Capitolul XXIII ~ O Cap-Cană

Capitolul XXIII

O Cap-Cană

În urma lui Aiurilă păşi Muşcăciosu. Se ciondăneau ei de câte ori aveau ocazia, însă de fiecare dată Muşcăciosu era alături de Aiurilă când era vreo încercare dificilă. În spatele Muşcăciosului păşi Piticuţa, urmată de Singurel. Avazak intră ultimul. Trecu uşor pe lângă cei din faţa lui, se aplecă, luă o piatră şi lovi cu putere peretele din dreapta lui cu piatra. Apoi se întoarse şi închise poarta în urma lor. Imediat se făcu beznă. Cu toţii se opriră în loc. Parcă nici nu mai respirau, încremeniseră cu toţii acolo unde erau.

-      De ce ai închis poarta?, îl apostrofă Piticuţa. Nu mai văd nimic!

-      Ai puţintică răbdare, îi răspunse Avazak.

Şi dintr-odată, peştera începu să se lumineze, începând exact din locul lovit de Avazak cu piatra. O bucăţică de oglindă se lumină şi imaginea reflectată de ea se duse către o altă bucăţică de oglindă care se lumină. Iar aceasta trimise lumina către altă bucăţică de oglindă şi tot aşa încât peştera deveni luminată ca ziua.

-      Vai, ce frumos!, exclamă încântată Piticuţa.

-      Câte oglinzi, exclamă Muşcăciosu. Şi cum reflectă ele lumina...

-      Nu sunt oglinzi, sunt bucăţi de cristal, îl lămuri Avazak.

-      Cristale?, întrebă nedumerit Singurel. Păi, trebuie să valoreze o avere inestimabilă.

-      Aşa este, însă ele nu pot fi extrase, îi răspunse Avazak. Sunt bine înfipte în pereţii peşterii şi nu pot fi scoase cu niciun preţ.

-      Ce imagine frumoasă, exclamă Aiurilă.

-      Ai dreptate, îl aprobă Avazak. Acum haideţi să căutăm ceea ce ne trebuie, mai spuse acesta închizând poarta pe dinăuntru şi lăsând cheia în broască.

-      De ce încui poarta?, întrebă Muşcăciosu.

-      Ca să nu fim deranjaţi de musafirii nepoftiţi, spuse Avazak.

-      Ai dreptate, spuse Piticuţa, nu am vrea să vină Hoof în urma noastră.

-      Urmaţi-mă, mai spuse Avazak şi înaintă.

-      Foarte interesantă metoda de luminare, mai spuse Aiurilă şi îl urmă pe Avazak.

Drumul părea parcă mai uşor decât cel de-afară din pădure. Păşeau cu atenţie. Călcau pe pietrele care formau o cărare, un drum, singurul existent. În stânga şi în dreapta lor erau doar stânci. Lumina ajunsese chiar şi pe tavanul peşterii. Parcă nu le mai era frică şi înaintau fără să le pese că s-ar putea întâmpla ceva. La un moment dat, peştera se îngustă şi printr-o gaură în perete trecură în altă cameră a peşterii, o galerie la fel de luminată. Peisajul se schimbă puţin, întrucât pereţii peşterii deveniseră umezi, iar din când în când vedeau cum mici pârâiaşe de apă curgeau din tavan şi se strecurau printre crăpăturile pereţilor peşterii. Grupul înainta fără să scoată vreun cuvânt, cu toţii admirau peştera. Fără ca ei să îşi dea seama, drumul viră uşor la dreapta şi îi duse la intrarea spre o a treia galerie a peşterii.

-      Aici ne oprim, spuse Avazak înainte de a intra în cea de-a treia galerie.

-      De ce, s-a întâmplat ceva?, întrebă Piticuţa.

-      Nu, dar.. de fapt, staţi să vă arăt, spuse Avazak.

Imediat cum treceai prin gaură în cea de-a treia galerie era un poduleţ mic şi scurt peste o apă, poduleţ care nu avea balustradă. Poduleţul era făcut din bucăţi de lemn, care nu prea îţi dădeau încredere că sunt stabile. Avazak se uită în jur, puse mâna pe o piatră, o ridică şi o aruncă pe poduleţ. Nici nu trecu o secundă şi din senin în locul unde căzuse piatra apăru din partea dreaptă o secure coborâtă de undeva din tavan care trecu prin acel loc aproape atingând poduleţul. Apoi aceasta se întoarse şi mai trecu o dată prin acelaşi loc, de data asta în sens invers şi gata.

-      Vedeţi? Dacă trecem pe aici, nu scăpăm întregi!

-      Şi atunci ce e de făcut?, întrebă Singurel.

-      Să rezolve problema geniul nostru, spuse Muşcăciosu ironic.

-      Poate te împing în mijlocul poduleţului, îi spuse Aiurilă îmbufnat.

-      Pot să bag uşor capul să mă uit?, îl întrebă Piticuţa pe Avazak.

-      Da, dar încet şi nu prea mult, o avertiză acesta.

Piticuţa băgă uşor capul în cea de-a treia galerie a peşterii şi se uită spre partea dreapta de unde venise securea. Mormăi un pic, dădu din cap şi spuse:

-      Mda, e un sistem destul de complicat. Lama securii e prinsă în stâncă, iar coada ei este legată cu o sfoară foarte groasă care atârnă din tavan.

-      Ori trebuie tăiată sfoara, ori trebuie ajuns cumva la lama securii şi scoasă de acolo, spuse Singurel.

-      Dar cum acţionează oare?, se întrebă Aiurilă. Ia dă-te te rog ca să mă uit şi eu.

Piticuţa se retrase, lăsându-l pe Aiurilă în locul ei. Acesta se lipi de peretele stâncii şi se uită cu atenţie la locul unde era prinsă lama securii.

-      Avazak, mai aruncă o piatră, te rog, spuse Aiurilă.

-      Eşti nebun?, sări Muşcăciosu. Dacă te loveşte securea?

-      Securea va lovi în locul unde e aruncată piatra, spuse Avazak aplecându-se să ridice o altă piatră.

-      Atunci arunc-o te rog, spre capătul celălalt al poduleţului, spuse Singurel.

-      Da, că n-am chef să îl duc pe Aiurilă în două bucăţi acasă, spuse Piticuţa.

-      Ia nu mai cobi!, se răsti Aiurilă la ea.

-      Eşti gata?, întrebă Avazak.

-      Dă-i drumul, spuse Aiurilă.

Avazak aruncă piatra spre celălalt capăt al poduleţului. Aiurilă se uită unde cade piatra apoi îşi întoarse privirea spre locul unde era prinsă lama securii. Cele două bucăţi de stâncă ce ţineau lama prinsă se mişcară fiecare în sens opus, nu foarte mult, astfel încât eliberară lama din strânsoare. Securea ca şi prima dată coborî gata-gata să atingă bucăţile de lemn din care era făcut poduleţul, apoi reveni la loc. În momentul în care lama ajunse în dreptul pietrelor, acelaşi mecanism ascuns mişcă pietrele una spre cealaltă şi lama fu prinsă acolo.

-      E un mecanism, dar nu înţeleg cum acţionează, spuse Aiurilă retrăgându-şi capul.

-      Şi ce ne facem?, întrebă Singurel. Ne riscăm?

-      Nici dacă o luăm la fugă să trecem repede peste poduleţ, nu cred că putem. Securea coboară mult prea repede, spuse Avazak.

-      Nu ne riscăm, spuse şi Piticuţa, haideţi să ne mai gândim un pic.

-      Daţi-vă la o parte, spuse Muşcăciosu, lăsaţi-i spaţiu domnului Aiurilă, trebuie să gândească, el trebuie să îi dea de cap şi se împinse cu fundul în Aiurilă.

Acesta se dădu un pas în spate, se lipi de peretele peşterii şi fără să vrea dădu cu capul de perete.

-      Au, ce faci?, se răsti Aiurilă la Muşcăciosu.

Totodată, din locul unde dăduse el cu capul căzu ceva. Aiurilă se aplecă să vadă ce este. Ridică de jos o cană din lemn. Era o cană simplă cu două toarte. Se uită mirat la ea. Apoi se uită sus de unde căzuse. Locul de unde căzuse era o margine de stâncă ieşită în afară. Marginea mergea de-a lungul peretelui în ambele direcţii. Aiurilă se ridică pe vârfuri şi observă că deasupra, pe acea margine de stâncă ieşită din perete era un şănţuleţ. Şi mai observă că în şănţuleţ era o bucată de sfoară. Ridică mâna şi o luă. Sfoara era destul de mare şi părea a fi rezistentă. Se uită mirat la prietenii lui.

-      Ce-s astea, o sfoară şi o cană?, întrebă Avazak.

-      Ce caută aici?, întrebă nedumerit şi Singurel.

-      Poate sunt pentru Aiurilă dacă îi e sete, spuse Muşcăciosu dând din coadă.

-      Muşcăciosule, încetează, că nu e timp de glume, se răsti Piticuţa la el.

Aiurilă ridică din sprâncene. Repede băgă capul să se uite din nou la acel mecanism ciudat, la acea capcană care îi împiedica să înainteze. Apoi retrase capul şi ce mai uită o dată la locul de care se lovise cu capul. Ridică din nou mâna şi pipăi şănţuleţul. Merse cu degetele prin şănţuleţ până ajunse să scoată mâna în cea de-a treia galerie, acea galerie în care nu puteau să intre datorită capcanei. Apoi deodată chiui cât putu el de tare şi se aşeză în genunchi şi-l îmbrăţişă pe Muşcăciosu:

-      Eşti un geniu! Dar şi eu sunt!

-      Ce-ai măi, ţi-a intrat colţul de stâncă în creier?, spuse Muşcăciosu speriat de reacţia lui Aiurilă.

-      Da, dar nu în creier, ci am dat cu capul de el. Şi asta datorită ţie şi îţi mulţumesc.

-      Văleu, e grav, spuse Piticuţa. L-a afectat tare!

-      Nu, nu m-a afectat, dar datorită Muşcăciosului şi bineînţeles a mea, am rezolvat problema.

-      Adică cum?, întrebă nedumerit Singurel. Cum ne poate ajuta cana?

-      Nu este o simplă cană, este o... cap-cană, spuse Aiurilă ridicându-se în picioare. Am dat cu capul, a căzut cana şi gata problema. Înţelegeţi? Capcana e rezolvată cu... cap-cana!

-      Eu zic să-l punem să stea întins un pic pe jos să-şi revină, spuse Avazak care nu mai înţelegea nimic.

-      Nu e nevoie, daţi-vă, să vă spun. Vai, dar ce ingenios, foarte ingenios, cel mai ingenios!

-      Şi ne spui şi nouă?, întrebă Piticuţa care oarecum începuse să-l creadă.

-      Fiţi atenţi, maestrul în acţiune, începu Aiurilă.

Aiurilă legă cu sfoara cana de ambele toarte. Se aplecă pe burtă şi coborî încet cana în apă pe lângă poduleţ. Umplu cu grijă cana şi o ridică cu mare atenţie. Când cana îi ajunse în mâini se ridică în picioare. O ridică şi o turnă în şănţuleţul unde găsise sfoara. Apa începu să se scurgă prin şănţuleţ spre capcană. Aiurilă se duse la intrarea în galerie şi începu să se uite la mecanism. Apa se strecură prin şănţuleţul care era înclinat şi ajunse deasupra celor două bucăţi de stâncă ce ţineau lama. Exact acolo se termina şănţuleţul, astfel încât odată ajunsă acolo, apa se vărsă pe lamă, apoi se prelinse pe perete în jos până ajunse în apă. În acel moment Aiurilă inspiră adânc şi îşi ţinu respiraţia. Fără să ştie ce se întâmplă şi ceilalţi patru prieteni ai lui făcură la fel. Dintr-odată lama ieşi dintre bucăţile de stâncă şi veni cu putere spre poduleţ, aşa cum venise şi în primele două dăţi. Aiurilă o urmări cu foarte mare atenţie. Lama îşi urmă drumul se duce într-o parte şi reveni la loc. Numai că de data aceasta cele două bucăţi de stâncă nu o mai prinseră, aşa că lama alunecă din nou.

-      Ce e? De ce a coborât lama din nou?, întrebă Piticuţa.

-      Lasă că e bine, spuse calm Aiurilă. E perfect!

Lama mai coborî o dată şi reveni la loc, apoi încă o dată şi încă o dată. Numai că de fiecare dată viteza ei de balansare scădea. În mai puţin de cinci minute lama se opri complet exact deasupra poduleţului. Atârna din tavan nemişcată şi nu mai prezenta niciun pericol.

-      Bravo Aiurilă, spuse Singurel şi-l îmbrăţişă.

-      La asta chiar nu mă aşteptam, spuse mirat Avazak.

-      Da, spuse Aiurilă, apa a curs prin şănţuleţ, a curs pe lamă şi a udat-o. Aceasta fiind udă nu a mai putut fi nici ţinută de către cele două bucăţi de stâncă, nici prinsă după aceea, căci şi acestea erau ude. Şi s-a balansat, ca orice leagăn până s-a oprit de tot.

-      Numai tu puteai să te gândeşti la aşa ceva, spuse Piticuţa. Ce ingenioşi au fost cei care au creat capcana!

-      Te rog frumos, se numeşte cap-cană, spuse Aiurilă râzând.

-      Da, ai dreptate, râse şi Singurel, capul tău şi cana lor.

-      Noroc cu Muşcăciosu, se aplecă Piticuţa să-ş îmbrăţişeze şi ea, că uneori prostiile pe care le face sunt bune.

-      Mulţumesc, spuse Muşcăciosu ridicând lăbuţa. Mă aştept să fiu tratat regeşte când ne întoarcem acasă!

-      Ia vezi, că te întreci cu gluma, spuse Singurel. Două-trei oase şi gata!

-      Calicule!, spuse Muşcăciosu, apoi toată lumea începu să râdă.

-      Cine face onorurile? Cine are curaj să păşească primul?, întrebă Aiurilă.

-      Eu voi merge primul spuse Avazak şi păşi pe poduleţ.

După el păşi Piticuţa şi Aiurilă fiind urmaţi de Singurel şi Muşcăciosu. Cea de-a treia galerie nu se deosebea deloc de primele două. Singura deosebire era că drumul, poteca, părea să înceapă încetişor să urce. La capătul celei de-a treia galerii în care se aflau, se zărea că drumul lor ajungea aproape de tavan. Şi se întrebau cu toţii cum vor merge mai departe şi ce alte piedici vor mai întâmpina.