse:

-      Şi nu uitaţi să vă spălaţi pe ochi şi pe mâini!

-      Ia uite cine vorbeşte, îl dădu Alcul de gol. Nici tu nu te-ai spălat pe ochi când te-ai aşezat la masă.

-      Primul trezit, primul iertat, nu-i aşa?, spuse Aiurilă care acum cu burta plină avea chef de glume.

-      Lăsaţi-l, că e ghiftuit, poftiţi la masă, îi invită Kirpi.

Piticuţa şi Alcul se aşezară la masă, moment în care uşa casei se deschise din nou şi ieşiră Singurel şi Muşcăciosu. Acesta părea mult mai bine decât în ziua precedentă. Păşea încet, dar nu se mai schimonosea la faţă, semn că deja spatele nu îl mai durea atât de tare. Singurel şi Muşcăciosu se apropiară şi ei de masă. Singurel se aşeză la masă, iar Kirpi luă o tavă şi o coborî jos pe pământ pentru Muşcăciosu.

-      Cum te simţi?, îl întrebă. Te mai doare tare?

-      Nu, nu mă mai doare aproape deloc, spuse Muşcăciosu şi se apucă să înfulece.

-      Dragii mei, rosti Alcul, mă bucur că vă simţiţi cu toţii bine, în special Muşcăciosu, e bine că v-aţi odihnit, însă nu prea avem timp de pierdut. După ce terminaţi de mâncat, trebuie să plecăm deja.

-      Dar de ce atâta grabă?, întrebă Singurel.

-      Cât timp voi aţi fost pe insulă, s-au auzit vorbe cum că spre castelul Măritei Jhinerre se îndreaptă o armată care să-şi revendice teritoriul. Şi cum voi aveţi harta, care dovedeşte că acel teritoriu este al Măritei Jhinerre trebuie să ne grăbim să ajungem la castel.

-      Sper să nu ajungem acolo şi să dăm peste vreun necaz, spuse Piticuţa. Sper ca Mărita Jhinerre să reziste până ajungem noi.

După ce terminară de mâncat, îi mulţumiră lui Kirpi pentru tot ajutorul dat. Acesta îl înhămă pe Alcul la căruţă, apoi îşi luă rămas bun:

-      A fost o onoare să vă pot ajuta şi sper să ajungeţi în timp util la castel. Pentru asta v-am dat o căruţă foarte rezistentă, iar alcul va galopa cât de repede va putea.

-      Să vă ţineţi bine de marginile căruţei, glumi Alcul.

Rând pe rând Kirpi îi îmbrăţişă pe Singurel, Piticuţa, Avazak, Aiurilă, apoi se aplecă şi-l strânse cu căldură la piept pe Muşcăciosu, ciufulindu-i blana.

-      Îţi mulţumesc, îi spuse Muşcăciosu, unguentul tău a făcut minuni. Rămân veşnic dator!

-      Mă bucur că te-am putut ajuta, spuse şi Kirpi.

Apoi se urcară în căruţă rând pe rând. Piticuţa şi Aiurilă stăteau în faţă, Muşcăciosu întins pe jos în mijlocul căruţei, iar în spate stăteau Singurel şi Avazak.

-      Gata, toată lumea pregătită?, întrebă Alcul.

-      Da, dă-i drumul, spuse Piticuţa.

-      Aveţi grijă, dau drumul la motor, glumi Alcul.

-      La revedere Kirpi, mai spuse Singurel. Şi mulţumim mult de tot!

Alcul se ridică pe picioarele din spate şi apoi începu să alerge cât putea el de repede.